epistolă



EPISTOLĂ. Cuvântul gr. epistole şi cel latin, epistula reprezintă o scrisoare de orice fel: iniţial aceasta era o simplă comunicare scrisă între două persoane aflate la distanţă una de alta, fie că era personală, particulară sau oficială. În sensul acesta epistolele fac parte din moştenirea tuturor popoarelor literate şi exemple pot fi găsite în VT (2 Samuel 11; 1 Împăraţi 21; 2 Împăraţi 5; 10; 20 2 Cronici 30; 32; Ezra 4-5, 7; Neemia 2; 6; Estera 1; 3; 8-9; Isaia 37; 39; Ieremia 29) şi în papirusurile gr. din Egipt (vezi, toate colecţiile mari de papirusuri care au fost publicate, passim, şi în special corespondenta lui Zenon). O asemenea scrisoare a fost descrisă de Demetrius, Typoi epistolikoi (secolul 1 î.Cr.), ca o conversaţie scrisă; în lucrarea sa Despre stil 3. 223 ş.urm., Demetrius îl citează pe Artemon, colecţionarul antic al scrisorilor lui Aristotel, care le numeşte jumătăţi de dialog.

Dar cele mai vechi colecţii de scrisori greceşti care sunt considerate în general autentice, cel puţin în parte, sunt cele ale lui Isocrates şi Platon şi ele arată deja o tendinţă de a folosi scrisorile, sau scrierea epistolară, pentru un scop mai larg decât simpla comunicare particulară sau oficială; astfel, între scrisorile lui Isocrates (368-338 î.Cr.) se află câteva cuvântări sau introduceri la cuvântări, iar a Şaptea Scrisoare a lui Platon (cca. 354 î.Cr.) este o combatere a concepţiilor greşite răspândite în general cu privire la filozofia şi conduita sa. În ambele cazuri scrisorile sunt destinate altor cititori decât cei cărora le-au fost adresate şi în felul acesta reprezintă o formă de publicare. Putem face o comparaţie cu scrisorile adresate „Editurii" unui ziar.

În ciuda sentimentului subînţeles, şi uneori exprimat, că aceste scrisori nu au nici proporţiile şi nici conţinutul tematic al unor adevărate scrisori, ci sunt de fapt „scrieri la care au fost adăugate „salutări" (Demetrius, Despre stil, loc. cit.), forma epistolară a continuat să fie folosită pentru publicaţii filozofice, ştiinţifice şi literare (de ex. Epicur, Epistole, şi cele trei scrisori literare ale lui Dionysius din Halicarnas). Teoria şi practica scrierii epistolare a ajuns să fie tratată de profesorii de retorică (de ex. Demetrius, Despre stil; idem, Typoi epistolikoi), iar redactarea de scrisori în stilul unor oameni celebri constituia un exerciţiu de prosopopoeia în cadrul şcolii retorice. În vremurile elenistice şi romane, creşterea numărului de scrisori fictive poate fi atribuită unor asemenea exerciţii şi dorinţei bibliotecilor importante de a cumpăra lucrări noi, în special ale unor oameni celebri.

G. A. Deissmann, confruntat cu simplitatea majorităţii scrisorilor de pe papirusuri, a făcut o distincţie netă între „scrisorile autentice" care sunt personale, directe, cu caracter temporar şi neliterare, şi „epistole", care sunt impersonale şi sunt destinate publicului cititor şi posterităţii şi care au un carcater literar. Întrucât a observat o similaritate incontestabilă între anumite elemente din Epistolele NT şi papirusuri, el a clasificat majoritatea Epistolelor lui Pavel precum şi 2 şi 3 Ioan ca „scrisori", Evrei, Iacov, 1 şi 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa ca „epistole", iar 1 Ioan ca o diatribă (LAE, cap. 3, p. 148-251). Dar distincţia nu poate fi făcută atât de net, întrucât există diferite grade ale „caracterului literar", diferite genuri şi categorii de „public", şi diferite feluri de publicaţii.

Dintre scrisorile lui Pavel către biserici, cele către corinteni, Galateni, Filipeni şi Tesaloniceni conţin cele mai multe elemente personale, Romani conţine mai puţine, iar Efeseni şi Coloseni cele mai puţine dintre toate. Galateni şi Efeseni sunt compuse pe baza unui plan retoric, dar toate epistolele au un număr considerabil de elemnte retorice. În Epistolele Pastorale referirile personale sunt destul de numeroase şi elementele retorice sunt relativ puţine. Epistola către Filimon, considerată pe bună dreptate de către Deissmann ca şi cea mai personală scrisoare din NT şi comparată cu Papirusul 417 de la British Museum, este scrisă totuşi cu multă dibăcie şi conţine elemente retorice care pot fi observate în special când o comparăm cu Ep. 8 a lui Isocrates şi cu Typoi epistolikoi 12 a lui Demetrius. Epistola către evrei este scrierea cea mai artistică, din punct de vedere literar, din NT, fiind compusă de la început până la sfârşit pe structura proem, thesis, diegesis, apodeixis, epilogue, stabilită de profesori greci de retorică, şi este scrisă în proză periodică ritmică. În Iacov, 1 şi 2 Petru şi Iuda există foarte puţine referiri personale; toate au un carcater literar, în special 1 Petru, iar 2 Petru şi Iuda au un pronunţatcaracter retoric. 2 şi 3 Ioan par să fie comunicări particulare, iar 1 Ioan - aşa cum o avem - nu este sub formă de scrisoare. Astfel, majoritatea Epistolelor din NT prezintă o afinitate mai mare sau mai mică cu o predică; unele pot fi clasificate ca şi predici scrise, în timp ce în altele elementele de scrisoare iau o formă mai literară.

BIBLIOGRAFIE
LAE, p. 146 ş.urm.; R. Hercher, Epistolographi Graeci, 1872; J. Sykutris, Epistolographie, în RE, Sup. 5, p. 185-220; V. Weichert (ed.), Demetrii et Libanii qui feruntur Typoi Epistolokoi et Epistolomaioi Characters (Teubner), 1910; O. Roller, Das Formular der paulinischen Briefe, 1933; M. Dibelius, A Fresh Approach to the New Testament and Early Christian Literature, E. T. 1936, p. 137-171,185-189, 194-197, 205-213, 226-234.

J.H.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: