Epsitola lui Iacov



EPISTOLA LUI IACOV.

I. Schiţa conţinutului

a. Introducere

Salutare 1:1
Enunţarea şi reformularea temelor 1:2-27
(Încercarea credinţei, vorbire şi duh, evlavie şi sărăcie)

b. Dezvoltarea temelor

Evlavie şi sărăcie 2:1-26
Vorbire şi duh (înţelepciune) 3:1-4:12
Testul şi rezultatul 4:13-5:6

c. Încheiere (şi reformularea temelor) 5:7-20

II. Autorul şi data scrierii

Datorită incertitudinii cu privire la identitatea autorului, care se descrie pe sine ca „Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului bus Cristos" (1:1), această Epistolă nu s-a bucurat de o acceptare generală în V decât în secolul al 4-lea. Majoritatea creştinilor recunosc faptul că Iacov, fiul lui Zebedei, a fost martirizat prea devreme ca să fi fost autorul Epistolei şi nu există nici o dovadă că biserica primară ar fi atribuit Epistola unui alt Iacov, de ex. „Iacov cel mic", Marcu 3:18; 15:40; Luther a atribuit-o unui Iacov necunoscut, dar această atribuire s-a datorat desconsiderării sale dogmatice a lucrării pe care a numit-o „o epistolă de paie", întrucât părea să-l contrazică pe Pavel în problema justificării şi datorită faptului că nu prezenta doctrinele centrale ale mântuirii.

Unii teologi moderni au observat absenţa aproape totală a referirii la doctrine distinct creştine, caracterul aparent dezlânat al axiomelor morale de care este plină Epistola şi faptul că Isus Cristos este menţionat explicit numai de două ori - au respins ideea că Epistola a fost compusă de un creştin şi au sugerat în schimb că o homilie iudaică precreştină a fost adaptată pentru folosinţa evreilor creştini, prin înserarea numelui lui Isus Cristos în 1:1 şi 2:1. Alţi teologi, observând situaţiile doctrinare şi bisericeşti care ar putea indica o dată mai târzie decât perioada vieţii fratelui Domnului, consideră că Epistola este o homilie creştină scrisă pentru a satisface nevoile comunităţilor creştine mai stabile, după ce fervoarea evanghelistică iniţială s-a potolit (70-130 d.Cr.).

Prima teorie, care uneori atribuie lucrarea unui Iacov necunoscut sau unui autor care foloseşte ca pseudonim numele patriarhului Iacov, ar putea explica expresii cum sunt „părintele nostru Avraam" (2:21) şi „Domnul oştirilor" (5:4), cât şi accentul pus pe fapte în procesul de justificare (2:14-26). De asemenea, ar putea explica de ce autorul vorbeşte ca un al doilea Amos atunci când îi condamnă pe bogaţi (5:1-6) şi menţionează pe Avraam (2:21), Rahav (2:25), Iov (5:11) şi Ilie (5:17) ca exemple de virtute, dar nu şi pe Isus. Totuşi, acestea şi alte caracteristici asemănătoare nu impun o asemenea explicaţie, mai ales dacă Epistola a fost scrisă înainte de răspândirea largă a evangheliilor deoarece VT a fost Biblia primilor creştini. Aşa cum s-a arătat, „nu există în Epistolă nici o propoziţie pe care un evreu ar fi putut să o scrie, iar un creştin nu ar fi putut". În plus, creştinismul din Epistolă este mult mai extins decât apare la suprafaţă şi este greu să presupunem că un falsificator creştin imaginar ar fi fost în stare să dea dovadă de atâta stăpânire de sine.

A doua teorie, care presupune în mod normal, lucrarea a fost atribuită în mod pseudonimic fratelui Domnului pentru a-i conferi autoritate, primeşte credibilitate datorită calităţii limbii greceşti folosite în Epistolă şi datorită argumentului că pasajul 2:14-26 a fost scris pentru a contracara o pervertire antinomiană a doctrinei lui Pavel despre justificarea prin credinţă. Totuşi, nu reuşeşte să explice trăsăturile primitive ale Epistolei (de ex. menţionarea presbiterilor şi nu a episcopilor, în 5:14) şi coloratura palestiniană (de ex. „ploaie timpurie şi târzie", în 5:7). În afară de aceasta, dacă Epistola ar fi pseudoepigrafică, ar fi greu de înţeles de ce autorul nu a folosit un titlu mai clar şi mai înălţat (de ex. „Iacov, apostolul" sau „Iacov, fratele Domnului").

Adresarea „către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate" (1:1), probabil că se referă la bisericile iudeo-creştine (acesta este motivul pentru care scrisoarea este inclusă alături de Epistolele generale); caracterul homiletic, izul ei iudeo-creştin, preocuparea de etica obştească şi solidaritatea comunităţii, ecourile din literatura poetică (de înţelepciune) iudaică târzie („înţelepciune", care probabil că înseamnă Duh, este unul dintre cuvintele cheie, vezi 1:5; 3:17), din teologia iudaică nonconformistă (conţine paralele remarcabile cu *SULURILE DE LA MAREA MOARTĂ) şi din afirmaţiile lui Isus care au fost incluse în Predica de pe Munte (comparaţi 2:13 şi Matei 5:7; 3:12 şi Matei 7:16; 3:18 şi Matei 7:20; 5:2 şi Matei 6:19; 5:12 şi Matei 5:34-37) şi nota de autoritate cu care vorbeşte autorul - toate aceste elemente sunt în armonie cu tradiţia că autorul a fost Iacov, fratele Domnului, primul „episcop" al bisericii din Ierusalim. În plus, deşi Epistola conţine câteva expresii literare nebiblice curioase (de ex. 1:17, 23; 3:6), trăsăturile ei ebraice, cuplate cu folosirea frecventă a întrebărilor retorice, comparaţiile vii, dialogurile imaginare, aforismele şi ilustraţiile pitoreşti ne fac să credem că îl ascultăm pe Iacov, un iudeu-creştin bilingv din Palestina, care a locuit la Ierusalim, un centru cosmopolitan atât pentru iudei cât şi pentru creştini, la vreo 30 de ani după învierea lui Isus. Asemănarea dintre cuvintele şi expresiile greceşti întâlnite în Epistolă şi în cuvântarea lui Iacov la Conciliul de la Ierusalim (cf. 1:1 şi Faptele Apostolilor 15:23; 1:27 şi Faptele Apostolilor 15:14; 2:5 şi Faptele Apostolilor 15:13; 2:7 şi Faptele Apostolilor 15:17) pot oferi dovezi în sprijinul teoriei. Ar părea logic să presupunem fie că Iacov însuşi a compus lucrarea, fie că un secretar sau redactor de mai târziu a compilat-o din predicile lui Iacov. Situaţia bisericii în Epistolă se potriveşte cu o dată timpurie a originii pentru cea mai mare parte a conţinutului: o dată înainte de Conciliul de la Ierusalim (48/49 d.Cr.) ar explica cel mai bine datele disponibile, inclusiv conflictul aparent cu Pavel în 2:14-26.

III. Învăţătura

Epistola se ocupă de nevoia creştinilor de a se împotrivi tendinţei de a face compromisuri cu lumea, în special în ce priveşte folosirea bogăţiei. Epistola completează şi nu contrazice nicidecum învăţătura din Galateni şi Romani cu privire la justificare. Iacov nu foloseşte cuvântul „justificat" (sau „îndreptăţit") în 2:21 când se referă la ocazia din istoria lui Avraam la care s-a referit Pavel, adică Geneza 15:6, ci atunci când se referă la Geneza 22, o declarare a justificării cu ocazia legării lui Isaac, un fapt care a fost încununarea unei vieţi de dragoste şi credincioşie izvorâte din credinţa ilustrată în Geneza 15:6.

Romano-catolicii au preţuit întotdeauna Epistola foarte mult, considerând că aduce dovezi în favoarea doctrinelor justificării prin fapte, mărturisirii auriculare (5:16) şi ungerii (5:14). Pe de altă parte, protestanţii - influenţaţi greşit de Luther - au avut tendinţa să o considere oarecum sub-creştină. Calvin a arătat ca aceasta Epistolă nu conţine nici un lucru nedemn de un apostol al lui Cristos, ci dimpotrivă, dă învăţături despre multe subiecte care sunt toate importante pentru trăirea creştina, cum sunt „răbdarea, rugăciunea către Dumnezeu, supremaţia şi roadă adevărului ceresc, umilinţa, îndatoririle sfinte, ţinerea limbii în frâu, cultivarea păcii, înfrânarea poftelor, dispreţul din partea lumii, şi altele asemănătoare". Mulţi credincioşi evanghelici moderni au început să vadă greşeala făcută prin subestimarea implicaţiilor etice ale justificării şi a locului pe care faptele bune ar trebui să-l ocupe în viaţa creştină. R. V. G. Tasker a spus în TNTC: „Ori de câte ori credinţa nu are ca rod dragoste şi când dogma, oricât de corectă, nu este raportată la viaţă; ori de câte ori creştinii sunt tentaţi să adopte o religie egocentrică şi să devine indiferenţi faţă de nevoile sociale şi materiale ale altora; sau ori de câte ori ei tăgăduiesc prin felul lor de viaţă crezul pe care-l proclamă şi par mai dornici să fie prieteni cu lumea decât prieteni cu Dumnezeu, Epistola lui Iacov are ceva de spus pentru cei care o resping în detrimentul lor". Într-o vreme când credincioşii evanghelici se preocupă din nou de dreptatea socială, de folosirea bogăţiei şi vieţii comunităţii, această Epistolă se cere studiată în mod special, deoarece atrage atenţia asupra virtuţilor care edifică comunitatea şi asupra forţei sociale distructive a bogăţiei folosite în mod nepotrivit. Într-o vreme când severitatea naturii divine şi transcendenţa lui Dumnezeu tind să fie uitate, trebuie restabilit echilibrul prin accentul pe care această Epistolă îl pune pe Dumnezeul neschimbător (1:17), Creatorul (1:18), Tatăl (1:27; 3:9), Suveranul (4:15), Cel Neprihănit (1:20), care nu trebuie pus la încercare de oamenii răi (1:13), Căruia omenirea trebuie să I se supună cu umilinţă (4:7, 10), Legiuitorul, Judecătorul, Mântuitorul şi Nimicitorul (4:11-12), care nu va accepta nici un rival (4:4-5), Dătătorul înţelepciunii (1:5) şi harului (4:6), Cel care promite o coroană a vieţii pentru cei care rezistă la testul credinţei şi care îl iubesc numai pe El (1:12).

BIBLIOGRAFIE
Comentarii de J. B. Mayor, 1913; R. V. G. Tasker, TNTC, 1956; C. L. Milton, 1966; F. Mussner, 1964; şi M. Dibelius, 1975.

P.H.D.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: