Epistola către corinteni
EPISTOLA CĂTRE CORINTENI
I. Schiţa conţinutului
1 Corinteni
a. Salutări şi rugăciuni pentru
destinatari (1:1-9)
b. Înţelepciunea creştină şi unitatea
bisericii (1:10-4:21)
(i) Expunerea problemei (1:10-16): corintenii pun în pericol
unitatea bisericii prin faptul că urmează lideri diferiţi.
(ii) „Înţelepciunea" şi Evanghelia (1:17-2:5):
înţelepciunea lumii este nebunie înaintea lui Dumnezeu; corintenii nu au fost
aleşi de Dumnezeu datorită înţelepciunii lor Pavel nu a predicat înţelepciunea
ci pe Cristos cel răstignit, cu o dovadă dată de Duhul şi de putere.
(iii) Adevărata înţelepciune (2:6-13): adevărata
înţelepciune a lui Dumnezeu este dată numai celor în care lucrează Duhul Său:
ei înţeleg planurile (2:9) şi darurile (2:12) lui Dumnezeu.
(iv) Starea corintenilor (2:14-3:4): Dar Duhului nu I se
permite să lucreze în felul acesta în biserica din Corint datorită atitudinilor
lor spirituale.
(v) Apostolii şi biserica (3:5-4:5): Pavel explică felul în
care ar trebui să-i privească corintenii pe apostoli şi îi îndeamnă să
construiască corect pe temelia pe care a pus-o el.
(vi) Concluzii (4:6-21): Ei trebuie să-şi dea seama că încă
nu au ajuns să domnească în împărăţia nouă şi trebuie să înveţe umilinţa.
c. Probleme în viaţa bisericii din Corint
(5:1-6:20):
(i) Un bărbat păcătuieşte cu soţia tatălui său (5:1-13):
biserica tolerează un păcat oribil şi poate chiar se laudă cu această exprimare
a „libertăţii creştine".
(ii) Judecăţi (6:1-11): Poate că este un comentariu despre
un caz celebru.
(iii) Prostituţie (6:12-20).
d. Răspunsuri la întrebări (7:1-14:40):
(i) Este oare celibatul un ideal creştin? (7:1-40):
principiile lui Pavel (7:1-7, 17-24); aplicarea lor în diferite cazuri (7:8:16,
25-40).
(ii) Carnea jertfită idolilor (8:1-11:1): principiile
implicate (8:1-13); conflictul cu libertatea creştină (9:1-27); un exemplu
impresionant din istoria Israelului (10:1-13) şi concluzii (10:14-11:1).
(iii) Conduita în adunarea creştină (11:2-14:40):
autoritatea în căsnicie (11:2-16); atitudinea unora faţă de alţii la masa comună
(11:17-34); principiile care guvernează darurile Duhului: ele nu contrazic
Evanghelia (12:1-3); toate sunt la fel de importante (12:4-30); cel mai
important lucru nu este darul în sine ci folosirea lui într-un spirit de
dragoste (12:31-13:13); considerente practice cu privire la folosirea acestor
daruri: ele trebuie să ajute întreaga biserică (14:1-25); concluzii (14:26-40).
e. Abordarea unei probleme fundamentale
(15:1-58):
(i) învierea lui Isus este o parte esenţială a Evangheliei
(15:1-11).
(ii) Implicaţiile acestui fapt: şi noi vom învia atunci când
„ultimul duşman" va fi nimicit pentru totdeauna (15:12-34).
(iii) Relaţia dintre tărâmul natural şi cel spiritual
(15:35-50): există diferite feluri de trupuri (15:35-41); trupul înviat diferă
foarte mult faţă de trupul actual (15:42-50).
(iv) Esenţa *escatologiei (15:51-58): noi trebuie să ne
„îmbrăcăm" cu acest trup nou (fie prin moarte şi înviere, fie printr-o
schimbare excepţională) mai înainte ca să moştenim Împărăţia (cf. 4:8).
f. Colecta (strângerea de ajutoare) şi
remarci de încheiere (16:1-24).
2 Corinteni
a. Salutări şi rugăciuni de mulţumire
(1:1-7).
b. Explicarea aparentei inconsecvenţe din
purtarea lui Pavel (1:8-2:13); Pavel relatează suferinţele pe care le-a avut şi
mângâierea lui Dumnezeu care l-a însoţit (1:8-11); el explică faptul că
schimbarea planurilor sale a fost bine intenţionată chiar în folosul
corintenilor (1:12-2:13).
c. Nu gloria noastră ci gloria lui
Dumnezeu (2:14-4:12):
(i) Un imn de laudă pentru victoria în Cristos (2:14-17).
(ii) Gloria noului legământ (3:1-4:6): Pavel nu se felicită
pe sine (3:1-6) ci legământul glorios al Duhului (3:7-11) care îl face în stare
să proclame Evanghelia cu îndrăzneală şi cu sinceritate deplină (3:12-4:6).
(iii) O comparaţie între tezaurul Evangheliei şi vasul în
care este purtată (4:7-12).
d. Temeiul încrederii lui Pavel
(4:13-5:10): încrederea lui Pavel este în Dumnezeu, care poate învia morţii,
aşa încât nici chiar perspectiva morţii nu poate diminua această încredere.
e. Motivaţia apostolului (5:11-21):
(i) Dragostea lui Cristos (5:11-15).
(ii) Vestea bună a împăcării (5:16-21).
f. Apel pentru un răspuns (6:1-7:4):
(i) Apel pentru un răspuns pozitiv al lui Pavel însuşi
(6:1-13; 7:2-4).
(ii) Apel pentru puritate în viaţa bisericii (6:14-7:1).
g. Bucuria şi încrederea lui Pavel în
biserica din Corint (7:5-16); scrisoarea sa a avut efectul scontat (7:5-13) şi
Pavel este convins că biserica a fost reabilitată (7:14-16).
h. Colecta (8:1-9:15):
(i) O aducere aminte, plină de tact, a faptului că
corintenii nu şi-au împlinit încă promisiunea originală cu privire la ajutorul
financiar (8:1-7).
(ii) Temeiul dărniciei creştine (8:8-15).
(iii) Zelul lui Tit în slujba aceasta (8:16-24).
(iv) îndemn pentru corinteni de a justifica lauda lui Pavel
cu privire la ei (9:1-15).
i. Avertisment împotriva apostolilor
falşi (10:1-13:10):
(i) Apel la supunere completă (10:1-6).
(ii) Provocarea lui Pavel referitoare la cei ce produc
tulburări (10:7-18): el nu are nevoie să-şi apere autoritatea în Corint întrucât
el a fost cel dintâi care a dus Evanghelia acolo; dar aceşti oameni se laudă
„în lucrarea altora" (10:15).
(iii) Acreditările lui Pavel (11:1-12:13): dacă corintenii
vor să le cunoască, acreditările lui Pavel sunt la fel de bune ca ale oricărui
alt om (11:1-29): dar el s-ar lăuda mai degrabă în slăbiciunea sa, nu cu
calităţile sale (11:30-12:10). Lucrul acesta este o nebunie; singurul fapt
important este ca biserica să vadă semnele adevărate ale unui apostol
(12:11-13).
(iv) Apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor că ar fi
înşelat biserica (12:14-18): poate că a fost acuzat că banii strânşi ca ajutor
(pentru biserica din Ierusalim) au intrat în buzunarul lui.
(v) Preocuparea cea mai importantă a lui Pavel
(12:19-13:10): nu ca numele său să fie nepătat ci ca biserica pe care o iubea
să crească calitativ şi să fie edificată.
j. Salutări finale (13:11-14).
II. Biserica din Corint
a. Cadrul general
*Corintul pe care l-a evanghelizat Pavel prin anul 50 d.Cr.
era un oraş relativ nou. În literatura antică Corintul avea reputaţia unui oraş
în care pot fi întâlnite vicii de tot felul; dar aceasta a fost o reputaţie
dată Corintului vechi de rivalul său comercial, Atena. De aceea, ea este
irelevantă pentru înţelegerea situaţiei din vremea lui Pavel. De asemenea,
există un temei serios pentru tradiţia potrivit căreia oraşul acesta era un
centru al cultului prostituţiei în onoarea zeiţei Afrodita. Starea morală a
Corintului probabil că nu a fost mai bună sau mai rea decât a oricărui alt port
la Marea Mediterană. Existenţa unei comunităţi evreieşti în oraş este atestată
de Faptele Apostolilor 18:4. În 1898 a fost excavat la Corint pragul de sus al
uşii unei sinagogi (probabil ceva mai recentă decât vremea lui Pavel).
b. Întemeierea bisericii
Pavel spune prea puţine despre întemeierea bisericii, dar în
Faptele Apostolilor 18 găsim o relatare sumară. Pavel a locuit la o familie de
evrei, *Acuila şi Priscila, aceştia erau probabil deja creştini, expulzaţi de
curând din Roma. După obiceiul său, Pavel a predicat în sinagogă şi i-a
înduplecat pe „iudei şi pe greci" (Faptele Apostolilor 18:4); adică, iudei
şi prozeliţi, sau oameni „temători de Dumnezeu" (o expresie care-i include
pe evrei, pe prozeliţi şi pe cei dintre Neamuri care adoptaseră cea mai mare
parte a religiei iudaice, fără a trece la pasul final al circumciziei). Poate
ca urmare a sosirii a încă doi membri din această sectă neortodoxă a
Nazarinenilor (Faptele Apostolilor 18:5), autorităţile evreieşti au început să
se opună utilizării de către Pavel a sinagogii pentru propovăduire. Pavel s-a
retras, luând cu sine o serie de evrei convertiţi, dintre care se remarcă
liderul sinagogii şi s-a mutat în vecini, în casa unui om „temător de
Dumnezeu" (convertit?), Titius *Iust. Acest grup a format nucleul bisericii
din Corint, care a crescut repede (Faptele Apostolilor 18:8, 10). Relaţia
dintre aceste grupuri de vecini a rămas încordată şi evreii au profitat de
schimbarea proconsulului (*GALIO) ca să-l dea pe Pavel în judecată; dar
încercarea a eşuat iar biserica a putut creşte netulburată în timp ce Pavel a
stat neobişnuit de mult (pentru el) acolo, timp de 18 luni, până când a plecat
cu corabia spre Siria împreună cu Acuila şi Priscila.
c. Compoziţia bisericii
În afară de evreii şi prozeliţii care l-au însoţit pe Pavel
când a ieşit din sinagogă, biserica a fost alcătuită din cei care s-au
convertit ulterior, oameni de origine evreiască sau păgână. Dezbaterea continuă
şi încă nu se ştie dacă biserica era constituită în principal din
evrei-creştini sau din păgâni convertiţi: nu există nici un motiv cunoscut
pentru a trage vreo concluzie.
Din punct de vedere social, biserica cuprindea o diversitate
mare de oameni incluzându-i sub egida sa pe *Erast, un om bogat, vistiernicul
cetăţii; conducătorul sinagogii, un om cu trecere; pe refugiatul evreu, Acuila,
făcător de corturi, şi pe sclavii domestici (dacă interpretarea este corectă)
ai *Cloei. Deşi în general nu era alcătuită din oameni cu origine socială sau
cu educaţie înaltă (1 Corinteni 1:26), probabil că biserica a avut totuşi un
aer de pretenţii intelectuale (cf. E. A. Judge, The Social Pattern of
Christian Groups in the First Century, 1960, p. 59-61).
d. Cadrul intelectual
Pentru a explica strecurarea rapidă a atât de multor erori
într-o biserică în care Pavel a predicat timp îndelungat, mulţi cercetători au
sugerat că ar trebui să căutăm o cauză care le-a generat şi au fost sugerate o
serie de influenţe posibile ale mediului, de la o situaţie predominant iudaică
(vezi J. M. Ford, „The First Epistle to the Corinthians or the First Epistle to
the Hebrews?", CBQ 28, 1966, p. 402-416) până la un influx de *gnosticism
dezvoltat (vezi W. Schmithals, Gnosticism in Corinth, 1971). Înainte de
a discuta această problemă este potrivit să facem câteva observaţii cu privire
la lumea ideilor din vremea aceea.
În biserică exista cu certitudine un grup important de
evrei. Iudaismul din *Diaspora a fost influenţat puternic de multe curente de
gândire, inclusiv de şcolile filozofice greceşti şi esoterice, de idei
„proto-gnostice"; totuşi, cum era normal, iudaismul se baza pe Tora, cel
puţin în măsura în care lucrul acesta era posibil. În timp ce jertfele puteau
fi aduse numai la Ierusalim (necesitând un pelerinaj care depăşea mijloacele
materiale ale celor mai mulţi), evreii din Diaspora erau renumiţi în lumea
greacă pentru stricteţea cu care ţineau la circumcizie şi la Sabat şi pentru
refuzul lor de a folosi carne de porc. În multe cercuri, însă, Tora era
interpretată alegoric şi nu literal (*PHILO). Deseori, dar nu în mod exclusiv, evreii
locuiau în „cartiere evreieşti" şi aveau anumite drepturi civile, cum este
dreptul de a avea un tribunal propriu.
Cei convertiţi dintre Neamuri au fost probabil deja
prozeliţi sau oameni „temători de Dumnezeu", sau veneau probabil direct de
la păgânism. Aceştia din urmă vor fi fost familiari cu panteonul elenistic
obişnuit şi cu formele de închinare, poate chiar cu prostituţia cultică (în
cultul Afroditei). Stările de extaz, inclusiv vorbirea în *limbi, erau un
fenomen obişnuit în religiile greco-orientale şi faptul acesta poate explica de
ce corintenii au folosit greşit *darurile spirituale şi poate explica blasfemia
produsă în stări de extaz şi care este menţionată în 1 Corinteni 12:2 ş.urm.
Templele păgâne au
avut un rol important în viaţa religioasă şi în viaţa de fiecare zi: ele
funcţionau ca restaurante şi centre sociale şi, în acelaşi timp, erau surse
importante de carne pentru măcelării (dar nu erau singurele surse) (*IDOLI,
CARNE JERTFITĂ PENTRU; *PIAŢA DE CARNE).
În afară de elementele emoţionale şi cultice, religiile
elenistice făceau apel şi la intelect, şi *gnosticismul a găsit aici un teren
fertil. Multe dintre aceste religii au elaborat o concepţie dualistă, potrivit
căreia materia era iluzorie şi rea, şi numai obiectele gândirii, din domeniul
sufletului, erau considerate concrete şi bune. Aceasta a dus la o preţuire a
cunoaşterii; a dus la o credinţă (întâlnită şi în iudaismul elenistic) în
nemurirea sufletului şi nu în învierea trupului; şi, poate într-un fel ciudat,
a dus atât la ascetism (în care „răul" este pur şi simplu respins) cât şi
la libertinism (în care se credea că sufletul „bun" nu poate fi pângărit,
indiferent ce ar face trupul iluzoriu).
Nu încape îndoială că toţi aceşti factori au contribuit la
problemele specifice care au apărut în biserică.
e. Sursele problemelor
Au fost sugeraţi mai mulţi factori individuali ca şi cauze
fundamentale ale erorilor din Corint:
(i) *Gnosticismul.
Sugestia lui Schmithals că aceasta ar fi sursa problemelor din Corint a fost
menţionată deja. Ideea are însă câteva neajunsuri majore, în special pentru că
nu există nici o dovadă că gnosticismul, ca sistem de gândire, poate fi datat
atât de timpuriu. De asemenea, Schmithals este silit să presupună că Pavel nu a
înţeles corect situaţia, deoarece nu a răspuns clar la învăţăturile gnostice
(vezi C. K. Barrett, „Christianity at Corinth", BJRL 46, 1963-4, p.
269-297).
(ii) O schimbare în învăţătura lui Pavel. J. C. Hurd, în The Origin of 1 Corinthians, 1965, a
tratat pe larg ideea complexă conform căreia Pavel a fost obligat în faţa
Conciliului din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15) să-şi schimbe radical
mesajul, spre nedumerirea corintenilor care au rămas fideli învăţăturii sale
originale despre libertate, *înţelepciune şi entuziasm. Este imposibil să
tratăm aici în mod adecvat teza lui Hurd, dar se cuvine să facem trei
observaţii. Modul în care Hurd reconstituie evenimentele îl forţează să
desconsidere cronologia şi istoria din Faptele Apostolilor şi să postuleze că
în decurs de 2 ani Pavel a predicat la Corint, a trecut prin schimbarea totală
de poziţie şi apoi a elaborat poziţia „matură" din 1 Corinteni Acest
interval de timp pare mult prea scurt pentru asemenea desfăşurări. În al doilea
rând, dacă el se preocupa acum să recomande bisericilor Decretul apostolic,
este remarcabil faptul că Pavel nu-l menţionează. În al treilea rând, teza lui
Hurd nu reuşeşte să dea o analiză exegetică satisfăcătoare a epistolei. Pentru
o analiză critică mai detaliată, vezi J. W. Drane, Paul: Libertine or
Legalist?, 1975, p. 97 ş.urm.
(iii) Un dement ne-paulin în propovăduirea lui Pavel. A, C. Thiselton („Realized Eschatology at Corinth",
NTS 24, 1977-8, p. 510-526) a sugerat recent că corintenii au dezvoltat
*escatologia lui Pavel trecând cu mult peste limitele propriei sale poziţii şi
că ei credeau că domneau deja în împărăţia Epocii Noi în care „toate lucrurile
sunt îngăduite" (1 Corinteni 4:8; 6:12; 10:23). Thiselton crede că poate
interpreta cea mai mare parte a epistolei pe baza acestei idei, deşi este în conflict
cu unele probleme cum sunt judecăţile menţionate în cap. 6.
Alţi cercetători au căutat răspunsul într-o combinaţie de
factori: Drane (op. cit.) de exemplu, sugerează că probabil corintenii au fost
influenţaţi de idei gnostice, chiar dacă nu de un gnosticism complet dezvoltat,
şi de o interpretare greşită a Epistolei lui Pavel către *Galateni. Această
poziţie nu este incompatibilă cu cea a lui Thiselton şi se poate ca o
combinaţie a acestor factori să constituie cea mai bună bază pentru
interpretarea epistolei.
În 2 Corinteni problema pare să fie complet diferită: aici
Pavel este confruntat cu un atac personal împotriva sa (2 Corinteni 10:10),
atac pornit de câţiva oameni pe care el îi numeşte „apostoli mincinoşi,
lucrători înşelători, slujitori ai lui Satan care se deghizează ca
apostoli" (2 Corinteni 11:13-15). Accentul pus de Pavel pe lipsa
calităţilor oratorice, pe refuzul său de a-şi impune autoritatea apostolică, pe
slăbiciunea sa (11:6-7, 30), i-a determinat pe unii să creadă că aceşti oameni
puneau accent pe oratoria lor, pe autoritatea lor spirituală şi pe puterea lor.
Ei sunt evrei (11:22) şi se pare că revendică autoritatea bisericii mamă din
Ierusalim. De fapt, pe baza expresiei „apostoli aşa de minunaţi" (11:5;
12:11) s-a sugerat că aceşti oameni ar fi chiar apostolii de la Ierusalim şi că
aici am fi martori la ruptura menţionată de Pavel în Galateni 2:11 ş.urm. Dar
nu este probabil ca Pavel să se compare în termeni de egalitate cu nişte oameni
pe care îi consideră slujitori ai lui Satan, aşa încât pare normal să
considerăm că „apostolii aşa de minunaţi" sunt un grup distinct şi se
deosebesc de „apostolii mincinoşi". Prin urmare, se pare că avem de-a face
cu trei grupuri:
(i) „Apostolii aşa de minunaţi" de la Ierusalim, a
căror autoritate este invocată împotriva autorităţii lui Pavel, dar cu care
Pavel se consideră egal, nu inferior.
(ii) „Apostolii mincinoşi", trimişi poate de apostolii
din Ierusalim, dar care au trecut peste limitele acordului din Galateni 2:9; se
poate ca ei să fi ignorat în mod intenţionat dorinţele apostolilor de la
Ierusalim.
(iii) Corintenii înşişi, în pericol să fie duşi în rătăcire,
dar care nu erau opuşi lui Pavel (vezi C. K. Barrett, „Paul’s Opponents în II
Corinthians", NTS 17, 1970-1, p. 233-254).
III. Integritatea epistolelor
Este aproape cert că Pavel a scris mai multe scrisori
corintenilor decât cele păstrate în Scriptură. 1 Corinteni 5:9-13 (deşi verbul
din 5:9 ar putea fi tradus „vă scriu") probabil că se referă la o
scrisoare anterioară care avertiza biserica să se separe de cei imorali (adică,
de creştinii imorali, dar lucrul acesta a fost interpretat greşit). Vom numi
această scrisoare „Cor. A".
2 Corinteni 2:3-11; 7:8-13a se referă de asemenea la o
scrisoare anterioară. Există mai multe motive pentru care nu credem că este
vorba de 1 Corinteni, şi anume:
(i) tonul acestei scrisori (vezi 2 Corinteni 2:4; 7:8) nu
este deloc tonul cu care este scrisă 1 Corinteni;
(ii) această scrisoare a urmat după o „vizită
neplăcută" (2 Corinteni 2:1-3; 12:14; 13:1-3), lucru care nu pare să se
potrivească cu 1 Corinteni;
(iii) în ciuda asemănărilor superficiale, 2 Corinteni 5
ş.urm., nu pare să se refere la aceeaşi situaţie ca 1 Corinteni 5:5, întrucât
în 2 Corinteni cel care a greşit se pare că a greşit împotriva lui Pavel
însuşi.
Prin urmare, dacă numim 1 Corinteni „Cor. B", se pare
că a existat „Cor. C’ (adică, scrisoarea la care se fac referiri în 2
Corinteni), înainte de 2 Corinteni („Cor. D"). Aşadar, se pare că au
existat cel puţin patru epistole ale lui Pavel către corinteni. Ce s-a
întâmplat cu celelalte? Există două posibilităţi: fie că s-au pierdut, fie că
s-au păstrat ca fragmente incluse în 1 şi 2 Corinteni Această posibilitate nu
este sugerată doar pe baza presupunerii că trebuie să avem tot ce a scris Pavel
vreodată: există dovezi chiar în epistole că s-ar putea să fie combinate.
(i) 2 Corinteni 10-13 seamănă cu „Cor. E". Mai înainte
ca cineva să sugereze că 2 Corinteni ar putea fi o scrisoare combinată,
cititorii au observat schimbarea bruscă de ton la cap. 10; şi conţinutul se
potriveşte cu această idee (pentru detalii, vezi Barrett). Se mai argumentează
că aceste capitole pot fi înţelese mai bine ca fiind scrise înainte de 1-9: cf.
referirile la vizita lui Pavel în 10:6; 13:2, 10 şi cele din 1:23; 2:3, 9; sau
referirile la laudă în 10:7 ş.urm; 11:18 şi 12:1, comparate cu cele din 3:1 şi
5:12.
(ii) 2 Corinteni 6:14-7:1 seamănă cu „Cor. A". Şi de
data aceasta conţinutul se potriveşte, iar dacă această secţiune este scoasă
din 2 Corinteni, „marginile" se potrivesc remarcabil de bine.
(iii) S-a mai argumentat că 1 Corinteni 8-10 este mai uşor
de înţeles dacă socotim că reprezintă două (sau chiar mai multe) scrisori.
Probabil că cea mai serioasă încercare de a analiza Epistolele către corinteni
ca fiind alcătuite din mai multe părţi este cea a lui W. Schmithals, „Die
Korintherbriefe als Briefsammlung", ZNW 64, 1973, p. 263-288, unde sunt
postulate nu mai puţin de nouă scrisori. În privinţa acestei analize, vezi C.
K. Barrett, 1 Corinthians, p. 12-17 şi 2 Corinthians, p. 11-21.
Dar chiar şi în cel mai bun caz aceste teorii nu sunt decât
nişte încercări disperate care ridică cel puţin la fel de multe probleme ca şi
cele pe care le rezolvă, în special în ce priveşte gândurile editorului final.
Dacă este posibil să înţelegem epistolele aşa cum sunt, asemenea teorii ar
trebui respinse.
IV. Relaţiile lui Pavel cu biserica din Corint
Din câte cunoaştem noi, au fost făcute următoarele încercări
de a prezenta o reconstituire rezonabilă a evenimentelor probabile din istoria
bisericii din Corint.
a. Imediat după plecarea lui Pavel
Alţi predicatori şi învăţători au venit şi au plecat: dintre
aceştia se remarcă Apolo (Faptele Apostolilor 19:1) şi poate Petru, sau unii
trimişi ai săi (cf. 1 Corinteni 1:12). Încă în această fază se pare că ceva nu
era în ordine şi Pavel trebuie să fi primit ştiri despre imoralitate care fie
că exista deja în biserică, fie că prezenta un pericol pentru ea.
b. „Cor. A"
Pavel a răspuns la această problemă cu o scrisoare care a
avertizat biserica să nu aibă nimic a face cu cei imorali (cf. 1 Corinteni
5:9). Nu putem spune mai multe despre această scrisoare cu excepţia faptului că
se poate ca ea să fi fost scrisă fără a cunoaşte adevărata gravitate a
situaţiei şi se pare că a fost interpretată greşit.
c. Veştile despre corinteni ajung la Pavel
Mai înainte de a scrie 1 Corinteni Pavel a primit ştiri din
trei surse:
(i) Ai *Cloei l-au vizitat pe Pavel şi i-au spus că biserica
s-a împărţit urmând mai mulţi lideri. Aceştia se poate să fi reprezentat doar
puncte de raliere pentru grupuri care aveau acelaşi crez fundamental, sau
probabil au reprezentat diferenţe reale de crez (deşi Pavel nu da nici un
indiciu în scrisoarea sa că s-ar adresa unor grupuri profund divizate). Dacă ai
Cloei au adus scrisoarea corintenilor, este posibil ca grupurile acestea se
poate să fi fost cauzate de scrierea scrisorii însăşi, când diferitele grupuri
au vrut să o trimită la diferite autorităţi.
(ii) Probabil că Ştefana, Fortunat şi Ahaic (1 Corinteni
16:17) au relatat situaţiile care l-au determinat pe Pavel să scrie cap. 5 şi 6
din scrisoarea sa.
(iii) Corintenii înşişi au scris o scrisoare lui Pavel,
punând mai multe întrebări la care el răspunde în 7:1-16:4. În răspunsul său
Pavel citează de câteva ori din scrisoarea lor; cf. „Este bine ca omul să nu se
atingă de femeie" (7:1); „Toţi avem cunoştinţă" (8:1) şi „Toate
lucrurile sunt îngăduite" (10:23). Scrisoarea se pare că a mai pus şi alte
întrebări: „Este celibatul idealul creştin?" (întrebare discutată în cap.
7 din răspunsul lui Pavel); „De ce să nu aibă creştinii libertatea să ia parte
la sacrificiile aduse idolilor şi să mănânce carnea jertfită, întrucât ştim că
idolii nu sunt nimic?" (întrebare discutată în cap. 8-10); „Sunt corecte
practicile noastre din timpul de închinăciune (probabil că ei le-au descris în
detaliu)?" (întrebare discutată în cap. 11-14); „Nu am trecut noi deja, în
viaţa noastră nouă cu Cristos, prin singura *înviere de care vom avea
parte?" (întrebare discutată în cap. 15); şi, „Cum rămâne cu colecta, cu
strângerea de ajutoare" (întrebare discutată în cap. 16).
d. Răspunsul lui Pavel: „Cor. B".
Răspunsul este 1 Corinteni. Lungimea scrisorii şi
sentimentele stârnite de problemele ridicate sunt o explicaţie adecvată pentru
digresiunile din scrisoare. Totuşi, se pare că scrisoarea nu şi-a atins scopul:
în 2 Corinteni 2:1 şi 13:2 citim despre necesitatea altor acţiuni noi.
e. „Vizita neplăcută"
Acţiunea necesară a fost o nouă vizită la Corint, dar se
pare că această vizită a fost un eşec: biserica continua să fie dezbinată iar
Pavel a fost mustrat de un individ care l-a jignit personal.
f. „Cor. C"
Pavel încearcă iarăşi să realizeze printr-o scrisoare ceea
ce nu a putut realiza prin prezenţa sa nemijlocită: face o mustrare aspră
turmei sale. Această scrisoare a fost dusă de Tit (2 Corinteni 7:5-8) şi nu s-a
păstrat până în zilele noastre. După ce a scris-o, Pavel a trecut prin agonia
regretului şi a fost atât de supărat încât nu şi-a putut încheia lucrarea, în
ciuda oportunităţilor: în cele din urmă şi-a părăsit lucrarea pentru a merge
să-l întâlnească pe Tit şi pentru a afla cum a fost primită scrisoarea (2
Corinteni 2:12 ş.urm.). Când s-a întâlnit cu Tit, însă, s-a bucurat nespus de
mult când a aflat că scrisoarea sa a fost tocmai ce trebuia; corintenii s-au
pocăit şi acum erau uniţi în jurul lui Pavel, iar raportul lui Tit a fost
încurajator în întregimea sa.
g. „Cor. D"
Încântat de restaurarea unor relaţii bune între sine şi
biserica sa, Pavel a scris imediat din nou, de data aceasta o scrisoare de
laudă şi bucurie (ce s-a păstrat în 2 Corinteni 1-9).
h. Sosirea altor ştiri
Înainte ca Pavel să trimită scrisoarea (sau poate imediat
după aceea), a primit ştiri că victoria de la Corint nu a fost tocmai completă.
Fie că Tit a fost peste măsură de optimist, fie că s-a petrecut o schimbare
radicală: nişte străini, numindu-se singuri „apostoli" şi prezentând
acreditări foarte înalte, au contestat *autoritatea lui Pavel şi au început să
ducă în rătăcire turma lui.
O explicaţie alternativă este că Pavel a ştiut tot timpul
despre existenţa acestui „cuib de împotrivire", dar şi-a păstrat criticile
până la sfârşit. Această idee, însă, nu explică schimbarea de ton şi nu explică
de ce Pavel nu dă nici o indicaţie că ar trece de la a se adresa întregii
biserici la a se adresa unei minorităţi din sânul ei.
i. „Cor. E"
Pavel răspunde cu un atac usturător la adresa acestor
„apostoli mincinoşi" şi re-afirmă autoritatea sa într-o altă scrisoare sau
într-o anexă la „Cor. D". Această scrisoare constituie 2 Corinteni 10-13.
A avut oare succes? Nu putem decât să speculăm. Nu s-a mai păstrat nici o altă
scrisoare adresată de Pavel acestei biserici, deşi prin anul 96 d.Cr. Clement,
episcopul din Roma, a găsit că era necesar să biciuiască din nou această biserică
rebelă. Biserica s-a dezbinat din nou, de data aceasta pentru că nişte bărbaţi
mai tineri i-au înlăturat pe prezbiterii lor. Clement a văzut în acest lucru
mândrie (o problemă atinsă şi în epistolele lui Pavel) şi cearta a fost mai
mult personală decât doctrinară. Prin urmare, se poate ca Pavel să fi câştigat
bătălia în problemele majore ale zilei, deşi victoria se poate să nu fi fost
atât de completă cum ar fi dorit el.
V. Autenticitatea şi data scrierii
Orice s-ar spune cu privire la integritatea lor, nu încape
îndoială cu privire la autenticitatea acestor două epistole: ele au fost
considerate întotdeauna că fac parte din scrierile necontestate ale lui Pavel.
În ce priveşte datarea epistolelor, putem pleca de la un punct fix furnizat de
perioada în care *Galio a fost proconsul, punct care ne permite să datăm
evenimentul din Faptele Apostolilor 18:12 la jumătatea anului 51 sau 52 d.Cr.
(proconsulii preluau funcţia în luna iulie). După aceasta Pavel a stat „multe
zile" (Faptele Apostolilor 18:18) şi probabil că a plecat pe la sfârşitul
aceluiaşi an. Faptele Apostolilor 19 ne relatează activităţile lui ulterioare:
o vizită scurtă la Efes, apoi la Ierusalim şi înapoi la Efes, unde a stat mai
mult de 2 ani. Aici este cel mai probabil să fi scris 1 Corinteni, aşa încât
epistola poate fi datată în jur de 53 sau 54 d.Cr. 2 Corinteni trebuie să fi
fost scrisă la scurtă vreme după aceasta, cel mai târziu în anul 55 d.Cr.
BIBLIOGRAFIE
Comentarii: Probabil că cele mai bune comentarii despre cele
două epistole sunt cele ale lui C. K. Barrett în seria Black (1968 şi 1973).
Alte comentarii:
Despre 1 Corinteni:
Calvin; F. Godet, 1886; A. Robertson şi A Plummer, ICC, 1911 (textul gr.); L.
Morris, TNTC, 1958; J. Héring, 1962 (ed. fr. 1948); H. Conzelmann, Hermeneia,
1975.
Despre 2 Corinteni:
Calvin; A Plummer, ICC, 1915 (textul gr.); R. V. G. Tasker, TNTC, 1958; P. E.
Hughes, 1962.
Alte studii: F. F. Bruce, Paul: Apostle of the Free
Spirit, 1977, cap. 23 şi 24; D. Georgi, Die Gegner des Paulus im 2.
Korintherbrief, 1964.
D.R. de L.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu