evanghelii



EVANGHELII. Forma de plural, „evanghelii" (gr. euangelia), nu ar fi fost înţeleasă în epoca apostolică, nici în următoarele două generaţii; esenţa mărturiei apostolice este că există o singură euangelion adevărată; oricine proclamă alta, spune Pavel, este anatema (Galateni 1:8 ş.urm.). Cele patru scrieri care în mod tradiţional sunt puse la începutul NT sunt, în sens propriu, patru scrieri despre o singură Evanghelie - „Evanghelia lui Dumnezeu... cu privire la Fiul Său" (Romani 1:1-3). Abia pe la jumătatea secolului al 2-lea d.Cr. a ajuns să fie folosită forma de plural; astfel, Justin Martirul spune că „memoriile compuse de apostoli" sunt numite „evanghelii" (First Apology 66). Scriitorii mai vechi folosesc singularul, fie că se referă la o singură scriere a Evangheliei, fie că se referă la un set de asemenea scrieri (Didache 8.2; Ignatius, Philadelphians 8. 2). Titlurile tradiţionale ale celor patru scrieri dau de înţeles că în ele se află Evanghelia sau Vestea Bună despre Cristos, aşa cum o relatează fiecare dintre cei patru evanghelişti. Folosirea termenului la singular pentru a indica toate cele patru scrieri a continuat încă mult timp după primul caz atestat de folosire a pluralului.

I. Faza orală

Majoritatea materialului din evangheliile noastre a existat pentru o perioadă considerabilă de timp în formă orală, înainte de a primi forma scrisă cu care suntem familiari.

a. Cuvintele lui Isus

Isus a început lucrarea Sa în Galilea prin „propovăduirea Evangheliei lui Dumnezeu"; conţinutul acestei evanghelii a fost că s-a împlinit vremea şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape; El i-a îndemnat pe ascultătorii Săi să se pocăiască şi să creadă Vestea Bună (Marcu 1:14 ş.urm.; cf. Luca 4:18-21). Propovăduirea Lui nu a fost ca un fulger din senin; ea a fost împlinirea promisiunii lui Dumnezeu comunicată în vechime prin profeţi. Dumnezeu a cercetat pe poporul Său; acesta a fost mesajul principal nu numai al propovăduirii lui Isus ci şi al lucrărilor Sale minunate (Luca 7:16), care erau semne că împărăţia răului se prăbuşea acum când începea instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 12:22-29; Luca 11:14-22). Aceeaşi temă o întâlnim în pildele lui Isus, care îi cheamă pe ascultătorii Lui la decizie şi la veghere, având în vedere sosirea Împărăţiei.

Pe lângă lucrarea Sa publică, Isus S-a îngrijit să le dea ucenicilor învăţături sistematice într-o formă pe care s-o poată memora uşor. Controversele Lui cu fariseii şi cu alţi oponenţi au dus de asemenea la afirmaţii care, odată auzite, nu puteau fi uitate cu uşurinţă, afirmaţii care le-au prins bine ucenicilor mai târziu când au fost confruntaţi cu probleme controversate, când a fost folositor să-şi aducă aminte ce a spus Învăţătorul.

b. Tradiţia apostolică

În Epistolele din NT există câteva referiri la „tradiţia" (gr. paradosis) primită prin apostoli de la Domnul lor şi transmisă de ei, la rândul lor, la convertiţii lor. Această tradiţie, în sensul cel mai deplin, cuprinde mărturia apostolilor la „tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, până în ziua când S-a înălţat la cer" (Faptele Apostolilor 1:1 ş.urm.; cf. 1:21 ş.urm.). Această mărturie a fost prezentată şi perpetuată în diferite feluri - în principal prin propovăduirea misionară, în învăţăturile date celor convertita şi în închinarea creştină. O schiţă a adevărurilor esenţiale ale propovăduirii misionare este dată de Pavel în 1 Corinteni 15:3 ş.urm. - „că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi că S-a arătat" la un număr mare de martori oculari, dintre care unii sunt numiţi, şi cei mai mulţi dintre ei erau încă în viaţă atunci când scria Pavel. Fie că Evanghelia a fost predicată de el adaugă Pavel în continuare, sau de apostolii originali, adevărurile esenţiale ale mesajului erau aceleaşi (1 Corinteni 15:11). Lucrul acesta este confirmat de dovezile din Epistolele ne-pauline şi de fragmente din propovăduirea creştină primară care sunt rezumate în Faptele Apostolilor. În cadrul propovăduirii erau prezentate evenimentele mântuitoare; Isus era proclamat Domn şi Cristos- oamenii erau chemaţi să se pocăiască şi să primească iertarea prin El.

Câteva fragmente ocazionale din învăţăturile date celor convertiţi apar an Epistole şi din acestea reiese clar că această învăţătură afirma ceea ce i-a învăţat Isus Însuşi. Astfel, când dă învăţături despre căsătorie, Pavel citează porunca Domnului Isus care interzice divorţul (1 Corinteni 7:10), şi citează de asemenea afirmaţia Domnului despre întreţinerea predicatorilor Evangheliei (1 Corinteni 9:14). Există însă dovezi pentru o instruire mai sistematică prin metoda catehetică; când numărul celor convertiţi a crescut, în special în cursul misiunii printre Neamuri, „şcolile" pentru pregătirea învăţătorilor au devenit aproape o necesitate şi, în mod inevitabil, au fost întocmite rezumate ale învăţăturii lui Isus, prezentate fie oral, fie în scris. Ne putem imagina un asemenea cadru pentru „colecţiile de ziceri" pe care le-au folosit Matei şi Luca, iar ulterior s-a considerat că şi Evanghelia după Matei a fost elaborată într-o asemenea şcoală; cf. K. Stendahl, The School of St. Matthew, 1968.

Lucrările şi cuvintele lui Isus trebuie să fi fost amintite şi în timpul închinăciunii. În zilele de început ale credinţei era greu pentru cei care L-au cunoscut pe Isus să nu-şi spună unul altuia, când se întâlneau sau când se întruneau pentru părtăşie şi închinăciune: „Îţi aduci aminte cum Domnul...?" În mod deosebit, Cina Domnului oferea un prilej regulat pentru a povesti din nou despre moartea Lui, împreună cu evenimentele care au precedat-o şi care au urmat după ea (1 Corinteni 11:26).

Fiind povestită şi repovestită în închinarea creştină şi în propovăduirea misionară (cf. 1 Corinteni 2:2; Galateni 3:1) naraţiunea patimilor a devenit un tot unitar închegat la o dată timpurie - o concluzie care poate fi dovedită prin critica formei evangheliilor care există în prezent. Prin metoda de critică a formei s-a încercat izolarea şi clasificarea diferitelor secţiuni independente care au fost aduse laolaltă în scrierea evangheliilor şi s-a încercat imaginarea cadrului de viaţă în care s-au format şi modul în care s-au păstrat în faza de transmitere orală. (*CRITICA BIBLICĂ, III.)

II. Evangheliile scrise

Începutul scrierii evangheliilor, aşa cum ne-am aştepta, coincide cu sfârşitul primei generaţii creştine. Când cei „ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului" (Luca 1:2) s-au apropiat de moarte, necesitatea unei scrieri care să conţină mărturia lor s-a simţit cu mai multă acuitate decât oricând. Aceasta este perioada în care tradiţia din secolul al 2-lea plasează începutul scrierii evangheliilor şi pe bună dreptate: toate cele patru evanghelii canonice pe care le avem în prezent pot fi, probabil, datate în decurs de patru decenii, între 60 şi 100 d.Cr. Nu este necesar să presupunem că transmiterea mărturiei apostolice a fost făcută în exclusivitate pe cale orală înainte de anul 60 d.Cr. - cel puţin unii dintre acei „mulţi" care, potrivit cu Luca 1:1, au încercat să alcătuiască o istorisire organizată a evenimentelor evanghelice au încercat, probabil să scrie înainte de anul 60 d.Cr. - dar nu s-a păstrat nici un document anterior acelei date decât cele incluse în evangheliile noastre scrise.

În cele patru evanghelii pot fi observate câteva curente diferite de tradiţie. În această privinţă, cât şi în altele, Evanghelia după Ioan este independentă de celelalte evanghelii şi este mai bine să fie examinată separat. Celelalte trei evanghelii sunt legate între ele, până acolo încât se pretează foarte bine la studiul „sinoptic" - adică, textul lor poate fi aranjat în trei coloane paralele aşa încât elementele lor comune şi diferite să poată fi examinate cu uşurinţă. Acesta este motivul pentru care sunt cunoscute de obicei ca „evanghelii sinoptice" - un nume care le-a fost dat pentru prima oară de J. J. Griesbach în 1774.

a. Evangheliile sinoptice

Un studiu comparativ al evangheliilor după Matei, Marcu şi Luca ne permite să observăm că există mult material comun în toate trei sau în două dintre ele. Esenţa a 606 versete din cele 661 ale Evangheliei după Marcu (dacă nu luăm la socoteală Marcu 16:9-20) apare într-o formă prescurtată în Matei; vreo 380 de versete din Marcu apar din nou în Luca. Putem spune de asemenea că din cele 1.068 de versete din Matei, vreo 500 conţin esenţa a 606 versete din Marcu, iar din cele 1.149 de versete din Luca vreo 380 sunt paralele cu Marcu. Numai 31 de versete din Marcu nu au paralelă nici în Matei şi nici în Marcu. Matei şi Luca au fiecare aproape 250 de versete care conţin un material comun care nu are parelelă în Marcu; uneori acest material comun care apare în Matei şi Luca foloseşte un limbaj aproape identic, iar alteori diferenţele verbale sunt considerabile. Vreo 300 de versete din Matei nu au paralelă în nici o altă Evanghelie; acelaşi lucru este adevărat cu privire la 520 de versete din Luca.

Nu există nici o cale simplă de explicare satisfăcătoare a acestei distribuiri a materialului comun şi specific din evangheliile sinoptice. Nu există nici un motiv aprioric pentru a susţine că una dintre evanghelii este mai veche decât alta, pentru a susţine că una este o sursă şi celelalte au folosit-o pe prima. Obiectivitatea unei analize statistice nu poate garanta o soluţie. O soluţie poate fi obţinută numai dacă o analiză critică efectuată în urma adunării tuturor datelor relevante şi a evaluării alternativelor posibile. Dacă după un secol şi jumătate de studiu sinoptic intens, nu s-a ajuns la unanimitate aceasta s-ar putea datora insuficienţei datelor sau limitării nejustificate a domeniului de studiu. Cu toate acestea, anumite concluzii au fost mai larg acceptate decât altele.

Una dintre aceste concluzii este vechimea mai mare a Evangheliei după Marcu şi folosirea ei ca sursă principală de către ceilalţi doi evanghelişti sinoptici. Această concluzie, despre care se susţine, în general, că a fost pusă pe o bază stabilă de C. Lachmann în 1835, se bazează nu numai pe dovezile formale că uneori Matei şi Marcu coincid în privinţa ordinii, deosebindu-se de Luca; că Marcu şi Luca sunt mai fregvent în concordanţă, deosebindu-se de Matei; dar Matei şi Luca nu se deosebesc niciodată de Marcu (lucrul acesta ar putea fi explicat şi în alt mod), ci şi pe examinarea comparată în detaliu a modului în care materialul comun este redat în cele trei evanghelii, secţiune după secţiune. În marea majoritate a secţiunilor situaţia poate fi înţeleasă cel mai bine dacă se pleacă de la premisa că relatarea lui Marcu este folosită ca sursă de unul sau de amândoi ceilalţi evanghelişti. Prea puţini cercetători au considerat vreodată că Luca ar fi putut fi sursa pentru ceilalţi doi, iar ideea că Marcu este o prescurtare a lui Matei a fost susţinută multă vreme, în mare măsură datorită influenţei lui Augustin. Dar în pasajele în care Matei şi Marcu au material comun, Marcu este mai complet decât Matei, şi nicidecum o prescurtare; în numeroase cazuri, cele două relatări paralele pot fi explicate mult mai bine dacă presupunem că Matei condensează materialul lui Marcu, decât dacă presupunem că Mar cu amplifică materialul lui Matei. Deşi Matei şi Luca nu sunt niciodată de acord în ceea ce priveşte ordinea dată de Marcu, uneori prezintă concordanţe comparativ cu Marcu, dar în aceste cazuri este vorba în principal de îmbunătăţiri gramaticale sau stilistice ale textului din Marcu, dar aceste cazuri nu sunt numeroase şi nu sunt suficient de semnificative încât să contracareze dovezile generale în favoarea priorităţii Evangheliei după Marcu.

Elementul comun specific lui Marcu din tradiţia sinoptică este cel mai important datorită relaţiei strânse dintre cadrul lui Marcu şi propovăduirea apostolică. Această relaţie nu depinde atât de mult de tradiţia potrivit căreia Petru este autoritatea din spatele naraţiunii lui Marcu (o tradiţie întărită de dovezile interne din anumite secţiuni ale naraţiunii) ci se bazează mai curând pe faptul (demonstrat de C. H. Dodd) că schiţa propovăduirii creştine primare, comparabilă cu acele schiţe care pot fi observate în câteva pasaje din Epistolele NT şi din relatările cuvântărilor din Faptele, a oferit firul călăuzitor pe care Marcu a înşirat cele câteva secţiuni ale materialului Evangheliei.

Materialul comun pentru Marcu şi una sau două dintre celelalte evanghelii sinoptice constă mai ales din naraţiuni. (Excepţiile principale sunt pildele din Marcu 4 şi discursul escatologic din Marcu 13). Pe de altă parte, materialul nespecific lui Marcu şi care este comun pentru Matei şi Luca este format mai ales din cuvinte ale lui Isus. Aproape că am putea spune că materialul specific lui Marcu se referă la ce a făcut Isus; materialul nespecific lui Marcu se referă la învăţăturile lui Isus. Avem aici o distincţie comparabilă cu cea făcută de obicei (deşi este exagerată) între „propovăduirea" (kerygma) şi „învăţătura" (didache) apostolică. Materialul nespecific lui Marcu şi comun pentru Matei şi Luca poate fi numit, pentru convenienţă şi fără nici o prejudecată, materialul „Q", conform unui obicei de datare de la începutul secolului al 20-lea.

Acest material, care cuprinde între 200 şi 250 de versete, se poate să fi fost preluat de un evanghelist de la celălalt, sau amândoi se poate sa fi folosit o sursă comună. Pot fi găsiţi prea puţini care să sugereze că Matei a preluat material de la Luca, deşi unii ar găsi că acest lucru este mai uşor de presupus decât posibilitatea ca Luca să fi preluat material de la Matei. Această ultimă idee continuă să găsească sprijin, dar este deosebit de vulnerabilă deoarece presupune că Luca a creat dezordine în aranjamentul relativ ordonat în care apare materialul „Q" în Evanghelia după Matei, fără să dea nici un motiv plauzibil pentru lucrul acesta.

Presupunerea că materialul „Q" a fost derivat de Matei şi Luca dintr-o sursă comună ridică mai puţine dificultăţi decât orice altă alternativă propusă.

Când încercăm să reconstruim această presupusă sursă comună trebuie să ne ferim de ideea că am putea face lucrul acesta într-o formă completă. Totuşi, ceea ce putem reconstitui din acest material ne aduce aminte de tiparul general al cărţilor profetice din VT. Aceste cărţi conţin în general o relatare a chemării profetului, o prezentare a primelor profeţii într-un cadru narativ, dar nu menţionează moartea profetului. Prin urmare, materialul „Q" pare să fi provenit dintr-o compilare care a început cu relatarea botezului lui Isus de către Ioan şi a ispitirilor din pustie; acestea constituie preludiul la lucrarea Sa, şi este urmată de un grup de afirmaţii ale Sale plasate într-un cadru narativ foarte sumar; nu există nici o urmă că ar fi conţinut relatarea patimilor. Există patru grupe principale de învăţături care pot fi intitulate: (i) Isus şi Ioan Botezătorul; (ii) Isus şi ucenicii Săi; (iii) Isus şi oponenţii Săi; (iv) Isus şi viitorul.

Întrucât singurul nostru mijloc de reconstituire a acestei surse este furnizat de materialul specific lui Marcu şi comun pentru Matei şi Luca, nu putem răspunde în mod satisfăcător la întrebarea dacă Marcu a folosit şi el o parte a acestui material. Este probabil că materialul este mai vechi decât Marcu; poate să fi fost folosit pentru catehism în misiunea pentru Neamuri care avea ca bază Antiohia. Faptul că o parte a materialului „Q" în Matei şi Luca este aproape identic, iar în altă parte există diferenţe de limbaj, a fost explicat uneori prin posibilitatea existenţei a două tradiţii distincte în „Q", dar este mai probabil că materialul „Q" a fost tradus în greacă din aramaică şi că Matei şi Luca au folosit uneori aceeaşi traducere, iar alteori au folosit traduceri diferite, în această privinţă este potrivit să ne amintim afirmaţia lui Papias (apud Eus., EH 3.39) că „Matei a întocmit logia în ebraică (aramaică) şi fiecare a tradus-o cum a putut mai bine". Logia („oracolele", „zicerile") este un termen deosebit de potrivit pentru conţinutul unei asemenea compilaţii pe care am încercat să o identificăm în materialul „Q".

Celelalte surse care au fost folosite de Matei şi Luca sunt şi mai greu de reconstituit decât „Q". Matei pare să fi inclus material dintr-o altă culegere de ziceri, paralelă cu „Q", dar care a fost păstrată în Iudea, nu în Antiohia - culegere care este numită „M". Luca a inclus o secţiune de material distinct (care se găseşte, în mare între cap. 9 şi 18) şi care este posibil să fi fost obţinut din Cezarea - un material numit „L". Este îndoielnic că aceste „surse" au fost într-o formă scrisă înainte de a fi fost preluate de evanghelişti. Despre Luca s-a spus ca ar fi amplificat materialul „Q" pe care l-a avut la dispoziţie, folosind informaţii obţinute la Cezarea şi în altă parte, producând astfel versiunea preliminară a Evangheliei sale, numită uneori „Proto-Luca", în care au fost introduse ulterior secţiuni de material specific lui Marcu. Pentru o evaluare a ipotezei „Proto-Luca", vezi D. Guthrie, New Testament Introduction, 1970, p. 175-183. În general cercetătorii sunt de acord că Matei a îmbinat sursele sale în timp ce Marcu le-a combinat. Istorisirile naşterii cu care încep evangheliile după Matei şi Luca nu se încadrează în schema generală a criticii sinoptice; în ce priveşte aceste naraţiuni, nu poate fi exclusă folosirea unor documente semitice. Dar trebuie să subliniem faptul că oricât de fascinantă şi instructivă ar fi critica sursei Evangheliei, evangheliile însele sunt mult mai importante decât sursele lor. Este bine să examinăm ce surse puteau fi folosite de evanghelişti; este şi mai bine să examinăm în ce fel au utilizat ei aceste surse. În ultimii ani s-a recunoscut tot mai mult că în studiul Evangheliei critica redactării ocupă un loc la fel de important ca şi critica tradiţiei - aceasta din urmă se ocupă de urmărirea istoriei tradiţiilor pe care le-au primit evangheliştii, iar prima se concentrează asupra contribuţiei evangeliştilor individuali la tratatea şi prezentarea tradiţiilor. Fiecare dintre evangheliile sinoptice este o unitate independentă, nu doar un colaj; fiecare Evanghelie are o imagine proprie despre Isus şi lucrarea Lui şi fiecare are o contribuţie specială la imaginea de ansamblu pe care ne-o dă NT despre Isus.

b. Evanghelia a patra

Evanghelia după Ioan reprezintă o tradiţie (creştină) primitivă care s-a păstrat independent de tradiţia sinoptică, nu numai în memoria ucenicului preaiubit ci şi într-o comunitate creştină vie, comunitatea care probabil a produs mai târziu Odele lui Solomon. Cadrul comun extins pe care îl are Evanghelia după Ioan cu textele de la Qumran şi legăturile dintre structura ei şi citania sinagogii din Palestina, ne-au ajutat în ultima vreme să înţelegem că tradiţia ioanină îşi are rădăcinile în Palestina iudaică, deşi atunci când această Evanghelie a căpătat forma literară la sfârşitul primului secol creştin au fost avute în vedere nevoile unei societăţi mai diversificate din perioada elenistă. Schiţa fixă a propovăduirii apostolice poate fi observată în Evanghelia a patra „la fel de clar ca şi în Evanghelia după Marcu" (C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1950, p. 69). (*IOAN, EVANGHELIA DUPĂ.)

III. Evanghelia în patru scrieri

La scurtă vreme după publicarea celei de-a Patra evanghelii, cele patru evanghelii canonice au început să circule ca şi o colecţie şi au fost păstrate astfel până în zilele noastre. Nu ştim cine le-a pus pentru prima oară laolaltă ca un grup de patru scrieri - atât Efesul cât şi Roma au revendicat lucrul acesta. Scriitorii catolici şi gnostici, deopotrivă, arată nu numai cunoaşterea Evangheliei în patru scrieri ci şi recunoaşterea autorităţii ei. Evanghelia adevărului de Valentin (cca. 140-150 d.Cr.), scoasă recent la lumină alături de scrierile gnostice de la *Chenoboskion, nu a fost concepută ca un supliment sau o înlocuire a celor patru evanghelii canonice, a căror autoritate o recunoaşte; dimpotrivă, este o serie de meditaţii despre „Evanghelia adevărată" care este cuprinsă în cele patru (şi în alte cărţi ale NT). Marcion face excepţie când respinge evangheliile după Matei, Marcu şi Ioan şi când proclamă că singura Evanghelie (euangelion) autentică este cea după Luca (editată de el însuşi). Documentele reacţiei anti-marcionite (de ex. prologul anti-marcionit la evanghelii şi, mai târziu, Canonul Muratorian) nu prezintă Evanghelia în patru scrieri ca pe un lucru nou, ci reafirma autoritatea ei ca răspuns la criticile lui Marcion.

În jumătatea de secol care a urmat după anul 95 d.Cr. Theodor Lahn a putut găsi numai patru citate din evanghelii în scrierile creştine care s-au păstrat şi acestea nu provin din cele patru evanghelii canonice. Afirmaţia că „memoriile apostolilor", despre care Iustin spune că erau citite în biserică alături de scrierile profeţilor, erau de fapt cele patru evanghelii are un caracter destul de probabil prin faptul că urmele de material evanghelic în lucrările lui, care puteau proveni din Evanghelia lui Petru sau Evanghelia lui Toma sunt foarte reduse comparativ cu urmele din cele patru evanghelii canonice.

Situaţia devine mai clară când ajungem la Tatian, ucenicul lui Iustin, a cărui armonie a evangheliilor sau Diatessaron (alcătuită în cca. 170 d.Cr.) a rămas multă vreme ediţia favorită (dacă nu chiar ediţia „autorizată") a evangheliilor din biserica asiriană. Afară de un fragment mic dintr-o ediţie greacă a Diatessaron-ului descoperită la Dura-Europos, pe Eufrat, şi publicată în 1935, cunoştinţele noastre despre această lucrare au fost indirecte, până recent, ele fiind bazate pe traduceri (dintre care unele erau din surse secundare sau terţiare) din textul sirian. Dar în 1957 a fost identificat într-un pergament din colecţia A. Chester Beatty o porţiune considerabilă a comentariului original al lui Ephraem la Diatessaron (comentariu scris pe la jumătatea secolului al 4-lea); acest text a fost editat cu o traducere latină făcută de L. Leloir în 1963 şi aruncă multă lumină asupra istoriei vechi a Diatessaron-ului.

Tatian a început compilarea sa cu Ioan 1:1-5 şi probabil că a încheiat-o cu Ioan 21:25. Cele patru evanghelii i-au furnizat materialul pentru armonia sa; inserarea unor materiale extra-canonice poate fi observată uneori (probabil din Evanghelia după Evrei), dar nu afectează adevărul fundamental, după cum acesta nu este afectat nici de modificările ocazionale ale unor exprimări din evanghelii pentru a reflecta concepţia encratică a lui Tatian. (*CANONUL NOULUI TESTAMENT.)

Supremaţia celor patru evanghelii pe care o atestă lucrarea lui Tatian este confirmată cam un deceniu mai târziu de Irenaeus. El a considerat caracterul împătrit al Evangheliei ca pe un fapt acceptat cu privire la creştinism, la fel de axiomatic ca şi cele patru colţuri ale pământului sau cele patru vânturi ale cerului (Adv. Haer. 3. 11. 8). Contemporanul său, Clement din Alexandria, are grijă să facă distincţie între „cele patru evanghelii care ne-au fost transmise" şi scrierile necanonice din care se inspira uneori, cum este Evanghelia egiptenilor (Miscellanies 3. 13). Tertullian nici măcar nu se inspiră din asemenea scrieri necanonice, limitâdu-se la cele patru evanghelii canonice, cărora le acordă o autoritate unică deoarece autorii lor au fost fie apostoli, fie oameni având legături strânse cu apostolii. (La fel ca şi alţi creştini apuseni, el aranjează cele patru evanghelii în aşa fel în cât cele două evanghelii „apostolice", Matei şi Ioan, să preceadă Luca şi Marcu.) Origen (cca. 230 d.Cr.) rezumă atitudinea generală înrădăcinată de mult atunci când vorbeşte despre „cele patru evanghelii, singurele cărţi care nu sunt contestate în Biserica lui Dumnezeu de sub tot cerul" (Commentary on Matthew în Eus., EH 6. 25. 4). (La fel ca şi Irenaeus, Origen le aranjează în ordinea cu care suntem noi familiari.)

Toate cele patru evanghelii sunt anonime, în sensul că nici una dintre ele nu include numele autorului. Prima referire la Marcu şi Matei ca evanghelişti o găsim în scrierile lui Papias, episcop de Hierapolis în Frigia, în prima jumătate a secolului al 2-lea. Afirmaţia lui, bazată pe autoritatea „bătrânului", că „Marcu, traducătorul lui Petru, a scris întocmai toate cuvintele şi faptele Domnului pe care le-a menţionat el (Petru), dar nu în ordine...", este fără îndoială o referire la Evanghelia a doua pe care o avem noi. Afirmaţia lui despre modul în care a fost alcătuită logia lui Matei (citată mai sus, în secţiunea II.) este mai problematică şi continuă să fie controversată, fie că se referă la prima Evanghelie a noastră, fie că se referă la o colecţie a zicerilor (cuvintelor) lui Isus (aşa cum s-a sugerat în acest articol), fie că se referă la un şir de profeţii mesianice, sau la altceva. Cele mai vechi referiri explicite la Luca şi Ioan ca evanghelişti ne parvin din prologul anti-marcionit la evanghelii (care se bazează într-o oarecare măsură pe o lucrare pierdută a lui Papias) şi din scrierile lui Irenaeus. Irenaeus a rezumat în felul următor explicaţia pe care a primit-o: „Matei a scris o Evanghelie pentru evrei, în limba lor, în timp ce Pavel şi Petru predicau la Roma şi întemeiau biserica de acolo. După plecarea lor, Marcu, ucenicul şi traducătorul lui Petru, ne-a lăsat de asemenea în scris esenţa propovăduirii lui Petru. Luca, însoţitorul lui Pavel, a scris într-o carte Evanghelia proclamată de acel apostol. Apoi Ioan, ucenicul Domnului, care s-a aplecat pe pieptul Lui, a publicat şi el Evanghelia sa în timp ce se afla la Efes în Asia" (Adv. Haer. 3.1.1).

Fără să aprobăm tot ce spune Irenaeus, putem fi de total de cord că în evangheliile canonice avem mărturia apostolilor despre revelaţia mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos, păstrată în patru scrieri. (Vezi articole despre cele patru evanghelii.)

BIBLIOGRAFIE
K. Aland şi alţii, Studia Evangelica, 1959; C. H. Dodd, The Apostolic Preaching and its Developments, 1936; idem, History and the Gospel, 1938; W. R. Farmer, The Synoptic Problem , 1976; T. W. Manson, The Sayings of Jesus, 1949; idem, Studies in the Gospels and Epistles, 1961; D. E. Nineham (ed.), Studies in the Gospels, 1955; B. Orchard şi T. R. W. Longstaff (ed.), J. J. Griesbach: Synoptic and Text-critical Studies, 1978; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of the Evangelists, 1968; J. H. Ropes, The Synoptic Gospels, 1934; W. Sanday, The Gospels in the Second Century, 1876; B. de Solages, A Greek Synopsis of the Gospels, 1959; V. H. Stanton, The Gospels as Historical Documents, 3 vol., 1903-20; B. H. Streeter, The Four Gospels, 1924; V. Taylor, The Gospels, 1960; idem, The Formation of the Gospel Tradition, 1933.

F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: