Epistola lui Iuda



EPISTOLA LUI IUDA. Una dintre *„Epistolele generale".

I. Schiţa conţinutului

Epistola poate fi împărţită în cinci părţi:
a. Salut (v. 1-2).
b. Scopul scrierii lui Iuda (v. 3-4).
c. Demascarea învăţătorilor falşi şi prevestirea pedepsei lor (v. 5-16).
d. Îndemn pentru creştini (v. 17-23).
e. Doxologie (v. 24-25).

II. Autorul, data scrierii şi canonicitatea

Autorul acestui tractat scurt se identifică pe sine ca „Iuda, robul lui Isus Cristos şi fratele lui Iacov". În biserica primară a existat un singur Iacov care putea fi descris în felul acesta fără să fie nevoie nici o altă clarificare - „Iacov, fratele Domnului" (cum este numit în Galateni 1:19). Acest fapt sugerează că avem de a face cu Iuda, care este enumerat printre fraţii lui Isus menţionati în Matei 13:55 şi Marcu 6:3, Iuda ai cărui nepoţi - potrivit lui Hegesippus - au fost interogări de Domiţian şi eliberaţi atunci când acesta a fost informat că fac parte din familia lui David (Eusebius, EH 3.19-20). Data scrierii nu poate fi stabilită cu certitudine; în mod tentativ poate fi plasată în a doua jumătate a secolului 1 d.Cr., după căderea Ierusalimului (v. 17 se referă la apostoli la timpul trecut). Epistola este menţionată către sfârşitul secolului al 2-lea în lista Muratoriană şi în altă parte; probabil că există aluzii la ea în secolul acela, în Didache şi în Păstorul de Hermas. Deşi canonicitatea ei a fost controversată multă vreme, putem fi bucuroşi că în cele din urmă a fost acceptată, deoarece (aşa cum spune Origen) „deşi constă din numai câteva rânduri, este plină de cuvinte puternice ale harului ceresc".

III. Ocazia şi scopul scrierii

Iuda a intenţionat să scrie un alt tratat, cu privire la „mântuirea noastră de obşte", dar s-a văzut obligat să adopte o temă mai controversată pentru a apăra cu tărie credinţa apostolică. Această apărare a devenit necesară datorită înaintării alarmante a gnosticismului incipient în cercurile creştine căruia i se adresează Iuda - în cazul acesta nu este vorba de o învăţătură ascetică de felul celei atacate de Pavel în Coloseni, ci de una antinomiană care se poate să fi făcut apel la învăţătura lui Pavel despre libertatea creştină, dar carea răstălmăcit acea libertate în libertinism şi a folosit-o ca „o pricină să trăiască pentru firea pământească" (cf. Galateni 5:13). Lucrul acesta este sugerat de descrierea învăţătorilor falşi care „schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos" (v. 4).

IV. Argumentul Epistolei

Învăţătura falsă trebuie demascată; nu este suficient să prezinţi adevărul alături de învăţătura falsă şi să speri că fiecare va recunoaşte care este adevărul. Combaterea erorii este un aspect esenţial pentru apărarea credinţei „dată sfinţilor odată pentru totdeauna" (v. 3).

Condamnarea acestor învăţători falşi a fost proclamată în vechime. Judecata lui Dumnezeu, chiar dacă întârzie, vine cu siguranţă şi odată executată este eternă. Lucrul acesta se vede în exemplul israeliţilor neascultători care au murit în pustie (cf. 1 Corinteni 10:5; Evrei 3:17; este evident că această idee a fost larg răspândită în „tipologia" creştină primară), al îngerilor răzvrătiţi din Geneza 6:1-4, al cetăţilor din câmpie (cf. Geneza 19). la fel ca şi aceste prototipuri, învăţătorii falşi sfidează autoritatea constituită prin voia divină, spre deosebire de arhanghelul Mihail care nu a folosit cuvinte jignitoare nici chiar la adresa diavolului (v. 8-10). (Clement şi Origen ne spun că disputa dintre Mihail şi diavol a fost relatată în Înălţarea lui Moise, dar partea din această lucrare care relatează incidentul nu se mai păstrează.) Exemplele lui Cain, Balaam şi Core ilustrează de asemenea lecţia condamnării pentru aceşti urmaşi ai lor din zilele de pe urmă (v. 11).

Învăţătorii falşi introduc tulburare şi ocară în părtăşia bisericii, chiar la mesele de dragoste; ei sunt păstori care se hrănesc numai pe ei înşişi şi nu turma („guri oarbe", ca să folosim expresia lui Milion), nori care întunecă soarele dar care nu aduc ploaie răcoritoare, pomi care produc numai fructe de la Marea Moartă (v. 12). Ei sunt lipsiţi de efect în lucrarea lor, ca şi valurile tumultoase a căror furie se mistuie în spumă; ei sunt stele rătăcitoare, ieşite din orbitele lor şi pierdute în noaptea eternă (v. 13). Judecata care îi aşteaptă pe ei la parousia a fost prevestită de Enoh (v. 14 ş.urm., cf. 1 Enoh 1.9).

Adevăraţii credincioşi, însă, nu trebuie să fie alarmaţi de lucrarea unor asemenea oameni, despre a căror ridicare şi cădere i-au avertizat apostolii dinainte. Credincioşii trebuie să se păzească prin edificarea lor în credinţă, prin rugăciune prin puterea Duhului, prin statornicie în părtăşia dragostei divine şi prin aşteptarea desăvârşirii îndurării şi vieţii la arătarea lui Cristos (v. 17-21). Deşi ei trebuie să urască şi să se ferească de toţi învăţătorii falşi, trebuie să le fie milă de ei şi să-i salveze pe cei care sunt duşi în rătăcire de ei (v. 22-23).

Epistola se încheie cu o laudă la adresa lui Dumnezeu, singurul care este în stare să păzească pe poporul Său de cădere până când vor sta fără prihană „şi plini de bucurie înaintea slavei Sale".

BIBLIOGRAFIE
J. B. Mayor, The Epistle of Jude and the Second Epistle of Peter, 1907; M. R. James, 2 Peter and Jude, CGT, 1912; J. Moffatt, The General Epistles, MNT, 1928; E. M. Sidebottom, James, Jude and 2 Peter, NCB, 1967; M. Green, 2 Peter and Jude, TNTC, 1968.

F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: