etica biblică



ETICA BIBLICĂ.

I. Principiul distinctiv

Caracterul distinct al învăţăturii etice biblice este ilustrat bine de derivarea cuvintelor „etică" şi „morală". Amândouă derivă de la rădăcini (gr. şi lat.) care înseamnă „obicei". Ceea ce se subînţelege este că ne purtăm într-un mod corect din punct de vedere etic atunci când facem ceea ce ne dictează obiceiurile. Noi descoperim modul în care sunt făcute de obicei lucrurile şi apoi tragem concluzia că acestea sunt lucrurile pe care ar trebui să le facem.

În contrast puternic cu această abordare, etica biblică este centrată în jurul lui Dumnezeu. În loc să urmeze opinia majorităţii sau conformarea la purtarea obişnuită, Scripturile ne încurajează ca atunci când căutăm linii călăuzitoare morale, să luăm ca punct de pornire pe Dumnezeu şi cerinţele Lui - nu omul şi obiceiurile lui.

(a) Standardul de bunătate este personal. Dacă vrem să descoperim natura bunătăţii, Biblia ne în dreaptă privirile spre persoana lui Dumnezeu Însuşi. Numai El este bun (Marcu 10:18) şi voia Lui exprimă tot ce este „bun, plăcut şi desăvârşit" (Romani 12:2). În deşertul Sinai Iahve i-a promis lui Moise: „Voi face să treacă pe dinaintea în toată bunătatea - în rom. „frumuseţea" - Mea" (Exod 33:19) şi promisiunea a fost onorată cu o revelaţie specială a caracterului Domnului (Exod 34:6 ş.urm.). Spre deosebire de orice alt învăţător moral, Dumnezeu este consecvent în totalitate. Voia Lui este în armonie cu caracterul Lui.

(b) Sursa cunoaşterii morale este revelaţia. Potrivit Bibliei, cunoaşterea binelui şi răului nu este atât obiectul unei cercetări filozofice cât este acceptarea revelaţiei divine. În cuvintele lui Pavel, cunoaşterea voii lui Dumnezeu (care este echivalent cu a descoperi ce este bine sau corect) vine prin instruirea în legea Sa (Romani 2:18). Prin urmare, în timp ce filozoful cercetează datele pentru a trage concluziile corecte, scriitorii biblici se mulţumesc să proclame voia revelată a lui Dumnezeu, fără să simtă nevoia de a justifica judecata emisă.

(c) Învăţătura morală este formulată ca o poruncă, nu ca un enunţ. La suprafaţă, cea mai izbitoare diferenţă între Biblie şi un manual secular de etică este modul în care este comunicată învăţătura morală. Pentru a găsi argumente bazate pe raţionamente pentru a justifica cerinţele etice din Biblie trebuie să recurgem aproape în exclusivitate la cărţile poetice din VT (cf. Proverbe 5:1 ş.urm.). În restul Scripturii judecăţile morale sunt enunţate simplu, fără să fie argumentate cu raţionamente. Un filozof care nu-şi sprijinieşte părerile cu argumente bine întemeiate nu se poate aştepta să fie luat în serios de oameni ca oamenii să-l ia în serios. Dar scriitorii biblici, atunci când au crezut că transmit oamenilor voia lui Dumnezeu, nu au simţit nevoia unui argument logic pentru a sprijini poruncile morale date.

(d) Cerinţa etică fundamentală este să-L imităm pe Dumnezeu. Întrucât Dumnezeu însumează bunătatea în propria Sa Persoană, idealul suprem al omului - potrivit Bibliei - este să-L imite pe Dumnezeu. Această cerinţă este reflectată în expresia repetată în VT: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt" (Levitic 11:44 ş.urm.- etc.), precum şi în modul în care cuvintele importante din vechiul legământ, hesed („dragoste statornică") şi ‘emunah („credincioşie") sunt folosite pentru a descrie atât caracterul lui Dumnezeu cât şi cerinţele Lui morale pentru om. Ideea este aceeaşi în NT. Creştinii trebuie să manifeste în viaţa lor îndurarea Tatălui ceresc, a spus Isus, şi chiar perfecţiunea Lui morală (Luca 6:36; Matei 5:48). Şi pentru că Isus poartă „întipărirea fiinţei Lui" (Evrei 1:3), chemarea de a-L imita pe El are aceeaşi forţă (cf. 1 Corinteni 11:1). Noi îl imităm pe Tatăl atunci când transpunem în viaţă dragostea Fiului (Efeseni 5:1 ş.urm.).

(e) Religia şi etica sunt inseparabile. Toate încercările de a ridica un zid de despărţire între preceptele morale ale Bibliei şi învăţătura ei religioasă eşuează. Întrucât etica biblică este teocentrică, învăţătura morală a Scripturii îşi pierde credibilitatea când este îndepărtat suportul religios (cf. de ex. Fericirile, Matei 5:3 ş.urm.). Religia şi etica sunt legate între ele la fel ca şi legătura dintre fundaţie şi clădire. Cerinţele morale ale Decalogului, de exemplu, sunt întemeiate pe faptul că activitatea răscumpărătoare a lui Dumnezeu (Exod 20:2); o mare parte a învăţăturii morale a lui Isus este prezentată ca o deducţie făcută pe baza unor premize religioase (cf. Matei 5:43 ş.urm.). Acelaşi principiu este ilustrat de structura literară a Epistolelor lui Pavel. În afară de faptul că oferă exemple concrete de învăţături morale bazate pe temelii religioase (de ex. 1 Corinteni 6:18 ş.urm.; 2 Corinteni 8:7 ş.urm.; Filipeni 2:4 ş.urm.), Pavel îşi structurează epistolele pentru a urma acelaşi tipar. Secţiunea teologică principală, prezentată cu grijă, este trambulina pentru lansarea unei învăţături etice clare (cf. în special, Romani, Efeseni, Filipeni). Etica creştină izvorăşte din doctrina creştină şi cele două sunt inseparabile.

II. Vechiul Testament

(a) Legământul. Legământul pe care l-a făcut Dumnezeu prin Moise (Exod 24) a avut o semnificaţie etică directă şi cu implicaţii cuprinzătoare. În particular, ideea de har, sugerată prima dată prin faptul că Domnul a ales un partener pentru legământ (Deuteronom 7:7 ş.urm.; 9:4), stabileşte tema pentru învăţătură morală din tot VT.

Harul lui Dumnezeu oferă principalul motiv pentru a asculta de poruncile Lui. Apelurile la frica reverenţioasă nu lipsesc din VT (cf. Exod 22:22 ş.urm.), dar harul oferă cel mai adesea stimulentul pentru o comportare bună. Oamenii, în calitatea lor de parteneri la legământul lui Dumnezeu, sunt invitaţi să fie recunoscători faţă de actele Lui de dragoste nemeritată; ei sunt îndemnaţi să împlinească voia Lui în semn de recunoştinţă pentru harul Lui, nu să se supună terorizaţi de ameninţarea pedepsei. Astfel, sclavii trebuie trataţi cu generozitate, deoarece Dumnezeu i-a tratat cu generozitate pe sclavii evrei din Egipt (Deuteronom 15:12 ş.urm.). Comercianţilor li se cere să nu înşele la cântar, ci să ţină cont că Dumnezeul dreptăţii este Cel care i-a izbăvit pe strămoşii lor (Levitic 19:36). Străinii trebuie să fie trataţi cu aceeaşi bunătate pe care Domnul a arătat-o faţă de poporul Său - „căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului" (Levitic 19:33 ş.urm.). Într-un cuvânt, cerinţa legământului lui Dumnezeu este „să păziţi poruncile Mele şi să le împliniţi", pentru că „Eu sunt Domnul... care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru" (Levitic 22:31 ş.urm.).

Legământul a încurajat de asemenea conştiinţa solidarităţii colective a Israelului. Efectul ei nu a fost numai unirea individului cu Dumnezeu, ci şi unirea tuturor membrilor legământului într-o singură comunitate (vezi limbajul folosit de Pavel pentru a descrie efectul noului legământ în Efeseni 2:11 ş.urm.). Repetarea în Biblie a expresiei „carne şi sânge" (sau „os din oasele...") ilustrează plastic acest principiu; folosită mai întâi într-o relaţie personală directă în Geneza 2:23, a putut fi aplicată de o persoană şi la familia sa lărgită (Judecători 9:1 ş.urm.), a putut fi aplicată de naţiune când şi-a declarat loialitatea faţă de liderul său (2 Samuel 5:1) şi - în zilele de mai târziu - chiar şi pentru a descrie relaţia unui evreu faţă de rasa sa (Romani 11:14 ş.urm.). Aşa se face că atunci când un om a călcat una din poruncile lui Dumnezeu, întreaga comunitate a fost implicată în păcatul lui (Iosua 7:1 ş.urm.); iar când un om a trecut prin greutăţi, fiecare s-a simţit obligat să-i vină în ajutor.

De aici derivă accentul foarte puternic pe care VT îl pune pe etica socială. Solidaritatea colectivă a dus direct la preocuparea pentru bunăstarea aproapelui. În comunitatea închisă care forma o unitate, fiecare persoană era importantă. Săracii aveau aceleaşi drepturi ca şi bogaţii deoarece şi unii şi alţii intrau sub acelaşi legământ. Membrii mai slabi ai societăţii erau protejaţi în mod special (cf. reglementările concrete din Exod 22 şi 23, cu prevederile lor pentru apărarea văduvei, a orfanului, a străinului şi a săracului).

(b) Legea. Legământul a furnizat contextul pentru ca Dumnezeu să dea Legea. În consecinţă, o trăsătură distinctivă a Legii VT a fost accentul pe care l-a pus pe menţinerea unor relaţii corecte. Preocuparea ei principală nu a fost să stabilească un gard în jurul idealurilor etice abstracte, ci să cimenteze relaţii bune între oameni şi între oameni şi Dumnezeu. Aşa se face că majoritatea preceptelor specifice sunt formulate la persoana a doua şi nu la persoana a treia. Tot din această cauză observăm şi atitudinea foarte pozitiva şi caldă adoptată de cei aflaţi sub Lege faţă de ţinerea Legii (cf. Psalmul 19:7 ş.urm.; 119:33 ş.urm., 72) şi recunoaşterea faptului că cea mai gravă consecinţă a încălcării Legii nu era pedeapsa materială ci ruperea relaţiilor (cf. Osea 1:2).

Miezul Legii îl găsim în Cele Zece Porunci (Exod 20:3 ş.urm.; Deuteronom 5:7 ş.urm.), care se ocupă cu relaţiile cele mai fundamentale. Nici un sumar nu ar putea fi mai cuprinzător. Ele exprimă sanctitatea fundamentală care guvernează crezul, închinarea şi trăirea - sanctitatea fiinţei lui Dumnezeu, a închinării aduse Lui, a Numelui Lui şi a zilei Lui; sanctitatea căsătoriei şi a familiei, a vieţii, proprietăţii şi adevărului. Contextul în care sunt date este cel al izbăvirii (Exod 20:2) şi relevanţa lor nu încetează la venirea lui Cristos (Matei 5:17 ş.urm.; Romani 13:9; Iacov 2:10 ş.urm.).

În afară de faptul că este rodul lucrării izbăvitoare a lui Dumnezeu, Decalogul are rădăcini adânci în poruncile creaţiei din Geneza 1 şi 2. Acestea sunt porunci cu privire la procreatie şi la responsabilitatea stăpânirii asupra restului creaţiei (Geneza 1:28), porunci cu privire la Sabat (Geneza 2:2 ş.urm.), cu privire la lucru (Geneza 2:15) şi cu privire la căsătorie (Geneza 2:24). Toate acestea împreună (la fel ca şi Decalogul), ating toate domeniile principale ale vieţii şi comportării umane şi oferă liniile călăuzitoare de bază pentru a urmări un stil de viaţă care este în armonie cu idealul Creatorului.

Căderea omului în păcat nu a făcut nimic pentru a abroga aceste porunci. Relevanţa lor permanentă este subliniată în restul Scripturii (cf. Geneza 3:16, 19; 4:1-2,17, 25; 5:1 ş.urm.; 9:7). Dar Căderea a afectat în mod substanţial conţinutul concret al legii VT. În afară de sancţiunile penale, au fost necesare prevederi noi care să se ocupe de situaţiile complet diferite pe care le-a creat păcatul. Faptul că Moise a permis divorţul (Deuteronom 24:1 ş.urm.) este un asemenea exemplu. Această prevedere a fost o concesie pe care a făcut-o Dumnezeu în cazul relaţiilor din căsătorie care au fost distruse de păcat, nu o anulare a rânduielii stabilite cu privire la căsătorie, la creaţie (Geneza 2:24; cf. Matei 19:3 ş.urm.). Aici, ca şi în altă parte, trebuie să fim atenţi să nu facem o confuzie între Dumnezeu ceea ce îngăduie şi ceea ce aprobă; tot aşa, trebuie să facem întotdeauna distincţie netă între etica biblică şi purtarea echivocă a unor oameni ai lui Dumnezeu prezentaţi în Biblie.

(c) Profeţii. Profeţii din secolul al 8-lea au fost numiţi pe bună dreptate „politicienii legământului". Condiţiile sociale s-au schimbat dramatic din vremea lui Moise. Contemporanii lui Amos aveau case de vară şi case de iarnă. Afacerile au prosperat. Se făceau speculaţii financiare şi se împrumutau bani pe scară mare. Erau făcute alianţe şi schimburi culturale cu ţări străine. În faţa acestor fapte, legea legământului nu a putut să dea prea mult ajutor celor care erau confruntaţi cu dilemele morale ale unui mediu complet diferit. Dar profeţii aveau rolul să interpreteze Legea prin descoperirea principiilor ei fundamentale şi prin aplicarea lor la problemele morale concrete din vremea lor.

În mod deosebit, ei au exprimat preocuparea profundă a Legii pentru dreptate socială. Reflectând în mod corect asupra preocupării Legii faţă de cel slab, Amos şi Osea îi critică fără cruţare pe cei care vând pe săraci pentru o pereche de încălţăminte, care acceptă mită, care folosesc măsuri şi greutăţi false sau care, în general, asupresc pe săraci (Amos. 2:6; 5:12; Mica 6:11). Isaia şi Osea declanşează un atac deosebit de virulent asupra acelora care încearcă să ascundă eşecurile lor morale în spatele unei faţade de religiozitate (Isaia 1:10 ş.urm.; Osea 6:6). Lui Dumnezeu îi este scârbă de zilele de sărbătoare şi de cântâri, au spus profeţii, câtă vreme nedreptatea şi nelegiuirea înfloresc (Amos 5:21 ş.urm.). O umblare smerită cu Dumnezeu înseamnă a face dreptate şi a te purta cu bunătate (Mica 6:8).

Profeţii au corectat de asemenea orice dezechilibru care putea să fi rezultat din aplicarea legii legământului. Accentul pus de legământ pe solidaritatea colectivă, de exemplu, se poate să fi înceţoşat în gândirea unora ideea responsabilităţii personale. De aceea Ezechiel, în special, încearcă să arate că înaintea lui Dumnezeu fiecare individ este răspunzător, din punct de vedere moral, pentru ceea ce face; nimeni nu poate arunca vina pe ereditate sau pe condiţiile şi mediul social (Ezechiel 18:20 ş.urm.). De asememnea, interesul special arătat de Dumnezeu faţă de Israel prin legământ a dat naştere în gândirea unora la un naţionalism nesănătos şi îngust care i-a făcut să-i dispreţuiască pe străini. Profeţii au făcut corecturile necesare insistând asupra faptului că standardele morale ale lui Dumnezeu se aplică în mod uniform. Dragostea Lui îi cuprinde pe etiopieni la fel ca şi pe israeliţi (Amos 9:7). Iar Israelul nu va scăpa de judecata Lui pentru păcat, pretinzând că are o poziţie specială ca popor ales al Domnului; de fapt, spune Amos, o cunoaştere privilegiată a lui Dumnezeu atrage după sine o responsabilitate şi un risc mai mare (Amos 1:1; 3:2).

Enormitatea păcatului şi imensitatea prăpastiei dintre Dumnezeul sfânt şi oamenii păcătoşi i-a impresionat profund pe profeţi (cf. Habacuc 1:13; Isaia 6:3 ş.urm.). Ei au ştiut că nu poate fi construită nici o punte peste această prăpastie (cf. Ieremia 13:23) decât printr-un act special al harului divin. Înnoirea omului depinde de lucrarea Duhului lui Dumnezeu (Ezechiel 37:1 ş.urm.) şi de un legământ nou pe care Dumnezeu Însuşi are să-l scrie în inimile oamenilor (Ieremia 31:31 ş.urm.).

III. Noul Testament

(a) evangheliile. Isus a dat dovadă de mult respect faţă de Legea morală a VT; El nu a venit ca să abroge legea, ci ca să o împlinească (Matei 5:17 ş.urm.). Dar El nu i-a învăţat pe oameni ca un legiuitor. Deşi El a exprimat cea mai mare parte a învăţăturilor Sale morale sub formă de imperative (de ex. Matei 5:39 ş.urm.; Mica 10:9) şi a învăţat cu autoritatea unui legiuitor (cf. Matei 7:42 ş.urm.; Mica 1:22), scopul Său nu a fost să prezinte un cod cuprinzător de reguli pentru trăirea morală. Legea prescrie sau interzice anumite lucruri; Isus S-a preocupat mai mult să expună şi să ilustreze caracterul general al voii lui Dumnezeu. Legea se ocupă de acţiuni; Isus S-a ocupat mai mult cu caracterul şi cu motivele care inspiră acţiunea.

Modul în care Isus a interiorizat cerinţele Legii este ilustrat frumos în Predica de pe Munte. Legea a interzis omorul şi adulterul. Isus (fără să îngăduie vreuna dintre aceste fapte) a pus accentul pe gândurile şi atitudinile care stau în spatele acestor acţiuni. Omul care a nutrit ură faţă de aproapele său, sau care a dezbrăcat-o în gând pe soţia aproapelui său, plin de poftă, nu poate scăpa de acuzarea morală (a susţinut Isus), spunând că el nu a călcat litera legii (Matei 5:21 ş.urm., 27 ş.urm.). Fericirile, cu care începe Predica (v. 3 ş.urm.), subliniază aceeaşi idee. Ele nu conţin o listă de regulii, ci un set de fericiri adresate celor ale căror vieţi exemplifică atitudinile după voia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatele pe care le condamnă Isus sunt în principal păcatele spiritului şi nu cele ale cărnii. El a spus surprinzător de puţin, de pildă, despre păcatele sexuale. În două cazuri când I-a fost atrasă atenţia asupra păcatului sexual (Luca 7:37 ş.urm.; Ioan 8:3 ş.urm.), El a întors în mod intenţionat reflectorul spre motivele rele ale criticilor. El a păstrat cele mai usturătoare mustrări pentru atitudinile greşite ale minţii şi ale inimii - orbirea morală, lispa de sensibilitate şi mândria (Matei 7:3 ş.urm.; Mica 3:5; Luca 18:9 ş.urm.).

Felul în care abordează Isus dragostea oferă o altă ilustraţie a modului în care El a întărit şi a dezvoltat învăţătura morală a VT. Ambele părţi ale binecunoscutului rezumat al legii în dragoste (Marcu 12:28 ş.urm.) sunt luate direct de pe paginile VT (Deuteronom 6:4; Levitic 19:18). Dar El a trecut peste convingerile rasiale ale multor contemporani atunci când a interpretat într-un mod nou a doua dintre aceste porunci. Prea adesea porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău" a fost luată în sensul „Să iubeşti pe aproapele tău - în legământ - şi numai pe el". Prin pilda Samariteanului milostiv (Luca 10:29 ş.urm.), Isus i-a învăţat că iubirea aproapelui trebuie să includă pe orice om care este la nevoie, indiferent de rasă, crez sau cultură. El a dat cerinţelor dragostei un caracter universal.

În dezvoltarea ideii iubirii aproapelui, Isus a identificat mila (îndurarea) ca şi trăsătura distinctivă. Alte feluri de dragoste - care sunt tratate în mod pozitiv în NT - sunt fie un răspuns la ceva atrăgător în persoana iubită (cum este cazul dorinţei fizice şi a prieteniei), fie o dragoste limitată la membrii unui grup (cum este dragostea în familie). Isus ne-a învăţat că adevărata iubire a aproapelui acţionează independent de atractivitatea obiectului dragostei. Dragostea este determinată de nevoie, nu de merit, şi nu aşteaptă nimic în schimb (Luca 6:32 ş.urm.; 14:12 ş.urm.). Nu este limitată la un grup. În toate aceste moduri de manifestare este o oglindire a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 13:34; Luca 15:11 ş.urm.; cf. Galateni 2:20; 1 Ioan 4:7 ş.urm.).

Când tânărul bogat a răspuns entuziast la sumarul Legii dat de Isus, replica Domnului a fost: „Tu nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu" (Marcu 12:34). Aşadar, în afară de faptul că dragostea este pilonul central al Legii lui Dumnezeu, ea este şi poarta de intrare în Împărăţia Lui, iar învăţătura lui Isus despre Împărăţie este încărcată de semnificaţii etice. Cei care intră în Împărăţie sunt cei care se supun stăpânirii lui Dumnezeu; când va veni Împărăţia, arunci se va face voia Lui. Dumnezeu le dă celor din Împărăţia Sa călăuzire cerească şi puterea de a transpune în practică deciziile etice corecte.

Tocmai această accesibilitate a puterii morale supranaturale conferă sens unor cerinţe ale lui Isus, care altfel ar fi imposibile (cf. Matei 5:48). El nu a fost preocupat de triumfuri (pocăinţa este asociată de asemenea cu Împărăţia - Marcu 1:15), dar majoritatea imperativelor Sale morale au fost adresate celor care erau deja în Împărăţia Lui, iar asigurarea subînţeleasă este că toţi aceia care se supun conducerii lui Dumnezeu pot avea parte de puterea Sa pentru a converti convingerile lor etice în acţiuni.

Deoarece Împărăţia este o realitate prezentă în Cristos, călăuzirea şi puterea Regelui sunt disponibile aici şi acum. Dar întrucât există de asemenea un sens în care plinătatea venirii Împărăţiei este încă iminentă, există o notă constantă de urgenţă în învăţătura morală a lui Isus. Când stăpânirea lui Dumnezeu asupra oamenilor va fi revelată deplin, va avea loc judecata şi numai un nebun ar ignora avertismentele date de Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Luca 12:20). Acesta este motivul pentru care Evanghelia cheamă la pocăinţă (Matei 4:17).

(b) Restul Noului Testament. Aşa cum este de aşteptat, Epistolele oferă paralele clare la învăţătura morală a evangheliilor, chiar dacă citează cuvintele lui Isus surprinzător de rar (cf. 1 Corinteni 7:10; 9:14). Dar întrucât ele au fost scrise ca răspunsuri practice la probleme acute survenite în cadrul bisericilor, tonul învăţăturii lor morale este puţin diferit. Din evanghelii s-ar părea că Isus a învăţat mai ales principii generale, lăsându-i pe ascultătorii Săi să facă aplicaţiile. În Epistole, pe de altă parte, aplicaţiile sunt prezentate adesea în termeni foarte precişi. Păcatul sexual, de exemplu, este analizat în destul de mare detaliu (cf. 1 Corinteni 6:9; 2 Corinteni 12:21) iar păcatele comise în vorbire sunt tratate la fel de detaliat (cf. Romani 1:29 ş.urm.; Efeseni 4:29; 5:4; Coloseni 3:8; Iacov 3:5 ş.urm.).

O altă caracteristică a învăţăturii etice a Epistolelor sunt aşa numitele coduri de conduită în familie (Efeseni 5:22 ş.urm.; Coloseni 3:18 ş.urm.; 1 Timotei 2:8 ş.urm.; Tit 2:2 ş.urm.; 1 Petru 2:18 ş.urm.). Acestea sunt secţiuni scurte care dau învăţături cu privire la relaţiile adecvate, în special în căsnicie, în familie şi la serviciu. Tonul lor este remarcabil de conservator, la fel ca şi secţiunile despre relaţiile dintre credincioşi şi autorităţile seculare (cf. Romani 13:1 ş.urm.; Tit 3:1; 1 Petru 2:13 ş.urm.). Deşi comunitatea creştină primară a aşteptat cu ardoare instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu, creştinii nu au respins structurile de bază ale autorităţii pe care era fondată viaţa societăţii. Chiar şi în cartea Apocalipsei, în care vălul limbajului apocaliptic care acoperă condamnarea guvernului Romei de către Ioan este foarte transparent, sfinţii sunt chemaţi la martiraj, nu la revoluţie. Cu toate acestea, seminţele schimbării sociale pot fi găsite în NT, în special în relaţiile pe care creştinii sunt îndemnaţi să le aibă între ei în biserică (cf. Galateni 3:28).

Tema Împărăţiei nu este atât de proeminentă în Epistole ca şi în evanghelii, dar se pune acelaşi accent pe nevoia omului de a avea călăuzire şi putere de la Dumnezeu pentru o viaţă morală. În limbajul lui Pavel, unirea cu Cristos (2 Corinteni 5:17) şi prezenţa lăuntrică a Duhului (Filipeni 2:13) ridică viaţa morală a creştinului pe un plan nou. Fiind hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 5:14), credinciosul răscumpărat capătă o capacitate mai mare de a discerne între bine şi rău (cf. Romani 12:2); prin prezenţa lăuntrică a Duhului el are o putere nouă de a face ce ştie că este bine.

Se spune uneori că în revolta sa împotriva legalismului evreiesc şi întărit de încrederea sa în puterea Duhului de a-l informa şi de a-l transforma pe credincios, Pavel (în special) ar fi afirmat că legea morală a VT a devenit perimată în Cristos. Există desigur câteva pasaje în Epistole care, dacă sunt luate singure, ar putea sugera o asemenea idee (de ex. Galateni 3:23 ş.urm.; Romani 7:6; 10:4; 2 Corinteni 3:6), dar este important să observăm că Pavel foloseşte cuvântul „lege" în mai multe sensuri. Când îl foloseşte ca o prescurtare pentru justificarea prin lege" (de ex. Romani 10:4), el arată clar că trăirea prin Lege este atât perimată cât şi periculoasă pentru creştini. Dar atunci când foloseşte cuvântul pentru a indica exprimarea voii lui Dumnezeu (de ex. Romani 7:12), el este mult mai pozitiv. El nu se jenează să citeze Decalogul (de ex. Efeseni 6:2 ş.urm.) şi scrie pe larg despre un principiu al legii care acţionează în viaţa creştină (Romani 8:2; 1 Corinteni 9:21; Galateni 6:21; cf. Iacov 1:25; 2:12). Aici, ca şi în altă parte, învăţătura NT se îmbină cu cea a VT. În măsura în care exprimă cerinţele morale fundamentale ale lui Dumnezeu, Legea îşi păstrează valabilitatea, deoarece numai Dumnezeu exprimă în persoana şi în voia Sa tot ce este bun şi drept.

BIBLIOGRAFIE
A. B. Bruce, The Ethics of the Old Testament, 1909; C. H. Dodd, Gospel and Law, 1951; W. Eichordt, The Theology of the Old Testament, 2, 1967; D. H. Field, Free To Do Right, 1973; N. L. Geisler, Ethics, 1971; C. F. H. Henry, Christian Personal Ethics, 1957; W. Ullie, Studies in New Testament Ethics, 1961; T. W. Manson, Ethics and the Gospel, 1960; L. H. Marshall, The Challenge of New Testament Ethics, 1966; J. Murray, Principles of Conduct, 1957; A. Nygren, Agape and Eros, 1953; R. Schnackenburg, The Moral Teaching of the New Testament, 1965; G. F. Thomas, Christian Ethics and Moral Philosophy, 1955; A. R. Vidler, Christ’s Strange Work, 1963; J. W. Wenham, The Goodness of God, 1974; J. H. Yoder, The Politics of Jesus, 1972.

D.H.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: