epoca patriarhală



EPOCA PATRIARHALĂ.

I. Tabloul biblic

Epoca patriarhală care cuprinde perioada vieţii lui Avraam, Isaac şi Iacov este descrisă în Geneza 12- 50, deşi capitolele 39-50 se ocupă mai mult de Iosif. Este extrem de dificil să datăm epoca patriarhală şi cercetătorii au păreri diferite, datând-o între 1900 î.Cr. şi 1500 î.Cr. Datele biblice sunt insuficiente pentru a soluţiona problema şi suntem siliţi să propunem date experimentale comparând informaţiile din istoriile patriarhale din Geneza cu informaţiile extra-biblice din prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr. Mai există încă o dificultate legată de schiţarea unui tablou general al epocii patriarhale deoarece Geneza se concentrează numai asupra câtorva persoane. Grupul mai mare de persoane înrudite al acestei familii definite atât de îngust era probabil foarte numeros, provenind toţi din ţinuturi de la NE de Palestina. În plus, pentru a pune accentul pe aspectele religioase şi teologice importante, scriitorii biblici trebuie să fi selectat materialul lor dintr-o gamă mai largă de tradiţii disponibile. De aceea, dacă ne limităm numai la naraţiunea biblică, impunem limitări extrem de mari pentru istoric.

Patriarhii sunt descrişi în Geneza în deplasarea lor pe distanţe mari, din Mesopotamia până în Egipt. Dintre oraşele menţionate în naraţiunea biblică şi despre care arheologia modernă a arătat că au fost ocupate din prima parte a mileniului al 2-lea putem aminti Ur (Geneza 11:28,3115:7), Haran (Geneza 11:31-32; 12:4-5; 27:43; 28:10; 29:4), Sihem (Geneza 12:6; 33:18), Salem (Ierusalim, Geneza 14:18), Gherar (Geneza 20:1; 26:1, 6, etc.), Dotan (Geneza 37:17) şi probabil Hebron (Geneza 13:18; 23:2, 19; 35:27) şi Betel (Geneza 12:8). Documentele de la *Ebla (cca. 2300 î.Cr.) atestă existenţa la o dată timpurie a cetăţilor Sodoma, Gomora, Adma, Ţeboim, Bela (Geneza 14:2). Oraşe importante care nu sunt menţionate în Biblie şi care au înflorit în perioada patriarhală sunt Meghido, Haţor, Lachiş, Ghezer şi Ierihon. Oraşul mesopotamian Ur din această perioadă nu a fost o cetate de mare importanţă politică, cum fusese la sfârşitul mileniului al 3-lea î.Cr., dar a reţinut o influenţă considerabilă asupra religiei şi literaturii din regiune. Oraşul *Mari de pe Eufrat a înflorit tot în această perioadă şi, deşi nu este menţionat în Biblie, a produs aproximativ 20.000 de tăbliţe care aruncă multă lumină asupra acestei epoci.

În unele pasaje din Geneza sunt date liste de oraşe, de ex. Aşterot-Carnaim, Ham şi Şahve-Chiriataim, oraşe aflate de-a lungul drumului străbătut de regii invadatori din E (Geneza 14:5); „Cetăţile din Câmpie" (Geneza 13:12; 19:25, 29); oraşele prin care a trecut Iacov la întoarcerea la Betel (Geneza 35:5) şi oraşele din Egipt (Geneza 41:35, 48; 47:21 mg.). Este clar că din Mesopotamia până în Egipt au existat centre locuite, fie în sate deschise, fie în oraşe cu ziduri, atât mari cât şi mici. În Palestina propriu-zisă majoritatea oraşelor se aflau în văi sau de-a lungul drumurilor majore.

În afara regiunilor locuite seminomazii treceau cu turmele lor şi formau o parte a unei societăţi dimorfe în care trăiau în paralel locuitorii din oraşe şi păstorii seminomazi. Aceştia din urmă îşi întindea adesea tabăra în apropierea oraşelor (Geneza 12:6-9; 13:12-18; 33:18-20; 35:16-21; 37:12-17), uneori practicau agricultura (Geneza 16:12 ş.urm.) şi luau parte la schimburile sociale şi economice cu locuitorii din oraşe (Geneza 21:25-34; 23:1-20; 26:17-33; 33:18-20) şi chiar locuiau în oraşe ca „rezidenţi străini" pe diferite perioade de timp (Geneza 12:10; 15:13; 17:8; 20:1; 21:23, 34; 26:3; 28:4; 32:4; 35:27; 36:7; 37:1; 47:4; 5). Astfel, atunci când Lot şi Avraam s-au despărţit, Lot a obţinut rezidenţa în oraşul Sodoma şi şi-a întins cortul „către Sodoma" şi stătea „la poartă". Iacov şi Esau prezintă două moduri de viaţă contrastante dar complementare (Geneza 25:27-34), iar Iacov şi fiii săi s-au stabilit pentru o vreme la Sihem şi au intrat în societatea locuitorilor de la oraş (Geneza 33:18-34:31).

Observăm crâmpeie din viaţa seminomadă a păstorilor care trăiau în corturi, deplasându-se cu turmele lor, străbătând uneori distanţe considerabile, în căutare de păşuni şi izvoare, având uneori conflicte cu alţi oameni (Geneza 13:5-11; 18:1-8; 21:25-31; 24:62-67; 26:1-33; 29-31; 33:12-17; 36:6-8). Bogăţiile preţuite de Patriarhi au fost oile, asinii, boii, turmele şi cirezile şi chiar *cămilele (Geneza 12:16; 13:5; 20:14; 21:27-30; 30:29; 31:1; 10, 38; 32:13-16; 34:28; 46:32; 47:16-18). Termenul *„vite" (behema) din unele pasaje include toate animelele mici, deşi Patriarhii au avut vite, în sensul propriu al cuvântului, adică „boi", baqar (Geneza 12:16; 20:14; 21:27; 34:28).

*Călătoriile se pare că erau un lucru obişnuit. În cursul vieţii sale Avraam a călătorit din Ur, în Mesopotamia, până în Egipt; Iacov a călătorit din Palestina până în Haran şi înapoi (Geneza 28:35), iar mai târziu în Egipt. Probabil că existau drumuri comerciale bătătorite, folosite de negustori, asemenea celor care l-au dus pe Iosif în Egipt (Geneza 37:28-36).

Naraţiunile despre Patriarhi menţionează domnitori contemporani, faraonul din Egipt (12:15, 17, 20), anumiţi „regi" (ebr. melek) din E, Amrafel din Şinear, Arioc din Elasar, Chedorlaomer din Elam şi Tidal din Goim (14:1), domnitorii mai mici din regiunea Sodoma şi Gomora (14:2), *Melhisedec, regele Salemului (14:18), Abimelec, regele Gherarului (20:2; 26:1, etc.), anumite „căpetenii" din Edom (ebr. allup) şi regii de mai târziu ai Edomului (Geneza 36:19, 31), „căpeteniile" horiţilor (Geneza 36:29) şi căpeteniile care s-au născut din Esau (Geneza 36:40-43). Nici una dintre aceste personalităţi nu poate fi identificată în cronicile istorice cunoscute până în prezent. Unii dintre ei trebuie să fi fost domnitori foarte neînsemnaţi şi familiile seminomade patriarhale le-au acordat atenţie numai în măsura în care era necesar pentru a obţine păşuni şi locuri de adăpat. În unele cazuri au făcut legăminte cu ei (Geneza 14:13; 21:27; 26:28 ş.urm.), dar în cea mai mare parte a timpului au călătorit nestingheriţi în societatea dimorfă din vremea aceea. Viaţa de zi cu zi a Patriarhilor a fost guvernată de o serie de obiceiuri din strămoşi care aveau o răspândire largă. Patriarhii şi rudeniile lor erau organizaţi în mod tribal în unităţi sociale legate între ele şi alcătuite din familii extinse sau clanuri (Geneza 12:1-5; 24:1-9; 28:1-5). Sistemul era patriarhal. Citim despre „casa tatălui" (bet ’ab) în Geneza 12:1; 24:38-40, sau doar „casa patriarhului" (Geneza 24:2; 31:14, 43; 36:6; 46:26-27, 31; 47:12; 50:8). Într-oasemenea societate tatăl, în calitate de cap al familiei, avea puteri mari. În mod normal fiul cel mai mare îl succeda ca moştenitor al poziţiei şi al proprietăţii. În lipsa unui moştenitor natural, un sclav putea deveni moştenitor (Geneza 15:2 ş.urm.) sau fiul unei sclave care a devenit soţie secundară (Geneza 16:1 ş.urm.). În acest ultim caz, dacă se năştea un fiu, era considerat fiu al soţiei adevărate care a dat-o pe sclava sa soţului ei. Aranjamentul era făcut cu consimţământul soţiei şi nu atunci când bărbatul lua o soţie secundară, după bunul său plac. Căsătoriile lui Avraam cu Agar (Geneza 16:1-4) şi Chetura (Geneza 25:1-6) oferă exemple de asemenea uniri (cf. Geneza 30:3, 9). Se ridicau probleme dacă soţia adevărată dădea naştere la un fiu după naşterea unui fiu de la o soţie secundară. În societatea patriarhală se pare că fiul adevărat devenea moştenitor (Geneza 15:4; 17:19), deşi Geneza 21:10 sugerează că lucrul acesta nu era automat. Sara a trebuit să insiste ca Ismael să nu fie moştenitor alături de fiul ei, Isaac.

Căsătoria era un aranjament complex. În societatea din vremea aceea oamenii bogaţi şi puternici puteau lua mai multe soţii, dar în general căsătoria era monogamă. În practica, însă, bărbatul îşi putea lua destul de uşor o concubină sau o nevastă secundară ori din propria sa iniţiativă, ori, dacă cei doi nu dădeau naştere unui moştenitor dorit, soţia îi putea da soţului o sclavă. În societatea patriarhală Iacov şi Esau au avut mai multe soţii cu statut egal (Geneza 26:34 ş.urm.; 29). Avraam s-a recăsătorit după moartea Sarei (Geneza 25:1 ş.urm.), iar Nahor a avut copii de la o concubină (Geneza 22:20 ş.urm.).

S-ar părea că exista preferinţă pentru căsătoria endogamă, adică, în cadrul familiei, cum au fost de ex. Avraam şi Sara, Nahor şi Milca (Geneza 11:27-30), Iacov şi Rahela, Iacov şi Lea, Isaac şi Rebeca, Esau şi fiica lui Ismael.

Este clar că unele dintre obiceiurile patriarhale au fost interzise în legea lui Moise, de ex. căsătoria cu două surori (cf. Levitic 18:18) şi căsătoria cu o soră vitregă (Geneza 20:12; cf. Levitic 18:9,11; Deuteronom 27:22). În cazul lui Iacov aflăm că i s-a cerut să slujească viitorului socru pentru a primi soţia (Geneza 29:18 ş.urm., 27 ş.urm.). Nu putem şti dacă acest obicei era răspândit sau nu. Se poate să fi fost un obicei aramaic sau se poate să fi fost limitat la regiunea de N a Mesopotamiei. Probabil că obiceiul a fost mai răspândit decât ne permit dovezile noastre să deducem.

În cel puţin un caz i s-a interzis unui bărbat să se căsătorească din nou (Geneza 31:50).

Binecuvântarea patriarhală era importantă şi o dată ce era dată nu mai putea fi revocată (Geneza 27-48-49). În Geneza 27 fiul cel mai mare a renunţat la dreptul de întâi născut şi fiul cel mai mic a primit binecuvântarea (v. 22-29). Ar fi fost normal ca fiul cel mai vârstnic să primească binecuvântarea, deşi nu era un lucru automat.

Vom discuta mai jos comparaţiile posibile cu alte documente din Orientul Apropiat antic. Există anumite paralele între obiceiurile patriarhale şi practicile contemporane, dar există de asemenea o serie de aspecte care nu au paralele în altă parte şi care par să fie specifice pentru obiceiurile patriarhale descrise în naraţiunea Genezei.

În probleme de religie ne sunt date puţine detalii. Este clar că Patriarhii au cunoscut necesitatea credinţei personale în Dumnezeu care să-i călăuzească în viaţă şi care să-i încurajeze cu promisiunile Sale (Geneza 12:1-3; 15:4 ş.urm.; 17; 28:11-22, etc.). În problema călăuzirii, Dumnezeu nu a fost limitat la un anumit loc, ci El a fost activ în Ur, Haran, Canaan sau Egipt (cf. Geneza 35:3). O dată ce voia lui Dumnezeu a fost cunoscută de Patriarhi, singura cale a fost să creadă şi să asculte (Geneza 22). Rugăciunea şi aducerea de jertfe făceau parte din închinarea obişnuită a patriarhilor (Geneza 12:8; 13:4,18; 26:25; 35:1,3,7). Tăierea împrejur (circumcizia) a fost un ritual religios menit să-i marcheze pe cei care făceau parte din familia legământului. O conştiinţă intensă a activităţii lui Dumnezeu în mijlocul lor i-a determinat pe Patriarhi să numească locuri şi copii potrivit cu dovezile despre lucrarea lui Dumnezeu cu ei (Geneza 16:11, 14, toate numele copiilor lui Iacov în Geneza 29:31 ş.urm.; cf. Geneza 32:30; 35:15, etc.). Se pare că fiecare Patriarh a avut un nume special pentru Dumnezeu, fapt care sugerează un sentiment special de relaţie personală: Isaac L-a numit „Teama", sau aşa cum a sugerat W. F. Albright, „Rudenia" pahad (Geneza 31:42, 53), Iacov L-a numit „Puternicul" (’abir) (Geneza 49:24). Se poate spune că miezul religiei patriarhale îl constituiau acest sentiment de relaţie personală, cunoaşterea promisiunilor lui Dumnezeu şi conştiinţa că ascultarea de voia lui Dumnezeu este esenţa adevăratei credinţe.

Trebuie să subliniem două caracteristici ale societăţii patriarhale, şi anume conceptele de legământ şi de alegere. Fie direct (Geneza 15:18; 27:7, 10-11, 13, 19), fie indirect, legământul lui Dumnezeu cu Avraam, Isaac şi Iacov este deosebit de semnificativ în religia patriarhală. În acest legământ Dumnezeu Se angajează faţă de Avraam şi urmaşii săi şi îl angajează pe aceştia faţă de Sine într-un angajament cât se poate de solemn care a inclus promisiunea divină pentru Avraam şi urmaşii săi, cât şi alegerea lor divină (Geneza 12:1-3; 13:14-17; 15:18-21; 17:5-8; etc.). Prin Avraam şi urmaşii Săi Dumnezeu avea să atingă toată omenirea (Geneza 12:3; 18:18; 22:17-18; 26:4; 28:14). Şi tocmai prin această familie aleasă Dumnezeu avea să acţioneze aşa cum a spus (Geneza 17:18-19; 21:12). Conceptele îngemănate de legământ şi alegere sunt motive puternice în tabloul religiei patriarhale pe care-l găsim în Geneza.

II. Descoperiri moderne şi epoca patriarhală

Perioada exactă a epocii patriarhale este greu de stabilit, dar există motive puternice ca să o plasăm în Epoca Medie a Bronzului, cca. 1850-1570 î.Cr. (*AVRAAM). Această datare este bazată pe presupunerea că datele arheologice şi epigrafice ne pot da informaţii contemporane. Această concepţie este acceptată în mare măsură în zilele noastre, deşi unii scriitori ca T. L. Thompson şi J. van Seters atribuie tradiţiile patriarhale în întregime Epocii Fierului, pe baza presupunerii că sunt invenţii literare târzii. Pentru asemenea scriitori arheologia nu poate reconstitui un cadru „istoric" pentru conţinutul epocii patriarhale deoarece, potrivit definiţiei lor, nu a existat o asemenea epocă. Vom reveni la această idee mai jos. Schiţa care urmează va prezenta cele mai importante descoperiri din ultimii ani. Trebuie să recunoaştem că marile colecţii de documente antice care au fost recuperate reprezintă doar o proporţie foarte mică din tot ce s-a scris în vremurile antice şi supravieţuirea lor este în mare măsură accidentală.

a. Popoarele

În naraţiunile patriarhale sunt menţionate o serie de popoare - egiptenii, amoriţii, elamiţii, canaaniţii, horiţii, edomiţii, hitiţii. Se pare că Geneza 14 se referă la patru grupuri specifice. Nu este posibil să identificăm toate grupurile menţionate. Astfel, este posibil ca horiţii să nu fi fost identici cu hurienii. De fapt, în Geneza 36:20 ş.urm. ei sunt legaţi de Edom şi S Palestinei. De asemenea, hitiţii din Geneza 23 nu trebuie să fie neapărat hitiţii din Anatolia. Ei sunt un grup indigen înrudit cu canaaniţii (Geneza 10:15). Este adevărat că în prima parte a mileniului al 2-lea în Orientul Apropiat antic au avut loc considerabile deplasări de popoare şi ne-am putea aştepta să găsim tot felul de oameni în Canaan. În această privinţă naraţiunile patriarhale reflectă la modul general circumstanţele din perioada aceea.

Două grupuri de popoare pot prezenta un interes deosebit: Hapiru şi Biniaminiţii de la Mari. Hapiru sunt bine cunoscuţi geografic şi pentru o perioadă lungă de timp. Avraam este numit „evreul" în Geneza 14:13. Aceasta poate însemna că el a fost recunoscut ca unul din poporul Hapiru care se afla pretutindeni. Biniaminiţii erau elemente seminomade din societatea dimorfă din regiunea Mari şi putem afla multe dacă studiem ceea ce se cunoaşte despre acest grup din documentele de la Mari. La nivel sociologic există numeroase paralele cu societatea patriarhală.

b. Cetăţile

Excavaţiile au arătat că în prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr. Orientul Apropiat a fost moştenitorul unei civilizaţii premergătoare şi câteva dintre oraşele patriarhale existau deja (vezi I., mai jos). Detaliii despre viaţa trăită în aceste oraşe pot fi aflate din ruinele caselor, din ceramică şi din lucrările de artă, din uneltele şi armele lor, şi în unele cazuri din dovezile scrise rămase în ruine. Oraşul Haran (Geneza 11:31-32), de exemplu, este cunoscut pe tăbliţele găsite la *Mari. Tăbliţele de la *Ebla se referă la o serie de oraşe din Canaan care erau în sfera sa de interes comercial. Cronicile egiptene importante care ne sunt cunoscute sub numele de Texte Execrative datează din secolul al 19-lea î.Cr. şi se referă la câteva oraşe care existau în Canaan pe vremea aceea, inclusiv Ierusalimul (Geneza 14:18). Este cert că se poate afirma că o serie de oraşe din naraţiunile patriarhale au existat în prima parte a mileniului al 2-lea. În Canaan, cetăţile importante din Epoca Medie a Bronzului, cum sunt Meghido, Haţor, Lachiş, Ghezer, Ierihon şi Sihem, printre altele, fuseseră întemeiate deja. În afara Canaanului existau oraşe mari cum sunt Mari, pe Eufrat, oraşe ale căror documente scrise sunt de o importanţă considerabilă pentru zugrăvirea societăţii din regiunea aceea. În ciuda acestei abundenţe de materiale nu ne-am apropiat mai mult de stabilirea datei exacte a epocii patriarhale, întrucât aceste cetăţi existau deja de multe secole. Probabil că singurul lucru pe care-l putem spune cu certitudine este că naraţiunile patriarhale nu s-ar putea referi la o perioadă mai veche decât perioada înfiinţării acestor cetăţi.

c. Numele personale

Numeroasele nume din scrierile patriarhale ne permit să facem o comparaţie cu sistemele de nume care sunt cunoscute din cronicile pe tăbliţe. Pot fi făcute numeroase comparaţii. Astfel, într-o diversitate de texte din zonele semitice de V şi pe parcursul unei perioade lungi de timp, numele Avram este cunoscut într-o serie de forme variante, cum sunt A-ba-am-ra-am, A-ba-am-ra-ma, A-ba-ra-ma, aşa încât numele este de puţin folos pentru o datare exactă. Nume cum sunt Ya’qub-ilu (Iacob-el) apar atât în prima parte a mileniului al 2-lea cât şi către sfârşit. Unele dintre numele celor douăsprezece triburi, cum sunt Simeon, Aşer, Beniamin, pot fi atestate de asemenea. Numele Ismael şi Israel constau dintr-un element verbal plus numele zeităţii, El. Alte nume, cum este Isaac, probabil că sunt hipocoristice (un nume special sau un nume de animal favorit), formate numai din elemente verbale, de ex. Isaac (yishaq), „el râde", „îşi bate joc", „se joacă" sau „neafectuos" (Geneza 17:17; 18:12; 21:6). S-au făcut studii ample ale numelor semitice din V, ale numelor amorite, ale numelor de la Mari, etc., şi se poate spune că sistemul de nume patriarhale are multe paralele în pruna parte a mileniului al 2-lea, dar şi într-o perioadă mai îndelungată, aşa încât, deşi dobândim cunoştinţe valoroase despre sistemul de nume patriarhal în sine, aceasta nu ne ajută să datăm epoca patriarhilor.

d. Călătoriile, schimburile şi comerţul

În perioada aceasta au existat numeroase *schimburi şi *călătorii pretutindeni în Orientul Apropiat. Tăbliţele de lut de la Capadocia arată că încă în anul 2000 î.Cr. exista un comerţ cu cupru şi lână între Asia Mică şi Asiria. Alte documente vorbesc despre deplasări de armate şi despre transportul prăzii de război, etc., peste tot în Orientul Apropiat. Căile principale traversau din Mesopotamia în Asia Mică şi Palestina, iar altele coborau până în Egipt. Un drum important traversa Transiordania (*Drumul împărătesc, Numeri 20:17) este clar şi acest lucru din amplasarea şirului de oraşe antice de-a lungul acestui drum, nu departe de locul în care se află şoseaua actuală. Picturile de la Beni-hasan, în Egipt, care datează din cca. 1900 î.Cr., prezintă nomazi care călătoresc, poate prelucrători de metale din regiunea Palestinei. Din aceste imagini ne putem forma o idee despre îmbrăcămintea şi posesiunile acestor oameni din vremea lui Avraam. Principalele animale de povară se pare că au fost asinii şi măgarii. În fine, tăbliţele de la *Ebla din cca. 2300 î.Cr. ne prezintă zona comercială vastă pe care o străbăteau negustorii din Ebla şi arată activităţi numeroase în domeniul călătoriilor, schimburilor şi comerţului cu mult timp înainte de perioada pe care o propunem ca epocă patriarhală.

e. Obiceiurile vremii

Acestea au ieşit la lumină din zeci de mii de tăbliţe de lut care reprezintă documente despre viaţa cotidiană cu aspectele ei juridice, comerciale, religioase şi particulare. În afară de acestea există câteva liste importante de legi, cum sunt Codul lui Hammurapi (circa 1750 î.Cr.), Codul oraşului Eshnunna (sec. al 19-lea sau al 18-lea î.Cr.) şi fragmente din Codurile sumeriene ale regilor Lipit-Iştar şi Ur-Nammu (secolele 21-19 î.Cr.). În ce priveşte documentele particulare şi personale, trebuie menţionate cele de la *Nuzi (secolele al 15-lea şi al 14-lea î.Cr.), *Mari (secolul al 18-lea), Ras Shamra (*Ugarit, secolul al 14-lea) şi *Alalah (secolele al 17-lea şi al 15-lea î.Cr.). Acestea se combină pentru a da un tablou al vieţii din N Mesopotamiei în perioada 2000-1500 î.Cr. şi constituie informaţii pe fundalul cărora putem studia obiceiurile patriarhale. Este clar că documente din secolele al 15-lea şi al 14-lea ne duc dincolo de ceea ce am propus noi ca fiind epoca patriarhală, aşa încât acestea trebuie folosite cu oarecare precauţie. Obiceiurile se schimbă în cursul vremii, dar adesea ele reflectă practici mai vechi şi nu ar fi exclus să găsim indicii utile referitoare la viaţa din secolul al 18-lea î.Cr., citând documente din secolul al 15-lea î.Cr. În general, însă, cele mai credibile surse de informaţii sunt documentele din aceeaşi epocă.

La scurtă vreme după descoperirea documentelor de la Nuzi, în anii 1925-1931 cercetătorii au propus numeroase paralele între obiceiurile de la Nuzi şi obiceiurile patriarhale. O dată cu descoperirea unui număr crescând de documente în alte locuri şi din secole anterioare, se poate vedea că textele de la Nuzi nu sunt chiar aşa de relevante pentru naraţiunea patriarhală cum s-a crezut cândva. Paralele în domeniul adoptării, căsătoriei, moştenirii, căsătoriei cu soţii-surori, adoptarea surorilor, „cuvintele patriarhului de pe patul de moarte", efectuarea perioadei de slujire de către un bărbat mai înainte de a-şi cere soţia, dăruirea unei sclave ca dar de nuntă şi alte câteva obiceiuri au fost căutate şi găsite în textele de la Nuzi. Scriitori cum sunt C. H. Gordon şi E. A. Speiser au susţinut cu tărie ideea că documentele de la Nuzi constituie un fel de sursă pentru paralele patriarhale. În prezent este clar că dintre cele 4.000 de tăbliţe cuneiforme de la Nuzi nu au fost citate decât o duzină. O părere asociată cu aceasta este că epoca patriarhală poate fi plasată în secolul al 14-lea î.Cr., pe baza legăturilor cu obiceiurile descrise în documentele de la Ugarit, el-Amarna şi Nuzi.

De fapt, o dată cu volumul crescând de dovezi aduse de tăbliţe paralele se pot descoperi mai uşor în materialele mai vechi. Cel mai potrivit exemplu de înfiere este găsit într-o scrisoare de la Larsa, în limba babiloniană veche, în care se spune că un om fără copii poate adopta un sclav al său; un aspect al înfierii care nu este întâlnit la Nuzi. Adoptarea fiului născut de o sclavă este întâlnită într-un singur text de la Nuzi. Era mai obişnuit ca bărbatul să se căsătorească cu o a doua soţie decât să-şi ia o sclavă ca şi concubină. Dar majoritatea obiceiurilor cu privire la soţiile secundare sunt cunoscute din texte din alte locuri din Orientul Apropiat. Cuvintele unui patriarh pe patul de moarte nu au paralele la Nuzi şi căsătoria cu soţia-soră, propusă de E. A. Speiser, este lipsită de orice temei real atât în textele de la Nuzi, cât şi în Geneza 12-50. S-ar părea că nu există nici o relaţie specială între tăbliţele de la Nuzi şi naraţiunile patriarhale. Totuşi, căutarea unor paralele nu este lipsită de merit. Avem sentimentul că obiceiurile din naraţiunile patriarhale aparţin unei societăţi care nu s-a deosebit de aceea pe care o cunoaştem din tăbliţele din prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr. Totuşi, multe obiceiuri au fost practicate timp de mai multe secole şi nu sunt suficient de precise pentru scopuri cronologice, deşi se poate să fie folositoare pentru scopuri sociologice. Una dintre cele mai rodnice direcţii de cercetare este studiul nomadismului şi al sedentarizării în societăţile dimorfe din Orientul Apropiat, cum este cazul la Mari. Dacă un asememnea studiu este combinat cu căutarea unor paralele în ce priveşte obiceiurile, ne-am putea forma o idee mai bună despre societatea patriarhală şi despre perioada epocii patriarhale. De asemenea, este important să înţelegem că s-ar putea să nu existe o paralelă specifică în documente extra-biblice la un anumit obicei patriarhal, întrucât a fost specific acelui grup patriarhal.

III. Valoarea istorică a naraţiunilor patriarhale

Se poate afirma în general că a avut loc o schimbare remarcabilă a cercetării din zilele lui J. Wellhausen, la sfârşitul secolului al 19-lea. Părerea lui a fost că nu putem ajunge la nici un fel de cunoştinţe istorice despre Patriarhi pe baza scrierilor biblice, deoarece acestea sunt o reflectare a vremurilor în care au trăit oamenii care au scris povestirile, într-o perioadă mult mai târzie. Ideea lui nu a fost uitată complet şi a fost adusă din nou în prim plan de Thomas L. Thompson (1974) şi J. van Seters (1975). Van Seters a ridicat întrebări cu privire la măsura în care naraţiunile din Geneza au la bază tradiţii orale şi este înclinat să minimalizeze influenţa lor. El argumentează că este imposibil să identificăm în mod concret nume de persoane, locuri, popoare şi obiceiuri din naraţiunile patriarhale. El nu poate găsi nici un loc specific pentru Patriarhi în evenimentele din lume şi susţine că arheologia contribuie foarte puţin, sau chiar deloc, la elucidarea cadrului lor. El face mult caz de aşa-numitele anacronisme cum sunt cămilele şi filistenii. De aceea el pune la îndoială toate încercările cercetătorilor de a găsi paralele cu mileniul al 2-lea şi sugerează în schimb că tradiţiile au fost modelate în mare măsură de comunitatea socială şi religioasă de mai târziu, inclusiv perioada Exilului. Această activitate literară târzie trebuie să aibă prioritate în discutarea scrierilor Genezei. Tema promisiunii divine către Avraam şi tema legământului au fost folosite de scriitori pentru a sprijini ideologia dinastică a monarhiei, dar acestea au fost invenţii târzii. Thompson urmează o linie oarecum similară, deşi există diferenţe de detaliu între abordarea sa şi cea a lui van Seters. Aceşti scriitori au fost supuşi la critici severe. alţi scriitori moderni care au pus la îndoială valoarea istorică a naraţiunilor patriarhale sunt A. Alt şi M. Noth, deşi amândoi par să admită că s-ar putea să existe elemente importante de tradiţie care au valoare istorică şi care sunt transmise din vremuri străvechi.

Se poate spune că o generaţie de cercetători din ultimii ani au făcut unele afirmaţii extremiste cu privire la câteva aspecte ale naraţiunilor patriarhale. Dar a nega orice valoare istorică a acestor naraţiuni este o reacţie greşită. Chiar dacă le acceptăm ca documente literar-teologice ţesute din tradiţii care au fost transmise din secolele trecute, nu există nici un motiv temeinic să negăm că ele conţin mult material arhaic şi istoric. Însăşi forţa ideilor teologice de promisiune şi legământ impune ca Patriarhii să fi fost mai mult decât simple născociri literare.

Multe probleme istorice rămân nerezolvate. Datarea exactă este imposibilă şi definirea precisă a societăţii patriarhale şi a obiceiurilor ei în termenii unei societari contemporane înrudite nu este posibilă în prezent. Dar majoritatea cercetătorilor din zilele noastre arată o înclinaţie de a trata naraţiunile patriarhale cu mult mai mult respect, din punct de vedere al valorii lor istorice, decât au făcut-o unii cercetători mai vechi. Lucrul cel mai înţelept în prezent este să aşteptăm dovezi noi din alte surse. Mai multe cercetări le vor permite telogilor să sintetizeze mai precis materialul biblic şi ne-biblic. Între timp, doctrinele teologice majore cum sunt legământul, alegerea, credinţa, ascultarea, promisiunea, rămân neumbrite. Doctrine ca acestea au fost temelia credinţei lui Israel în cursul secolelor şi au avut de asemenea un rol important în credinţa creştinilor. Puţini scriitori pot contrazice această ultimă afirmaţie, indiferent care este părerea lor cu privire la istoricitatea naraţiunilor dinGenesa.

BIBLIOGRAFIE
J. Bright, A History of Israel, 1972, cap. 2; H. Cazelles, BDS, fasc. 36, col. 81-156; W. G. Dever, „Palestina in the Second Millenium BC: The Archaeological Picture", în J. H. Hayes şi J. M. Miller, Israelite and Judaean History, 1977, p. 70-120; N. Glueck, „The Age of Abraham in the Negeb", BA 18, 1955, p. 2 ş.urm.; BASOR 149, Feb. 1958, p. 8 ş.urm.; 152, Dec. 1958, p. 18 ş.urm.; idem, The Other Side of Jordan, 1940; idem, Hivers in the Desert, 1959; C. H. Gordon, „Biblical Customs and the Nuzi Tablets", BA 3, 1940, p. 1 ş.urm.; K. M. Kenyon, „Palestine in the Middle Bronze Age", CAH, 2/1, p. 77-116; J. R. Kupper, Les Nomads en Mesopotamie au temps des rois de Mari, 1957; J. T. Luke, „Abraham and the Iron Age, Reflections on the New Patriarchal Studies", JSOT 4, 1977, p. 35-47; H. H. Rowley, „Recent Discoveries and the Patriarchal Age", BJRL 32, 1949-50, p. 44 ş.urm.; M. J. Selman, „The Social Environment of the Patriarchs", TynB 27, 1976, p. 114-136; E. A. Speiser, JBL 74, 1955, p. 252 ş.urm.; idem, Genesis, AB, 1964; T. L. Thompson, The Historicity of the Patriarchal Narratives, 1974; R. de Vaux, Histoire ancienne d Israel, 1971, p. 157-273; J. van Seters, Abraham in History and Traditions, 1975; C. J. Mullo Weir, „Nuzi", în D. W. Thomas (ed.), Archaeology and Old Testament Study, 1967, p. 73- 86; D. J. Wiseman, BS 134, 1977, p. 123-130; 137, 1977, p. 228-237.

J.A.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: