escatologie



ESCATOLOGIE. Derivat din gr. eschatos, „ultim" termenul se referă la „doctrina despre lucrurile de la sfârşitul vremurilor".

Spre deosebire de concepţiile ciclice despre istorie, scrierile biblice privesc istoria ca o înaintare liniară spre un ţel. Dumnezeu conduce istoria spre împlinirea finală a scopurilor Sale pentru creaţia Sa. Prin urmare, escatologia biblică nu se limitează la destinul individului; ea se preocupă desfârşitul întregii istorii a lumii, spre care sunt îndreptate toate acţiunile răscumpărătoare ale lui Dumnezeu în istorie.

I. Perspectiva VT

Caracterul anticipator al credinţei israelite datează de la chemarea lui Avraam (Geneza 12:1-3) în ţara promisă, dar devine pe deplin escatologică în mesajul profeţilor, când priveşte spre scopul final şi permanent al lui Dumnezeu în istorie. Termenul profetic „Ziua Domnului" (cu o diversitate de expresii similare cum este „în ziua aceea") se referă la un eveniment viitor, la acţiunea decisivă a lui Dumnezeu de judecată şi mântuire în tărâmul istoric. Pentru profeţi este legată întotdeauna în mod direct de contextul lor istoric prezent şi nu se referă neapărat la sfârşitul istoriei. Totuşi, într-o măsură tot mai mare se conturează conceptul de soluţionare finală a istoriei: o zi de judecată după care Dumnezeu va instaura o epocă permanentă de mântuire. O escatologic transcendentă, care aşteaptă o acţiune directă şi universală a lui Dumnezeu, dincolo de posibilităţile istoriei obişnuite, este caracteristică pentru scrierile *apocaliptice, care pot fi întâlnite deja în câteva părţi din cărţile profetice.

Profeţii descriu frecvent epoca escatologică de mântuire care este după judecată, în esenţă este o epocă în care va fi împlinită voia lui Dumnezeu. Popoarele vor servi pe Dumnezeul lui Israel şi vor cunoaşte voia Lui (Isaia 2:2 ş.urm. = Mica 4:1 ş.urm.; Ieremia 3:17; Ţefania 3:9 ş.urm.; Zaharia 8:20-23). Va fi pace şi dreptate internaţională (Isaia 2:4 = Mica 4:3) şi pace în natură (Isaia 11:6; 65:25).Poporul lui Dumnezeu va trăi în siguranţă (Mica 4:4; Isaia 65:21-23) şi în prosperitate (Zaharia 8:12). Legea lui Dumnezeu va fi scrisă în inimile lor (Ieremia 31:31-34; Ezechiel 36:26 ş.urm.).

Epoca escatologică este asociată adesea cu regele davidic care va domni peste Israel (şi, uneori, peste toate popoarele) ca reprezentant al lui Dumnezeu (Isaia 9:6 ş.urm.; 11:10; Ieremia 23:5 ş.urm.; Ezechiel 34:23 ş.urm.; 37:24 ş.urm.; Mica 5:2-4; Zaharia 9:9 ş.urm.). O caracteristică importantă a acestor profeţii este că Mesia va domni în neprihănire. (În VT „Mesia" Cristos încă nu este folosit ca un termen specific pentru regele escatologic.) Alte personaje „mesianice" din speranţa VT sunt „unul ca un fiu al omului" (Daniel 7:13), reprezentantul ceresc al lui Israel care primeşte domnia universală. Robul Domnului (Isaia 53) şi profetul escatologic (Isaia 6:1-3). În general actul escatologic de judecată şi mântuire sunt realizate prin venirea personală a lui Dumnezeu Însuşi (Isaia 26:21; Zaharia 14:5; Maleahi 3:1-5).

II. Perspectiva NT

Carcaterul distinct al escatologici NT este determinat de convingerea că actul escatologic decisiv al lui Dumnezeu a avut loc deja în istoria lui Isus Cristos, dar împlinirea deplină rămâne încă de domeniul viitorului. În escatologia NT există atât lucruri care s-au împlinit „deja", cât şi lucruri care „încă" nu s-au împlinit din promisiunea făcută. În escatologia NT există un aspect „realizat" şi un aspect „viitor", şi de aceea o putem descrie mai bine cu termenul „escatologic inaugurată".

Nota de împlinire escatologică în curs de desfăşurare înseamnă că escatologia VT a devenit, într-o oarecare măsură, realitatea prezentă pentru NT. „Zilele de pe urmă" despre care au vorbit profeţii au sosit deja: căci Cristos „a fost arătat la sfârşitul vremurilor" (1 Petru 1:20); „Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul" (Evrei 1:2); creştinii sunt cei „peste care au venit sfârşiturile veacurilor"; „este ceasul de pe urmă" (1 Ioan 2:18); vezi şi Faptele Apostolilor 2:17; Evrei 6:5. Pe de altă parte, scriitorii NT se opun fanteziei că împlinirea aceea este deja completă (2 Timotei 2:18).

Este important să păstrăm unitatea teologică a lucrării răscumpărtoare a lui Dumnezeu, trecută, prezentă şi viitoare, „cea împlinită deja" şi „cea care nu este încă împlinită". Prea adesea teologia tradiţională a separat aceste aspecte, punând de o parte lucrarea încheiată a lui Cristos, iar de altă parte „lucrurile de pe urmă". În concepţia NT, „lucrurile de pe urmă" au început cu propovăduirea şi lucrarea lui Isus. Lucrarea istorică a lui Cristos ne asigură, ne cere şi ne îndreaptă privirile înainte, spre realizarea viitoare a Împărăţiei lui Dumnezeu. Speranţa creştină pentru viitor se naşte din lucrarea istorică a lui Cristos. Biserica lui Cristos trăieşte între „deja" şi „încă nu", prinsă în procesul împlinirii escatologice în curs de desfăşurare.

Escatologia inaugurată este găsită deja în proclamarea Împărăţiei lui Dumnezeu de către Isus. Prin mesajul Său că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat deja (Matei 3:17), Isus a modificat aşteptările apocaliptice evreieşti care erau numai de domeniul viitorului. Puterea acestei Împărăţii era deja vizibilă în victoria lui Isus asupra tărâmului răului (Matei 12:28 ş.urm.). Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în persoana şi misiunea lui Isus (Luca 17:20 ş.urm.), cerând un răspuns, aşa încât participarea omului la Împărăţia viitoare este determinată de răspunsul pe care-l dă în prezent lui Isus (Matei 10:32 ş.urm.). Astfel, Isus face ca Împărăţia să fie o realitate prezentă care rămâne totuşi de domeniul viitorului (Marcu 9:1; 14:25).

Carcaterul escatologic al misiunii lui Isus a fost confirmat de învierea Lui. Învierea este un eveniment escatologic, legată de crezul VT cu privire la destinul final al omului. În felul acesta, învierea neaşteptată a omului Isus înaintea tuturora determină convingerea bisericii că Sfârşitul a început deja. El a înviat deja ca „pârga celor adormiţi" (1 Corinteni 15:20). În numele poporului Său, Isus a intrat deja în viaţa veşnică a epocii escatologice; El a deschis drumul (Evrei 12:2) aşa încât alţii să-L poată urma. În cuvintele lui Pavel, El este „ultimul Adam" (1 Corinteni 15:45), Omul escatologic. Pentru toţi ceilalţi oameni mântuirea prezentă înseamnă să devină părtaşi la umanitatea Lui escatologică, la învierea Lui.

Aşadar, pentru scriitorii NT moartea şi învierea lui Isus sunt evenimentul absolut decisiv care determină speranţa creştină pentru viitor: vezi, de ex. Faptele Apostolilor 17:31; Romani 8:11; 2 Corinteni 4:14; 1 Tesaloniceni 4:14. Aceasta explică a doua trăsătură caracteristică a escatologiei NT. În afară de faptul că are un echilibru caracteristic între „deja" şi „încă nu", escatologia NT se distinge şi prin faptul că este în întregime cristocentrică. Rolul lui Isus în escatologia NT trece cu mult dincolo de rolul lui Mesia din VT sau din aşteptările evreilor de mai târziu. Este cert că El este Fiul omului (Daniel 7), profetul escatologic (Isaia 61; cf. Luca 4:18-21), Robul care suferă (Isaia 53) şi chiar Regele davidic, deşi nu în felul în care au aşteptat contemporanii Lui. Dar concentrarea NT asupra împlinirii escatologice în Isus nu reflectă numai împlinirea de către El a acestor roluri escatologic particulare. În teologia NT Isus întruchipează atât lucrarea escatologică de mântuire făcută de Dumnezeu cât şi destinul escatologic al omului. Astfel, pe de-o parte El este Mântuitorul şi Judecătorul, Biruitorul răului, Agentul domniei lui Dumnezeu şi Mijlocitorul prezenţei escatologic a lui Dumnezeu cu oamenii: El însuşi este împlinirea aşteptărilor VT cu privire la venirea escatologică a lui Dumnezeu Însuşi (cf. Maleahi 3:1; Luca 1:76; 7:27). Pe de altă parte, El este de asemenea Omul escatologic: El a înviat şi el defineşte în învierea Sa destinul escatologic al tuturor oamenilor. Prin urmare, cea mai adecvată exprimare a destinului nostru este să spunem că vom fi ca El (Romani 8:29; 1 Corinteni 15:49; Filipeni 3:21; 1 Ioan 3:2). Pentru amândouă aceste motive, speranţa creştină este concentrată asupra venirii lui Isus Cristos.

În toate scrierile NT escatologia are aceste două caracteristici: este inaugurată şi este cristocentrică. Există, însă, diferenţe de accent, în special în echilibrul dintre „deja" şi „încă nu". Evanghelia a Patra pune un accent puternic atât pe escatologia realizată cât şi pe identificarea mântuirii escatologice cu Isus Însuşi (vezi, de ex. 11:23-26), dar nu elimina aşteptarea viitoare (5:28 ş.urm.; 6:39, etc.).

III. Viaţa creştină trăită cu speranţă

Creştinul trăieşte între „deja" şi „încă nu", între învierea lui Cristos şi învierea generală viitoare de la venirea lui Cristos. Lucrul acesta explică structura distinctă a existenţei creştine, bazată pe lucrarea încheiată a lui Cristos din trecutul istoric, şi în acelaşi timp trăieşte cu speranţa viitorului care este stimulată şi garantată tocmai de acea istorie trecută. Structura este văzută, de ex. în Cina Domnului, când Domnul înviat este prezent alături de urmaşii Săi în actul de „aducere aminte" a morţii Sale, fiind în acelaşi timp o anticipare simbolică a ospăţului escatologic viitor, fiind astfel o mărturie despre speranţa revenirii Lui.

Perioada dintre „deja" şi „încă nu" este perioada Duhului şi perioada bisericii. Duhul este darul escatologic promis prin profeţi (Faptele Apostolilor 2:16-18), prin care creştinii participă deja la viaţa eternă a epocii viitoare. Duhul creează Biserica, poporul escatologic al lui Dumnezeu, care a fost transferat deja de sub stăpânirea întunericului în Împărăţia lui Cristos (Coloseni 1:13). Prin Duhul care este în Biserică, viaţa epocii viitoare este trăită deja în istoria epocii prezente dominată de rău (Galateni 1:4). Astfel, într-un anumit sens, epoca nouă şi cea veche se suprapun; omenirea nouă a ultimului Adam coexistă cu omenirea veche a primului Adam. Prin credinţă ştim că ceea ce este vechi este trecător şi este sub judecată, iar viitorul ne aşteaptă cu realitatea nouă a lui Cristos.

Procesul de împlinire escatologică în perioada de suprapunere dintre epoci implică misiunea Bisericii, care împlineşte universalismul speranţei VT. Moartea şi învierea lui Cristos sunt un eveniment escatologic de importanţă universală care, însă, trebuie realizat în mod universal în istorie, prin proclamarea Evangheliei de către Biserică în toată lumea (Matei 28:18-20; Marcu 13:10; Coloseni 1:23).

Linia de demarcaţie între epoca nouă şi cea veche, nu este pur şi simplu linia de despărţire între biserică şi lume; linia trece prin biserică şi prin viaţa creştinului individual. Noi suntem întotdeauna în tranziţie de la vechi la nou, trăind în tensiunea escatologică dintre „deja" şi „încă nu". Noi suntem mântuiţi şi cu toate acestea aşteptăm mântuirea. Dumnezeu ne-a justificat (ne-a declarat neprihăniţi sau îndreptăţiţi), adică, El a anticipat verdictul judecăţii de pe urmă prin faptul că ne-a declarat achitaţi prin Cristos. Cu toate acestea, noi aşteptăm „nădejdea neprihănirii" (Galateni 5:5). Dumnezeu ne-a dat Duhul prin care avem parte de viaţa înviată a lui Cristos. Dar Duhul este doar arvuna (2 Corinteni 1:22; 5:5; Efeseni 1:4) moştenirii escatologice, prima rată care garantează plata deplină. Duhul constituie prima roadă (Romani 8:23; a recoltei depline. De aceea, în existenţa creştină prezentă noi încă trecem prin războiul dintre carne şi Duhul (Galateni 5:13-26), lupta care are loc în noi între natura pe care o avem de la primul Adam şi natura nouă pe care o avem de la ultimul Adam. Noi aşteptăm răscumpărarea trupurilor noastre şi învierea (Romani 8:23; 1 Corinteni 15:44-50), iar perfecţiunea este ţinta spre care ne străduim să mergem (Filipeni 3:10-14). Tensiunea dintre „deja" şi „încă nu" este o realitate existenţială a vieţii creştine.

Pentru acelaşi motiv viaţa creştină conţine suferinţă. În epoca aceasta creştinii trebuie să fie părtaşi la suferinţele lui Cristos, aşa încât în epoca viitoare ei să poată fi părtaşi la gloria Lui (Faptele Apostolilor 14:22; Romani 8:17; 2 Corinteni 4:17; 2 Tesaloniceni 1:4 ş.urm.; Evrei 12:2; 1 Petru 4:13; 5:10; Apocalipsa 2:10), adică, „gloria" aparţine domeniului „încă nu" al existenţei creştine. Acesta este motivul pentru care noi ne aflăm încă într-un trup muritor, cât şi motivul pentru care Biserica se află încă în lumea în care domneşte Satan. Prin urmare, misiunea Bisericii este inseparabilă de persecuţie, aşa cum a fost misiunea lui Cristos (Ioan 15:18-20).

Este important să observăm că escatologia NT nu se limitează niciodată doar la furnizarea de informaţii despre viitor. Speranţa viitoare este întotdeauna relevantă pentru viaţa creştină din prezent. De aceea ea este în repetate rânduri temeiul îndemnurilor de a trăi viaţa creştină în conformitate cu speranţa creştină (Matei 5:3-10,24 ş.urm.; Romani 13:11-14; 1 Corinteni 7:26-31; 15:58; 1 Tesaloniceni 5:1-11; Evrei 10:32-39; 1 Petru 1:13; 4:7; 2 Petru 3:14; Apocalipsa 2 ş.urm.). Viaţa creştină este caracterizată prin orientarea spre vremea când stăpânirea lui Dumnezeu va prevala în mod universal (Matei 6:10) şi de aceea creştinii sunt de partea acelei realităţi, împotriva oricărei dominaţii aparente a răului în epoca de acum. Ei vor aştepta ziua aceea în solidaritate cu întreaga creaţie care tânjeşte după ea (Romani 8:18-25; 1 Corinteni 1:7; Iuda 21) şi ei vor suferi cu răbdare contradicţiile prezentului. Răbdarea statornică este virtutea pe care NT o asociază cea mai adesea cu speranţa creştină (Matei 10:22; 24:13; Romani 8:25; 1 Tesaloniceni 1:3; 2 Timotei 2:12; Evrei 6:11 ş.urm.; 10:36; Iacov 5:7-11; Apocalipsa 1:9; 13:10; 14:12). Prin necazurile din epoca prezentă creştinii rabdă şi chiar se bucură (Romani 12:12), întăriţi în speranţa lor care este bazată pe învierea Cristosului răstignit şi îi asigură că drumul crucii este drumul care duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Creştinii a căror speranţă este concentrată asupra valorilor permanente ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu vor fi eliberaţi din robia valorilor acestei lumi materialiste (Matei 6:33; 1 Corinteni 7:29-31; Filipeni 3:18-21; Coloseni 3:1-4). Creştinii a căror speranţă este că Isus Cristos îi va prezenta în final desăvârşiţi înaintea Tatălui Său (1 Corinteni 1:8; 1 Tesaloniceni 3:13; Iuda 24) se vor strădui spre acea desăvârşire în prezent (Filipeni 3:12-15; Evrei 12:14; 2 Petru 3:11-14; 1 Ioan 3:3). Ei vor trăi veghind (Matei 24:42-44; 25:1-13; Marcu 13:33-37; Luca 21:34-36; 1 Tesaloniceni 5:1-11; 1 Petru 5:8; Apocalipsa 16:15), ca nişte slujitori care aşteaptă în fiecare zi întoarcerea stăpânului lor (Luca 12:35-48).

Speranţa creştină nu este utopică. Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi construită prin efortul uman; ea este lucrarea lui Dumnezeu Însuşi. Totuşi, deoarece Împărăţia reprezintă realizarea perfectă a voii lui Dumnezeu pentru societatea umană, va fi un motiv pentru acţiune socială creştină în prezent. Împărăţia este prefigurată în prezent în principal în Biserică, în comunitatea celor care Îl recunosc pe Regele, dar acţiunea socială creştină pentru realizarea voii lui Dumnezeu în societate, în general, este de asemenea un semn al Împărăţiei viitoare. Cei care se roagă pentru venirea Împărăţiei (Matei 6:10) nu se poate să nu acţioneze conform cu acea rugăciune, în măsura în care este posibil. Ei vor face lucrul acesta cu realismul escatologic care recunoaşte că orice prefigurare a Împărăţiei lui Dumnezeu în epoca prezentă va fi doar provizorie şi imperfectă, că Împărăţia viitoare nu trebuie confundată cu structurile sociale şi politice ale epocii prezente (Luca 22:25-27; Ioan 18:36), iar epoca prezentă va întruchipa adesea opoziţia satanică faţă de Împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 13:17). În felul acesta creştinii nu vor fi deziluzionaţi de eşecurile umane, ci vor continua să se încreadă în promisiunea lui Dumnezeu. Utopismul uman trebuie să-şi redescopere adevăratul ţel în speranţa creştină, şi nu invers.

IV. Semnele vremurilor

NT prezintă în mod consecvent venirea lui Cristos ca un fapt iminent (Matei 16:28; 24:33; Romani 13:11 ş.urm.; 1 Corinteni 7:29; Iacov 5:8 ş.urm.; 1 Petru 4:7; Apocalipsa 1:1; 22:7, 10, 12, 20). Această iminenţă, însă, este prezentată în contextul aşteptării ca anumite evenimente să aibă loc „înainte" (Matei 24:14; 2 Tesaloniceni 2:2; 8) şi în special în contextul învăţăturii clare că data sfârşitului nu poate fi cunoscută dinainte (Matei 24:36, 42; 25:13; Marcu 13:32 ş.urm.; Faptele Apostolilor 1:7). Toate calculele sunt infirmate şi creştinii trăiesc într-o aşteptare zilnică tocmai pentru că data nu poate fi cunoscută. Iminenţa are mai puţin a face cu datele decât cu relaţia teologică dintre împlinirea viitoare şi istoria trecută a lui Cristos precum şi situaţia prezentă a creştinilor. Promisiunile şi garanţiile împlinite „deja", impun împlinirea celor din categoria „încă nu", şi în felul acesta venirea lui Cristos exercită o presiune continuă asupra prezentului, impulsionând viaţa creştină în vederea venirii lui Cristos. Această relaţie teologică explică perspectiva caracteristică din profeţiile lui Isus despre judecata Ierusalimului (Matei 24; Marcu 13; Luca 21) şi a profeţiei lui Ioan despre Roma păgână (Apocalipsa); amândouă aceste judecăţi sunt prevestite ca evenimente legate de triumful final al Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece din punct de vedere teologic ele sunt un asemenea triumf, oricare ar fi distanţa cronologică dintre ele şi sfârşit. Puterile lumii acesteia stat judecate chiar în cursul istoriei epocii prezente tocmai pentru că Împărăţia lui Dumnezeu urmează să vină. Toate aceste judecăţi anticipează judecata finală.

Întrucât ea reprezintă viitorul Bisericii, venirea lui Cristos trebuie să inspire Biserica în prezent, oricât de apropiată sau depărtată în timp ar fi ea. În sensul acesta, deci, speranţa creştină în NT nu este afectată de aşa-numita „întârziere a parousiei", despre care unii teologi au speculat că ar fi fost o caracteristică majoră a teologiei creştine primare. „Întârzierea" este menţionată explicit în 2 Petru 3:1-10 (cf şi Ioan 21:22 ş.urm.): acolo se arată că are o explicaţie raţională în răbdarea milostivă a lui Dumnezeu (cf. Romani 2:4).

Unii exegeţi consideră că NT oferă „semne" prin care Biserica va fi avertizată despre apropierea sfârşitului (cf. Matei 24:3). Sprijinul cel mai puternic pentru această idee vine din pilda lui Isus despre smochin şi lecţia pe care ne-o dă acesta (Matei 24:32 ş.urm.; Marcu 13:28 ş.urm.; Luca 21:28-31). Cu tote acestea, semnele în discuţie se pare că au fost fie căderea Ierusalimului (Luca 21:5-7, 20-24), care deşi este un semnal al venirii sfârşitului, nu oferă nici un indiciu temporal, fie caracteristicile acestei epoci de la învierea lui Cristos până la sfârşit: învăţători mincinoşi (Matei 24:4 ş.urm., 11,24 ş.urm.; cf. 1 Timotei 4:1; 2 Timotei 3:1-9; 2 Petru 1-3; 1 Ioan 1:18 ş.urm.; 4:3); războaie (Matei 24:6 ş.urm.; cf. Apocalipsa 6:4); dezastre naturale (Matei 24:7; cf. Apocalipsa 6:5-8); persecuţia bisericii (Matei 24:9 ş.urm.; cf. Apocalipsa 6:9-11) şi propovăduirea Evangheliei în toată lumea (Matei 24:14). Toate acestea stat semne prin care Biserica din orice perioadă a istoriei ştie că trăieşte în vremurile de pe urmă, dar ele nu oferă un calendar escatologic. Numai venirea lui Cristos este un semn incontestabil al sfârşitului (Matei 24:27-30).

NT afirmă că mărturia Bisericii va atinge un apogeu final la arătarea *Anticristului şi într-o perioadă de necaz fără egal (Matei 24:21 ş.urm.; Apocalipsa 3:10; 7:14). Este cert că Pavel tratează faptul că Anticristul tacă nu s-a arătat ca o indicaţie că sfârşitul nu a avut încă loc (2 Tesaloniceni 2:3-12).

Anticristul reprezintă principiul opoziţiei satanice faţă de domnia activă a lui Dumnezeu în tot cursul istoriei (de ex. persecuţia credincioşilor evrei sub Antiochus Epiphanes: Daniel 8:9-12, 23-25; 11:21 ş.urm.), dar în special în vremurile de pe urmă, în epoca Bisericii (1 Ioan 2:18). Victoria lui Cristos asupra răului, care deja a avut loc în principiu, este manifestată în epoca aceasta în principal prin mărturia Bisericii în suferinţă; numai la sfârşit va fi completă această victorie, prin eliminarea forţelor răului. Prin urmare, în epoca aceasta succesul mărturiei Bisericii este însoţit întotdeauna de creşterea violenţei opoziţiei satanice (cf. Apocalipsa 12).

Răul va atinge apogeul final în ultimul Anticrist, care este atât un Mesia fals cât şi un profet fals, pe care Satan l-a inspirat pentru a face minuni false (2 Tesaloniceni 2:9; cf. Matei 24:24; Apocalipsa 13:11-15), cât şi de o forţă politică prigonitoare care revendică onoruri divine, fapt care constituie o blasfemie (2 Tesaloniceni 2:4; cf. Daniel 8:9-12, 23-25; 11:30-39; Matei 24:15; Apocalipsa 13:5-8). Este demn de remarcat că, în timp ce Pavel face un portret sumar al acestei întruchipări umane a răului (2 Tesaloniceni 2:3-12), alte texte din NT afirmă că Anticristul este deja prezent în învăţătorii eretici (1 Ioan 2:18 ş.urm., 22; 4:3) sau în declaraţiile politico-religioase ale Imperiului Roman care îi persecuta pe creştini (Apocalipsa 13). Apogeul este prefigurat în fiecare criză majora din istoria bisericii.

V. Venirea lui Cristos

Speranţa creştină se concentrează asupra venirii lui Cristos, care poate fi numită „a doua" Lui venire (Evrei 9:28). Astfel, termenul „*ziua Domnului", întâlnit în VT, pe care NT îl foloseşte pentru evenimentul împlinirii finale (1 Tesaloniceni 5:2; 2 Tesaloniceni 2:2; 2 Petru 3:10; cf. „ziua lui Dumnezeu", 2 Petru 3:12; „ziua cea mare a Dumnezeului Atotputernic", Apocalipsa 16:14), este numită în mod caracteristic „ziua Domnului Isus" (1 Corinteni 5:5; 2 Corinteni 1:14; cf. 1 Corinteni 1:8; Filipeni 1:6, 10; 2:16).

Venirea lui Cristos este numită parousia („venire") sau apokalypsis, („revelaţie") şi epiphaneia („apariţia") Lui. Cuvântul parousia înseamnă „prezenţă" sau „sosire", şi a fost folosit în greaca elenistică referitor la vizitele zeilor şi domnitorilor. Parousia lui Cristos va fi o venire personală a aceluiaşi Isus din Nazaret care S-a înălţat la cer (Faptele Apostolilor 1:11); dar va fi un eveniment văzut de toată lumea (Matei 24:27), va fi o venire cu putere şi glorie (Matei 24:30), pentru a-l distruge pe Anticrist şi pentru a distruge răul (2 Tesaloniceni 2:8), pentru a-şi aduna poporul Său, vii şi morţi (Matei 24:31; 1 Corinteni 15:23; 1 Tesaloniceni 4:14-17; 2 Tesaloniceni 2:1) şi pentru a judeca lumea (Matei 25:31; Iacov 5:9).

Venirea Lui va fi de asemenea o apokalypsis, o „dezvăluire" sau „revelaţie", când puterea şi gloria care îi aparţin în virtutea înălţării Sale şi a poziţiei Sale cereşti (Filipeni 2:9; Efeseni 1:20-23; Evrei 2:9) va fi dezvăluită lumii. Domnia lui Cristos ca Domn, invizibilă în prezent pentru lume, va fi făcută atunci vizibilă prin apokalypsis a Sa.

VI. *Învierea

La venirea lui Cristos, creştinii morţi vor fi înviaţi (1 Corinteni 15:23; 1 Tesaloniceni 4:16), iar cei care vor fi vii în momentul acela vor fi transformaţi (1 Corinteni 15:52; cf. 1 Tesaloniceni 4:17), adică, vor trece la aceeaşi existenţă după înviere, fără să moară.

Credinţa în învierea morţilor este găsită încă în câteva texte din VT (Isaia 25:8; 26:19; Daniel 12:2) şi este un element obişnuit în literatura intertestamentală. Atât Isus (Marcu 12:18-27) cât şi Pavel (Faptele Apostolilor 23:6-8) au fost de acord în privinţa aceasta cu fariseii, opunându-se saducheilor care nu credeau în înviere. Speranţa creştină a învierii, însă, este bazată în mod hotărâtor pe învierea lui Isus şi, din această cauză, Dumnezeu este cunoscut ca „Dumnezeul care învie morţii" (1 Corinteni 1:9). În învierea Sa Isus „a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea" (2 Timotei 1:10). El este „Cel viu", care a murit şi acum este viu pentru totdeauna, care are „cheile morţii" (Apocalipsa 1:18).

Învierea lui Isus nu a fost o simplă reanimare a unui trup mort. Ea a fost intrarea în viaţa escatologică, o existenţă transformată care nu mai este afectată de atingerea morţii. Ca atare, ea a reprezentat începutul învierii escatologice (1 Corinteni 15:23). Învierea lui Isus garantează deja învierea viitoare a creştinilor la venirea Lui (Romani 8:11; 1 Corinteni 6:14; 15:20-23; 2 Corinteni 4:14; 1 Tesaloniceni 4:14).

Viaţa escatologică, viaţa Cristoslui înviat, este comunicată deja creştinilor de către Duhul în cursul acestei epoci (Ioan 5:24; Romani 8:11; Efeseni 2:5 ş.urm.; Coloseni 2:12; 3:1) şi aceasta este de asemenea o garanţie a învierii lor viitoare (Ioan 11:26; Romani 8:11; 2 Corinteni 1:22; 3:18; 5:4 ş.urm.). Dar transformarea creştinilor realizată de Duhul înspre asemănarea lor cu chipul glorios al lui Cristos, este incompletă în această epocă deoarece trupurile lor rămân muritoare. Învierea viitoare va fi completarea transformării lor în asemănarea lui Cristos, carcaterizată prin neputrezire, glorie şi putere (1 Corinteni 15:42-44). Existenţa după înviere nu constă din „carne şi sânge" (1 Corinteni 15:20) ci din „trup spiritual" (15:44), adică, un trup care este animat şi transformat în întregime de Duhul Cristosului înviat. Din 1 Corinteni 15:35-54 este dar că continuitatea dintre existenţa actuală şi viaţa după înviere este conferită de continuitatea eului personal, independent de identitatea fizică.

În concepţia NT, nemurirea aparţine în mod intrinsec numai lui Dumnezeu (1 Timotei 6:16) în timp ce oamenii sunt muritori în mod natural, prin descendenţa lor din Adam (Romani 5:12). Viaţa veşnică este darul lui Dumnezeu pentru oameni prin învierea lui Cristos. Numai în Cristos şi prin învierea lor viitoare vor ajunge oamenii la viaţa escatologică deplină care nu mai poate fi afectată de moarte. Prin urmare, învierea este echivalentă cu obţinerea de către oameni a mântuirii escatologice finale.

Prin urmare, cei condamnaţi nu vor fi înviaţi în sensul deplin al învierii pentru viaţa veşnică. Învierea celor condamnaţi este menţionată numai rareori în Scriptură (Daniel 12:2; Ioan 5:28 ş.urm.; Faptele Apostolilor 24:15; Apocalipsa 20:5, 12 ş.urm.; cf. Matei 12:41 ş.urm.), ca un mijloc de condamnare a lor la judecată.

VII. Starea celor morţi

Speranţa creştină pentru viaţa după moarte nu este bazată pe credinţa că o parte a omului supravieţuieşte după moarte. Toţi oamenii, prin descendenţa lor din Adam, sunt muritori în mod natural. Imortalitatea este darul lui Dumnezeu, care va fi obţinut numai prin învierea întregii persoane.

De aceea Biblia priveşte moartea cu toată seriozitatea. Nu este o iluzie. Este o consecinţă a păcatului (Romani 5:12; 6:23), un rău (Deuteronom 30:15, 19) în faţa căruia oamenii se îngrozesc (Psalmul 55:4 ş.urm.). Este un duşman al lui Dumnezeu şi al omului, şi de aceea, învierea este marea victorie a lui Dumnezeu asupra morţii (1 Corinteni 15:54-57). Moartea este „ultimul duşman care va fi nimicit" (1 Corinteni 15:26); ea a fost abolită în principiu la învierea lui Cristos (2 Timotei 1:10) şi va fi abolită pentru totdeauna la sfârşit (Apocalipsa 20:14; cf. Isaia 25:8). Creştinii sunt izbăviţi de frica de moarte (Evrei 2:14 ş.urm.) numai datorită învierii lui Cristos care garantează învierea lor viitoare şi de aceea pot privi moartea ca pe un somn din care vor fi treziţi (1 Tesaloniceni 4:13 ş.urm.; 5:10) sau chiar ca pe o mutare pentru a fi cu Cristos (Filipeni 1:23).

VT descrie starea celor morţi ca o existenţă în Şeol, groapa sau lumea subpământeană. Dar existenţa în Şeol nu este viaţă. Este un tărâm al întunericului (Iov 10:21 ş.urm.) şi tăcerii (Psalmul 115:17) în care morţii nu-şi aduc aminte de Dumnezeu (Psalmul 6:5; 30:9; 88:11; Isaia 38:18). Morţii din Şeol sunt separaţi de Dumnezeu (Psalmul 88:5), sursa vieţii. Numai rareori menţionează VT speranţa unei vieţi reale după moarte, adică, o viaţă în prezenţa lui Dumnezeu, afară din Şeol (Psalmul 16:10 ş.urm.; 49:15; 73:24; poate Iov 19:25 ş.urm.). Probabil că exemplul lui *Enoh (Geneza 5:24; vezi şi Ilie, 2 Împăraţi 2:11) a ajutat la stimularea acestei speranţe. O doctrină clară despre înviere este găsită numai în Isaia 26:19; Daniel 12:2.

„Hades" este echivalentul „Şeolului" în NT (Matei 11:23; 16:18; Luca 10:15; Faptele Apostolilor 2:27,31; Apocalipsa 1:18; 6:8; 20:13 ş.urm.) şi în majoritatea cazurilor se referă la moarte sau la puterea morţii. În Luca 16:23 este locul de chin pentru cei răi, după moarte, potrivit cu unele idei evreieşti contemporane, dar este îndoielnic dacă această folosire parabolică a ideilor contemporane poate fi tratată ca o învăţătură despre starea celor morţi. 1 Petru 3:19 spune că morţii care au murit la Potop sunt „duhuri în închisoare" (cf. 4:6).

Speranţa NT pentru creştinii morţi se concentrează asupra participării lor la înviere (1 Tesaloniceni 4:13-18) şi de aceea există prea puţine dovezi cu privire la crezul despre „starea intermediară". Pasajele care indică, sau care pot să arate că după moarte creştinii sunt cu Cristos, sunt Luca 23:43; Romani 8:38 ş.urm.; 2 Corinteni 5:8; Filipeni 1:23; cf. Evrei 12:23. Pasajul dificil din 2 Corinteni 5:2-8 poate arăta că Pavel a conceput existenţa între moarte şi înviere ca o existenţă fără trup în prezenţa lui Cristos.

VIII. Judecata

NT insistă asupra perspectivei judecăţii divine care, în afară de moarte, este un adevăr inevitabil din viitorul omului: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata" (Evrei 9:27). Acest adevăr exprimă sfinţenia Dumnezeului biblic, a cărui voinţă morală trebuie să se împlinească şi înaintea căruia toate făpturile răspunzătoare trebuie să fie judecate la sfârşit, fie că au fost ascultătoare, fie că au fost răzvrătite. Când voia lui Dumnezeu se va împlini în final, la venirea lui Cristos, trebuie să aibă loc o separare între cei care au fost ascultători până la sfârşit şi cei care au fost răzvrătiţi până la sfârşit, aşa încât Împărăţia lui Dumnezeu îi va include pe unii şi îi va exclude pe alţii pentru totdeauna. O asemenea judecată finală nu are loc în cursul istoriei, deşi în istorie există o serie de judecăţi provizorii, în timp ce Dumnezeu, în îndurarea Sa, le dă tuturor oamenilor timp să se pocăiască (Faptele Apostolilor 17:30 ş.urm.; Romani 2:4; 2 Petru 3:9). Dar la sfârşit trebuie să iasă la lumină adevărata poziţie a fiecărui om înaintea lui Dumnezeu.

Judecătorul este Dumnezeu (Romani 2:6; Evrei 12:23; Iacov 4:12; 1 Petru 1:17; Apocalipsa 20:11) sau Cristos (Matei 16:27; 25:31; Ioan 5:22; Faptele Apostolilor 10:42; 2 Timotei 4:1, 8; 1 Petru 4:5; Apocalipsa 22:12). Dumnezeu este Cel care judecă prin agentul Său escatologic, Cristos (Ioan 5:22, 27, 30; Faptele Apostolilor 17:31; Romani 2:16). Scaunul de judecată al lui Dumnezeu (Romani 14:10) şi scaunul de judecată al lui Cristos (2 Corinteni 5:10) sunt echivalente. (Judecata încredinţată sfinţilor, potrivit cu Matei 19:28; Luca 22:30; 1 Corinteni 6:2 ş.urm.; Apocalipsa 20:4, înseamnă autoritatea lor de a domni împreună cu Cristos în Împărăţia Sa, nu dreptul de a oficia la judecata de pe urmă.)

Standardul judecăţii lui Dumnezeu este îndreptăţirea imparţială dată de Dumnezeu în conformitate cu faptele oamenilor (Matei 16:27; Romani 2:6, 11; 2 Timotei 4:14; 1 Petru 1:17; Apocalipsa 2:23; 20:12; 22:12). Lucrul acesta este valabil şi pentru creştini: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care l-a făcut când trăia în trup" (2 Corinteni 5:10). Judecata va avea loc potrivit cu lumina avută de oameni (cf. Ioan 9:41); potrivit cu cunoaşterea legii lui Moise (Romani 2:12) sau cu cunoaşterea naturală a standardelor morale ale lui Dumnezeu (Romani 2:12-16), dar potrivit cu aceste standarde nici un om nu poate fi declarat îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu prin faptele sale (Romani 3:19). Nu există nici o speranţă pentru omul care încearcă să se îndreptăţească singur la judecată. Totuşi, există o speranţă pentru omul care caută îndreptăţirea la Dumnezeu (Romani 2:7). Evanghelia arată acea îndreptăţire care nu este cerută de la oameni ci le este dată oamenilor prin Cristos. În moartea şi învierea lui Cristos, Dumnezeu, în dragostea Sa milostivă, a efectuat deja judecata escatologică în favoarea păcătoşilor, achitându-i de dragul lui Cristos, oferindu-le în Cristos acea îndreptăţire pe care nu ar fi putut-o obţine niciodată. Astfel, omul care are credinţă în Cristos este scutit de orice condamnare (Ioan 5:24; Romani 8:33 ş.urm.). Prin urmare, criteriul final al judecăţii este relaţia omului cu Cristos (cf. Matei 10:32 ş.urm.). Acesta este înţelesul „cărţii vieţii" (Apocalipsa 20:12, 15; cu alte cuvinte, cartea vieţii Mielului, Apocalipsa 13:8).

Înţelesul doctrinei lui Pavel despre justificare este că în Cristos Dumnezeu a anticipat verdictul judecăţii de pe urmă şi a pronunţat achitarea păcătoşilor care cred în Cristos. Doctrina lui Ioan este foarte similară şi afirmă că judecata are deja loc prin credinţa sau necredinţa oamenilor în Cristos (Ioan 3:17-21; 5:24).

Judecata de pe urmă rămâne un fapt escatologic, chiar şi pentru credincioşi (Romani 14:10), deşi ei pot merge la judecată fără teamă (1 Ioan 4:17). Noi sperăm că vom fi achitaţi la judecata de pe urmă (Galateni 5:5), că vom primi „cununa neprihănirii" (2 Timotei 4:8), pe baza aceleiaşi îndurări a lui Dumnezeu prin care am fost deja achitaţi (2 Timotei 1:16). Dar chiar şi pentru creştin, faptele nu sunt lipsite de importanţă (Matei 7:1 ş.urm., 21, 24-27; 25:31-46; Ioan 3:21; 2 Corinteni 5:10; Iacov 2:13), întrucât justificarea nu anulează necesitatea ascultării, ci o face posibilă pentru prima oară. Justificarea este fundaţia, dar ceea ce oamenii construiesc pe ea va fi supus la judecată (1 Corinteni 3:10-15): „Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc" (3:15).

IX. *Iadul

Destinul final al celor răi este „iadul", care traduce cuvântul gr. Gehenna, derivat din ebr. (ge-ginnom), „valea Hinom". La origine, acest cuvânt a desemnat o vale de lângă Ierusalim, unde erau sacrificaţi copii lui Moloh (2 Cronici 28:3-33:6). A devenit un simbol al judecăţii în Ieremia 7:31-33; 19:6 ş.urm., iar în literatura intertestamentală a fost termenul pentru iadul escatologic de foc.

În NT iadul este descris ca un loc cu foc etern, care nu poate fi stins (Marcu 9:43,48; Matei 18:8; 25:30) şi unde viermele nu moare (Marcu 9:48), un loc de plâns şi scrâşnitul dinţilor (Matei 8:12, 13:42, 50; 22:13; 25:30), întunericul de afară (Matei 8:12; 22:13; 25:30; cf. 2 Petru 2:17; Iuda 13) şi iazul de foc şi pucioasă (Apocalipsa 19:20; 20:10, 14 ş.urm.; 21:8; cf. 14:10). Apocalipsa o numeşte „moartea a doua" (2:11; 20:14; 21:8). Este locul în care este distrus atât trupul cât şi sufletul (Matei 10:28).

Descrierile iadului în NT sunt remarcabil de reţinute în comparaţie cu scrierile apocaliptice evreieşti sau cu scrierile creştine de mai târziu. Imaginile folosite derivă în special din Isaia 66:24 (cf. Marcu 9:48) şi Geneza 19:24,28; Isaia 34:9 ş.urm. (cf. Apocalipsa 14:10 ş.urm.; vezi şi Iuda 7; Apocalipsa 19:3). Este clar că descrierea nu este intenţionată ca o descriere literală, ci are scopul de a indica groaza şi caracterul final al condamnării la iad, care este descrisă într-un mod mai puţin metaforic ca excluderea din prezenţa lui Cristos (Matei 7:23; 25:41; 2 Tesaloniceni 1:9). Imaginile din Apocalipsa 14:10 ş.urm.; 20:10 (cf. 19:3) probabil că nu ar trebui interpretate în mod forţat ca o dovadă pentru chinul etern, dar NT afirmă clar distrugerea eternă (2 Tesaloniceni 1:9) sau pedeapsa eternă (Matei 25:46), din care nu poate fi scăpare.

Iadul este destinul tuturor forţelor răului: Satan (Apocalipsa 20:10), demonii (Matei 8:29; 25:41), fiara şi profetul mincinos (Apocalipsa 19:20), moartea şi Hades (Apocalipsa 20:14). Iadul este destinul oamenilor numai pentru că ei s-au identificat cu răul. Este important să observăm că nu există o simetrie cu privire la cele două destine ale oamenilor: Împărăţia lui Dumnezeu a fost pregătită pentru cei răscumpăraţi (Matei 25:34), dar iadul a fost pregătit pentru diavol şi îngerii săi (Matei 25:41) şi devine destinul oamenilor numai pentru că ei au refuzat adevăratul lor destin pe care Dumnezeu li-l oferă în Cristos. Doctrina NT despre iad, la fel ca toată escatologia NT, nu se limitează doar la informaţii; este un avertisment dat în contextul chemării Evangheliei la pocăinţă şi credinţă în Cristos.

Învăţătuira NT despre iad nu poate fi împăcată cu un universalism absolut, doctrina mântuirii finale a tuturor oamenilor. Elementul adevărat în această doctrină este că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor oamenilor (1 Timotei 2:4) şi L-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea lumii (Ioan 3:16). În consecinţa, ţelul cosmic al acţiunii escatologice a lui Dumnezeu în Cristos poate fi descris în termeni universalişti (Efeseni 1:10; Coloseni 1:20; Apocalipsa 5:13). Eroarea universalismului dogmatic este aceeaşi ca şi a doctrinei simetrice a dublei predestinaţii: ele scot doctrina escatologică din contextul ei NT în proclamarea Evangheliei. Ele golesc Evanghelia de urgenţa şi de provocarea ei escatologică. Evanghelia le pune oamenilor în faţă destinul lor adevărat şi îi avertizează cu toată seriozitatea asupra consecinţelor ratării acestui destin.

X. Mileniul

Interpretarea pasajului din Apocalipsa 20:1-10, care descrie o perioadă de o mie de ani (cunoscută ca „mileniu") în care Satan este legat şi sfinţii domnesc cu Cristos înainte de judecata de pe urmă, constituie de multă vreme un subiect controversat între creştini. „Amilenismul" este concepţia care consideră că mileniul este un simbol al epocii Bisericii şi identifică legarea lui Satan cu lucrarea lui Cristos în trecut (Matei 12:29). „Postmilenismul" consideră că mileniul este o perioadă ulterioară de succes al Evangheliei în cursul istoriei, înainte de venirea lui Cristos. „Premilenismul" consideră mileniul o perioadă între venirea lui Cristos şi judecata de pe urmă. (Termenul „chiliasm" este folosit de asemenea pentru această teorie, în special în formele care pun accent pe aspectul materialist al mileniului.) „Premilenismul" poate fi subîmpărţit. Există ceea ce este numit uneori „premilenism istoric", care consideră că mileniul este o perioadă viitoare în realizarea împărăţiei lui Cristos, un stadiu intermediar între epoca Bisericii şi epoca viitoare. (Uneori 1 Corinteni 15:23-28 este interpretat în sprijinul acestei idei despre trei stadii în împlinirea lucrării răscumpărătoare a lui Cristos.) „Dispensaţionalismul", pe de altă parte, susţine că mileniul nu este un stadiu în acţiunea răscumpărătoare universală a lui Dumnezeu în Cristos, ci este în mod specific o perioadă în care promisiunile făcute poporului Israel vor fi împlinite în sens strict literal.

Ar trebui subliniat că nici un alt pasaj din Scriptură nu se referă clar la mileniu. Aplicarea la mileniu a profeţiilor VT despre o epocă de mântuire este contrară modului general în care NT interpretează asemenea profeţii, care îşi găsesc împlinirea în mântuirea realizată deja prin Cristos şi care va fi împlinită în epoca viitoare. Acesta este modul în care Apocalipsa interpretează asemenea profeţii în cap. 21 ş.urm. În cadrul structurii Apoc, mileniul are un rol limitat, de demonstrare a victoriei finale a lui Cristos şi a sfinţilor săi asupra forţelor răului. Principalul obiectiv al speranţei creştine nu este mileniul ci noua creaţie din Apocalipsa 21 ş.urm.

Unele scrieri apocaliptice evreieşti aşteaptă o Împărăţie preliminară a lui Mesia pe mărunt, înainte de apoca viitoare, şi este foarte probabil că Ioan a adaptat acele aşteptări. Există motive exegetice puternice pentru a considera mileniul ca o consecinţă a venirii lui Cristos, descrisă în Apocalipsa 19:11-21. (Vezi G. R. Beasley-Murray, The Book of Revelation, NCB, 1974, p. 284-298.) Aceasta favorizează „premilenismul istoric", dar este posibil ca imaginea mileniului să fie luată prea literal când este interpretată ca o perioadă precisă de timp. Fie că este o perioadă de timp, fie că este un simbol cuprinzător a cărui semnificaţie este legată de venirea lui Cristos, semnificaţia teologică a mileniului este aceeaşi: exprimă speranţa triumfului final al lui Cristos asupra răului şi ocrotirea poporului Său care a suferit în epoca prezentă sub tirania răului.

XI. Noua creaţie

Scopul final al planurilor lui Dumnezeu pentru lume include, în domeniul negativ, nimicirea tuturor duşmanilor lui Dumnezeu: Satan, păcatul şi moartea, şi eliminarea tuturor formelor de suferinţă (Apocalipsa 20:10,14-15; 7:16 ş.urm.; 21:4; Isaia 25:8; 27:1; Romani 16:20; 1 Corinteni 15:26, 54). În domeniul pozitiv, stăpânirea lui Dumnezeu va prevala în final în întregime (Zaharia 14:9; 1 Corinteni 15:24-28; Apocalipsa 11:15), aşa încât toate lucrurile vor fi unite în Cristos (Efeseni 1:10) şi Dumnezeu va fi totul în toţi (1 Corinteni 15:28).

O dată cu realizarea finală a mântuirii umane va veni şi eliberarea întregii creaţii materiale de sub blestemul păcatului (Romani 8:19-23). Speranţa creştină nu este răscumpărarea din lume, ci răscumpărarea lumii, în urma judecăţii (Evrei 12:26; 2 Petru 3:10) universul va fi creat din nou (Apocalipsa 21:1; cf. Isaia 65:17; 66:22; Matei 19:28), „un cer nou şi un pământ nou în care va locui neprihănirea" (2 Petru 3:13).

Destinul celor răscumpăraţi este să fie ca şi Cristos (Romani 8:29; 1 Corinteni 15:49; Filipeni 3:21; 1 Ioan 3:2), să fie cu Cristos (Ioan 14:3; 2 Corinteni 5:8; Filipeni 1:23; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:17), să fie părtaşi la gloria Lui (Romani 8:18, 30; 2 Corinteni 3:18; 4:17; Coloseni 3:4; Evrei 2:10; 1 Petru 5:1) şi la Împărăţia Lui (1 Timotei 2:12; Apocalipsa 2:26 ş.urm.; 3:21; 4:10; 20:4, 6); să fie fiii lui Dumnezeu, în părtăşie perfectă cu Dumnezeu (Apocalipsa 21:3, 7), să se închine lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:15; 22:3), să-L vadă pe Dumnezeu (Matei 5:8; Apocalipsa 22:4), să-L cunoască faţă în faţă (1 Corinteni 13:12). Credinţa, speranţa şi dragostea sunt caracteristicile permanente ale existenţei creştine, care vor rămâne şi în perfecţiunea epocii viitoare (1 Corinteni 13:13), în timp ce „neprihănirea şi pacea şi bucuria în Duhul Sfânt" sunt de asemenea calităţi permenante ale desfătării omului în Dumnezeu (Romani 14:17).

Viaţa colectivă cu Dumnezeu a celor răscumpărări este descrisă într-o serie de imagini: ospăţul escatologic (Matei 8:11; Marcu 14:25; Luca 14:15-24; 22:30) sau ospăţul nunţii (Matei 25:10; Apocalipsa 19:9), paradisul restaurat (Luca 23:43; Apocalipsa 2:7; 22:1 ş.urm.), Noul Ierusalim (Evrei 12:22; Apocalipsa 21). Toate acestea sunt doar imagini, deoarece „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit ... lucurile... pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc" (1 Corinteni 2:9).

BIBLIOGRAFIE
P. Badham, Christian Beliefs about Life after Death, 1976; J. Bafllie, Ant the Life Everlasting, 1934; G. R. Beasley-Muray, Jesus and the Future, 1954; G. C. Berkouwer, The Return of Christ, 1972; J. Bright, Covenant and Promise, 1976; E. Brunner, Eternal Hope, 1954; O. Cullmann, „The Return of Christ", în A. J. B. Higgins (ed.), The Early Church , 1956; S. J. DeVries, Yesterday, Today and Tomorrow, 1975; M. J. Harris, Them 1, 1975; 6, p. 50-55; J. Hick, Death and Eternal Life, 1976; G. E. Ladd, Crucial Questions about the Kingdom of God, 1952; idem, The Presence of the Future, 1974; W. Manson, et al., Eschatology, 1953; R. Martin-Achard, From Death to Life, 1960; J. Moltmann, Theology of Hope, 1967; A. L. Moore, The Parousia in the NT, 1966; NIDNTT 2, p. 886-935 (conţine o bibliografie extensivă); R. Schnackenburg, God‘s Rule and Kingdom, 1963; C. Ryder Smith, The Bible Doctrine of the Hereafter, 1958; S. H. Travis, The Jesus Hope, 1974.

R.J.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: