evlavie (2)



EVLAVIE (2). În 1 Timotei 5:4 acest cuvânt este folosit în sensul de grijă datorată unei mame văduve sau unei bunici (cf. lat. pietas, „pietate filială"). Verbul este eusebeo, un termen datând din perioada elenistică şi folosit frecvent pentru a descrie îndeplinirea actelor de închinăciune religioasă (vezi Faptele Apostolilor 17:23), care arată că, pentru Pavel, grija pentru rudeniile văduve face parte din datoria religioasă a creştinului. Lucrul acesta este de înţeles în lumina poruncii a cincea şi a faptului că prin aceasta creştinul uşurează biserica de responsabilitatea întreţinerii văduvelor în cauză.

Substantivul corespunzător, eusebeia, tradus de obicei „evlavie", apare de 14 ori în Epistolele pastorale şi 2 Petru (în altă parte apare o singură dată în Faptele Apostolilor 3:12) şi este un termen cuprinzător pentru practicarea religiei personale a creştinului, închinarea înaintea lui Dumnezeu şi slujirea Lui şi ascultarea reverentioasă de legile Lui. Când este folosit la plural, cuvântul indică acte specifice de pietate (2 Petru 3:11). Eusebeia creştină îşi are izvorul în darul divin al unui principiu de viaţă şi al unei puteri de viaţă (2 Petru 1:3; 2 Timotei 3:5), care la rândul ei este acordată prin şi împreună cu acceptarea prin credinţă a darului adevărului mântuitor (1 Timotei 3:16: „taina" - secretul revelat - din care izvorăşte „evlavia" este mesajul Evangheliei lui Cristos cel întrupat şi care domneşte). Adevărul Evangheliei este „potrivit cu evlavia" (1 Timotei 6:3; Tit 1:1), şi aceasta este o caracteristică a sa, adică, evlavia este rezultatul natural şi necesar al primirii Evangheliei, aşa încât lipsa de evlavie a celor care se declară creştini, este dovada că ei nu au primit-o cu adevărat în inima lor (cf. 2 Timotei 3:2-8; Tit 1:16; 2 Petru 2:19-22). Orice învăţătură aşa-zis evanghelică ar trebui pusă la încercare întrebându-ne dacă duce la evlavie, adică, dacă impune în mod adecvat cerinţele lui Dumnezeu şi dacă dă dovadă în mod corect de darul înnoirii în Cristos, singurul din care poate izvorî evlavia (2 Timotei 3:5-8).

Biblia priveşte din mai multe puncte de vedere complementare evlavia pe care o imprimă în mintea omenească. VT o numeşte „*frica de Dumnezeu" sau „frica de Domnul" (de peste 30 de ori), arătând în felul acesta că adevărata evlavie îşi are rădăcina într-o atitudine de reverenţă, spunere şi ascultare de Dumnezeu. NT o numeşte „ascultarea Evangheliei" sau „adevărului" (Romani 10:16; Galateni 5:7; 2 Tesaloniceni 1:8; 1 Petru 1:22; cf. Romani 6:16) şi în felul acesta caracterizează evlavia ca un răspuns la revelaţie. Dintr-un alt punct de vedere, privită ca menţinerea unei stări de separare de lume şi de consacrare pentru Dumnezeu, NT o numeşte simplu *„sfinţenie" (hagiamos, hagiosyne: vezi 1 Tesaloniceni 4:3; Evrei 12:14; 2 Corinteni 7:1; 1 Tesaloniceni 3:13; etc.). Cristos ne-a învăţat că „lucrarea lui Dumnezeu", singura cerinţă divină cuprinzătoare în care sunt cuprinse toate „lucrările lui Dumnezeu" este credinţa în El (Ioan 6:28 ş.urm.); evlavia creştină înseamnă pur şi simplu trăirea prin această credinţă şi punerea ei în practică. În consecinţă, Ioan caracterizează evlavia pe care o cere şi pe care o acceptă Dumnezeu şi scoate în evidenţa cele două trăsături care îi sunt esenţiale şi distinctive - credinţa în Cristos şi dragostea pentru creştini (1 Ioan 3:22-24).

O analiză completă a evlaviei în NT ar trebui să includă exprimarea practică a credinţei într-o viaţă de pocăinţă, de împotrivire faţă de ispită şi păcat; ar trebui să se exprime într-o viaţă de rugăciune, de mulţumire şi de apropiere respectuoasă de Cina Domnului; în cultivarea speranţei, dragostei, generozităţii, bucuriei, stăpânirii de sine, îndelungii răbdări şi mulţumirii; în urmărirea cinstei, neprihănirii şi binelui altora în toate relaţiile umane; în respectul pentru autoritatea constituită în mod divin în biserică, stat, familie. Toate aceste atitudini şi practici sunt poruncite de Dumnezeu şi fi aduc glorie.

BIBLIOGRAFIE
Ardnt; MM; Richard Baxter, A Christian Directory (Practical Works), 1830, 1-5; 1838,1; W, Mundle, W. Günther, NIDNTT, p. 90-95; W. Foerster, TDNT 7, p. 175-185.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: