Epistola către corinteni



EPISTOLA CĂTRE CORINTENI

I. Schiţa conţinutului

1 Corinteni

a. Salutări şi rugăciuni pentru destinatari (1:1-9)

b. Înţelepciunea creştină şi unitatea bisericii (1:10-4:21)
(i) Expunerea problemei (1:10-16): corintenii pun în pericol unitatea bisericii prin faptul că urmează lideri diferiţi.
(ii) „Înţelepciunea" şi Evanghelia (1:17-2:5): înţelepciunea lumii este nebunie înaintea lui Dumnezeu; corintenii nu au fost aleşi de Dumnezeu datorită înţelepciunii lor Pavel nu a predicat înţelepciunea ci pe Cristos cel răstignit, cu o dovadă dată de Duhul şi de putere.
(iii) Adevărata înţelepciune (2:6-13): adevărata înţelepciune a lui Dumnezeu este dată numai celor în care lucrează Duhul Său: ei înţeleg planurile (2:9) şi darurile (2:12) lui Dumnezeu.
(iv) Starea corintenilor (2:14-3:4): Dar Duhului nu I se permite să lucreze în felul acesta în biserica din Corint datorită atitudinilor lor spirituale.
(v) Apostolii şi biserica (3:5-4:5): Pavel explică felul în care ar trebui să-i privească corintenii pe apostoli şi îi îndeamnă să construiască corect pe temelia pe care a pus-o el.
(vi) Concluzii (4:6-21): Ei trebuie să-şi dea seama că încă nu au ajuns să domnească în împărăţia nouă şi trebuie să înveţe umilinţa.

c. Probleme în viaţa bisericii din Corint (5:1-6:20):

(i) Un bărbat păcătuieşte cu soţia tatălui său (5:1-13): biserica tolerează un păcat oribil şi poate chiar se laudă cu această exprimare a „libertăţii creştine".
(ii) Judecăţi (6:1-11): Poate că este un comentariu despre un caz celebru.
(iii) Prostituţie (6:12-20).

d. Răspunsuri la întrebări (7:1-14:40):
(i) Este oare celibatul un ideal creştin? (7:1-40): principiile lui Pavel (7:1-7, 17-24); aplicarea lor în diferite cazuri (7:8:16, 25-40).

(ii) Carnea jertfită idolilor (8:1-11:1): principiile implicate (8:1-13); conflictul cu libertatea creştină (9:1-27); un exemplu impresionant din istoria Israelului (10:1-13) şi concluzii (10:14-11:1).
(iii) Conduita în adunarea creştină (11:2-14:40): autoritatea în căsnicie (11:2-16); atitudinea unora faţă de alţii la masa comună (11:17-34); principiile care guvernează darurile Duhului: ele nu contrazic Evanghelia (12:1-3); toate sunt la fel de importante (12:4-30); cel mai important lucru nu este darul în sine ci folosirea lui într-un spirit de dragoste (12:31-13:13); considerente practice cu privire la folosirea acestor daruri: ele trebuie să ajute întreaga biserică (14:1-25); concluzii (14:26-40).

e. Abordarea unei probleme fundamentale (15:1-58):

(i) învierea lui Isus este o parte esenţială a Evangheliei (15:1-11).
(ii) Implicaţiile acestui fapt: şi noi vom învia atunci când „ultimul duşman" va fi nimicit pentru totdeauna (15:12-34).
(iii) Relaţia dintre tărâmul natural şi cel spiritual (15:35-50): există diferite feluri de trupuri (15:35-41); trupul înviat diferă foarte mult faţă de trupul actual (15:42-50).
(iv) Esenţa *escatologiei (15:51-58): noi trebuie să ne „îmbrăcăm" cu acest trup nou (fie prin moarte şi înviere, fie printr-o schimbare excepţională) mai înainte ca să moştenim Împărăţia (cf. 4:8).

f. Colecta (strângerea de ajutoare) şi remarci de încheiere (16:1-24).

2 Corinteni

a. Salutări şi rugăciuni de mulţumire (1:1-7).

b. Explicarea aparentei inconsecvenţe din purtarea lui Pavel (1:8-2:13); Pavel relatează suferinţele pe care le-a avut şi mângâierea lui Dumnezeu care l-a însoţit (1:8-11); el explică faptul că schimbarea planurilor sale a fost bine intenţionată chiar în folosul corintenilor (1:12-2:13).

c. Nu gloria noastră ci gloria lui Dumnezeu (2:14-4:12):
(i) Un imn de laudă pentru victoria în Cristos (2:14-17).
(ii) Gloria noului legământ (3:1-4:6): Pavel nu se felicită pe sine (3:1-6) ci legământul glorios al Duhului (3:7-11) care îl face în stare să proclame Evanghelia cu îndrăzneală şi cu sinceritate deplină (3:12-4:6).
(iii) O comparaţie între tezaurul Evangheliei şi vasul în care este purtată (4:7-12).

d. Temeiul încrederii lui Pavel (4:13-5:10): încrederea lui Pavel este în Dumnezeu, care poate învia morţii, aşa încât nici chiar perspectiva morţii nu poate diminua această încredere.

e. Motivaţia apostolului (5:11-21):
(i) Dragostea lui Cristos (5:11-15).
(ii) Vestea bună a împăcării (5:16-21).

f. Apel pentru un răspuns (6:1-7:4):
(i) Apel pentru un răspuns pozitiv al lui Pavel însuşi (6:1-13; 7:2-4).
(ii) Apel pentru puritate în viaţa bisericii (6:14-7:1).

g. Bucuria şi încrederea lui Pavel în biserica din Corint (7:5-16); scrisoarea sa a avut efectul scontat (7:5-13) şi Pavel este convins că biserica a fost reabilitată (7:14-16).

h. Colecta (8:1-9:15):
(i) O aducere aminte, plină de tact, a faptului că corintenii nu şi-au împlinit încă promisiunea originală cu privire la ajutorul financiar (8:1-7).
(ii) Temeiul dărniciei creştine (8:8-15).
(iii) Zelul lui Tit în slujba aceasta (8:16-24).
(iv) îndemn pentru corinteni de a justifica lauda lui Pavel cu privire la ei (9:1-15).

i. Avertisment împotriva apostolilor falşi (10:1-13:10):
(i) Apel la supunere completă (10:1-6).
(ii) Provocarea lui Pavel referitoare la cei ce produc tulburări (10:7-18): el nu are nevoie să-şi apere autoritatea în Corint întrucât el a fost cel dintâi care a dus Evanghelia acolo; dar aceşti oameni se laudă „în lucrarea altora" (10:15).
(iii) Acreditările lui Pavel (11:1-12:13): dacă corintenii vor să le cunoască, acreditările lui Pavel sunt la fel de bune ca ale oricărui alt om (11:1-29): dar el s-ar lăuda mai degrabă în slăbiciunea sa, nu cu calităţile sale (11:30-12:10). Lucrul acesta este o nebunie; singurul fapt important este ca biserica să vadă semnele adevărate ale unui apostol (12:11-13).
(iv) Apărarea lui Pavel împotriva acuzaţiilor că ar fi înşelat biserica (12:14-18): poate că a fost acuzat că banii strânşi ca ajutor (pentru biserica din Ierusalim) au intrat în buzunarul lui.
(v) Preocuparea cea mai importantă a lui Pavel (12:19-13:10): nu ca numele său să fie nepătat ci ca biserica pe care o iubea să crească calitativ şi să fie edificată.

j. Salutări finale (13:11-14).

II. Biserica din Corint

a. Cadrul general

*Corintul pe care l-a evanghelizat Pavel prin anul 50 d.Cr. era un oraş relativ nou. În literatura antică Corintul avea reputaţia unui oraş în care pot fi întâlnite vicii de tot felul; dar aceasta a fost o reputaţie dată Corintului vechi de rivalul său comercial, Atena. De aceea, ea este irelevantă pentru înţelegerea situaţiei din vremea lui Pavel. De asemenea, există un temei serios pentru tradiţia potrivit căreia oraşul acesta era un centru al cultului prostituţiei în onoarea zeiţei Afrodita. Starea morală a Corintului probabil că nu a fost mai bună sau mai rea decât a oricărui alt port la Marea Mediterană. Existenţa unei comunităţi evreieşti în oraş este atestată de Faptele Apostolilor 18:4. În 1898 a fost excavat la Corint pragul de sus al uşii unei sinagogi (probabil ceva mai recentă decât vremea lui Pavel).

b. Întemeierea bisericii

Pavel spune prea puţine despre întemeierea bisericii, dar în Faptele Apostolilor 18 găsim o relatare sumară. Pavel a locuit la o familie de evrei, *Acuila şi Priscila, aceştia erau probabil deja creştini, expulzaţi de curând din Roma. După obiceiul său, Pavel a predicat în sinagogă şi i-a înduplecat pe „iudei şi pe greci" (Faptele Apostolilor 18:4); adică, iudei şi prozeliţi, sau oameni „temători de Dumnezeu" (o expresie care-i include pe evrei, pe prozeliţi şi pe cei dintre Neamuri care adoptaseră cea mai mare parte a religiei iudaice, fără a trece la pasul final al circumciziei). Poate ca urmare a sosirii a încă doi membri din această sectă neortodoxă a Nazarinenilor (Faptele Apostolilor 18:5), autorităţile evreieşti au început să se opună utilizării de către Pavel a sinagogii pentru propovăduire. Pavel s-a retras, luând cu sine o serie de evrei convertiţi, dintre care se remarcă liderul sinagogii şi s-a mutat în vecini, în casa unui om „temător de Dumnezeu" (convertit?), Titius *Iust. Acest grup a format nucleul bisericii din Corint, care a crescut repede (Faptele Apostolilor 18:8, 10). Relaţia dintre aceste grupuri de vecini a rămas încordată şi evreii au profitat de schimbarea proconsulului (*GALIO) ca să-l dea pe Pavel în judecată; dar încercarea a eşuat iar biserica a putut creşte netulburată în timp ce Pavel a stat neobişnuit de mult (pentru el) acolo, timp de 18 luni, până când a plecat cu corabia spre Siria împreună cu Acuila şi Priscila.

c. Compoziţia bisericii

În afară de evreii şi prozeliţii care l-au însoţit pe Pavel când a ieşit din sinagogă, biserica a fost alcătuită din cei care s-au convertit ulterior, oameni de origine evreiască sau păgână. Dezbaterea continuă şi încă nu se ştie dacă biserica era constituită în principal din evrei-creştini sau din păgâni convertiţi: nu există nici un motiv cunoscut pentru a trage vreo concluzie.

Din punct de vedere social, biserica cuprindea o diversitate mare de oameni incluzându-i sub egida sa pe *Erast, un om bogat, vistiernicul cetăţii; conducătorul sinagogii, un om cu trecere; pe refugiatul evreu, Acuila, făcător de corturi, şi pe sclavii domestici (dacă interpretarea este corectă) ai *Cloei. Deşi în general nu era alcătuită din oameni cu origine socială sau cu educaţie înaltă (1 Corinteni 1:26), probabil că biserica a avut totuşi un aer de pretenţii intelectuale (cf. E. A. Judge, The Social Pattern of Christian Groups in the First Century, 1960, p. 59-61).

d. Cadrul intelectual

Pentru a explica strecurarea rapidă a atât de multor erori într-o biserică în care Pavel a predicat timp îndelungat, mulţi cercetători au sugerat că ar trebui să căutăm o cauză care le-a generat şi au fost sugerate o serie de influenţe posibile ale mediului, de la o situaţie predominant iudaică (vezi J. M. Ford, „The First Epistle to the Corinthians or the First Epistle to the Hebrews?", CBQ 28, 1966, p. 402-416) până la un influx de *gnosticism dezvoltat (vezi W. Schmithals, Gnosticism in Corinth, 1971). Înainte de a discuta această problemă este potrivit să facem câteva observaţii cu privire la lumea ideilor din vremea aceea.

În biserică exista cu certitudine un grup important de evrei. Iudaismul din *Diaspora a fost influenţat puternic de multe curente de gândire, inclusiv de şcolile filozofice greceşti şi esoterice, de idei „proto-gnostice"; totuşi, cum era normal, iudaismul se baza pe Tora, cel puţin în măsura în care lucrul acesta era posibil. În timp ce jertfele puteau fi aduse numai la Ierusalim (necesitând un pelerinaj care depăşea mijloacele materiale ale celor mai mulţi), evreii din Diaspora erau renumiţi în lumea greacă pentru stricteţea cu care ţineau la circumcizie şi la Sabat şi pentru refuzul lor de a folosi carne de porc. În multe cercuri, însă, Tora era interpretată alegoric şi nu literal (*PHILO). Deseori, dar nu în mod exclusiv, evreii locuiau în „cartiere evreieşti" şi aveau anumite drepturi civile, cum este dreptul de a avea un tribunal propriu.

Cei convertiţi dintre Neamuri au fost probabil deja prozeliţi sau oameni „temători de Dumnezeu", sau veneau probabil direct de la păgânism. Aceştia din urmă vor fi fost familiari cu panteonul elenistic obişnuit şi cu formele de închinare, poate chiar cu prostituţia cultică (în cultul Afroditei). Stările de extaz, inclusiv vorbirea în *limbi, erau un fenomen obişnuit în religiile greco-orientale şi faptul acesta poate explica de ce corintenii au folosit greşit *darurile spirituale şi poate explica blasfemia produsă în stări de extaz şi care este menţionată în 1 Corinteni 12:2 ş.urm.

Templele păgâne  au avut un rol important în viaţa religioasă şi în viaţa de fiecare zi: ele funcţionau ca restaurante şi centre sociale şi, în acelaşi timp, erau surse importante de carne pentru măcelării (dar nu erau singurele surse) (*IDOLI, CARNE JERTFITĂ PENTRU; *PIAŢA DE CARNE).

În afară de elementele emoţionale şi cultice, religiile elenistice făceau apel şi la intelect, şi *gnosticismul a găsit aici un teren fertil. Multe dintre aceste religii au elaborat o concepţie dualistă, potrivit căreia materia era iluzorie şi rea, şi numai obiectele gândirii, din domeniul sufletului, erau considerate concrete şi bune. Aceasta a dus la o preţuire a cunoaşterii; a dus la o credinţă (întâlnită şi în iudaismul elenistic) în nemurirea sufletului şi nu în învierea trupului; şi, poate într-un fel ciudat, a dus atât la ascetism (în care „răul" este pur şi simplu respins) cât şi la libertinism (în care se credea că sufletul „bun" nu poate fi pângărit, indiferent ce ar face trupul iluzoriu).

Nu încape îndoială că toţi aceşti factori au contribuit la problemele specifice care au apărut în biserică.

e. Sursele problemelor

Au fost sugeraţi mai mulţi factori individuali ca şi cauze fundamentale ale erorilor din Corint:

(i) *Gnosticismul. Sugestia lui Schmithals că aceasta ar fi sursa problemelor din Corint a fost menţionată deja. Ideea are însă câteva neajunsuri majore, în special pentru că nu există nici o dovadă că gnosticismul, ca sistem de gândire, poate fi datat atât de timpuriu. De asemenea, Schmithals este silit să presupună că Pavel nu a înţeles corect situaţia, deoarece nu a răspuns clar la învăţăturile gnostice (vezi C. K. Barrett, „Christianity at Corinth", BJRL 46, 1963-4, p. 269-297).

(ii) O schimbare în învăţătura lui Pavel. J. C. Hurd, în The Origin of 1 Corinthians, 1965, a tratat pe larg ideea complexă conform căreia Pavel a fost obligat în faţa Conciliului din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15) să-şi schimbe radical mesajul, spre nedumerirea corintenilor care au rămas fideli învăţăturii sale originale despre libertate, *înţelepciune şi entuziasm. Este imposibil să tratăm aici în mod adecvat teza lui Hurd, dar se cuvine să facem trei observaţii. Modul în care Hurd reconstituie evenimentele îl forţează să desconsidere cronologia şi istoria din Faptele Apostolilor şi să postuleze că în decurs de 2 ani Pavel a predicat la Corint, a trecut prin schimbarea totală de poziţie şi apoi a elaborat poziţia „matură" din 1 Corinteni Acest interval de timp pare mult prea scurt pentru asemenea desfăşurări. În al doilea rând, dacă el se preocupa acum să recomande bisericilor Decretul apostolic, este remarcabil faptul că Pavel nu-l menţionează. În al treilea rând, teza lui Hurd nu reuşeşte să dea o analiză exegetică satisfăcătoare a epistolei. Pentru o analiză critică mai detaliată, vezi J. W. Drane, Paul: Libertine or Legalist?, 1975, p. 97 ş.urm.

(iii) Un dement ne-paulin în propovăduirea lui Pavel. A, C. Thiselton („Realized Eschatology at Corinth", NTS 24, 1977-8, p. 510-526) a sugerat recent că corintenii au dezvoltat *escatologia lui Pavel trecând cu mult peste limitele propriei sale poziţii şi că ei credeau că domneau deja în împărăţia Epocii Noi în care „toate lucrurile sunt îngăduite" (1 Corinteni 4:8; 6:12; 10:23). Thiselton crede că poate interpreta cea mai mare parte a epistolei pe baza acestei idei, deşi este în conflict cu unele probleme cum sunt judecăţile menţionate în cap. 6.

Alţi cercetători au căutat răspunsul într-o combinaţie de factori: Drane (op. cit.) de exemplu, sugerează că probabil corintenii au fost influenţaţi de idei gnostice, chiar dacă nu de un gnosticism complet dezvoltat, şi de o interpretare greşită a Epistolei lui Pavel către *Galateni. Această poziţie nu este incompatibilă cu cea a lui Thiselton şi se poate ca o combinaţie a acestor factori să constituie cea mai bună bază pentru interpretarea epistolei.

În 2 Corinteni problema pare să fie complet diferită: aici Pavel este confruntat cu un atac personal împotriva sa (2 Corinteni 10:10), atac pornit de câţiva oameni pe care el îi numeşte „apostoli mincinoşi, lucrători înşelători, slujitori ai lui Satan care se deghizează ca apostoli" (2 Corinteni 11:13-15). Accentul pus de Pavel pe lipsa calităţilor oratorice, pe refuzul său de a-şi impune autoritatea apostolică, pe slăbiciunea sa (11:6-7, 30), i-a determinat pe unii să creadă că aceşti oameni puneau accent pe oratoria lor, pe autoritatea lor spirituală şi pe puterea lor. Ei sunt evrei (11:22) şi se pare că revendică autoritatea bisericii mamă din Ierusalim. De fapt, pe baza expresiei „apostoli aşa de minunaţi" (11:5; 12:11) s-a sugerat că aceşti oameni ar fi chiar apostolii de la Ierusalim şi că aici am fi martori la ruptura menţionată de Pavel în Galateni 2:11 ş.urm. Dar nu este probabil ca Pavel să se compare în termeni de egalitate cu nişte oameni pe care îi consideră slujitori ai lui Satan, aşa încât pare normal să considerăm că „apostolii aşa de minunaţi" sunt un grup distinct şi se deosebesc de „apostolii mincinoşi". Prin urmare, se pare că avem de-a face cu trei grupuri:

(i) „Apostolii aşa de minunaţi" de la Ierusalim, a căror autoritate este invocată împotriva autorităţii lui Pavel, dar cu care Pavel se consideră egal, nu inferior.

(ii) „Apostolii mincinoşi", trimişi poate de apostolii din Ierusalim, dar care au trecut peste limitele acordului din Galateni 2:9; se poate ca ei să fi ignorat în mod intenţionat dorinţele apostolilor de la Ierusalim.

(iii) Corintenii înşişi, în pericol să fie duşi în rătăcire, dar care nu erau opuşi lui Pavel (vezi C. K. Barrett, „Paul’s Opponents în II Corinthians", NTS 17, 1970-1, p. 233-254).

III. Integritatea epistolelor

Este aproape cert că Pavel a scris mai multe scrisori corintenilor decât cele păstrate în Scriptură. 1 Corinteni 5:9-13 (deşi verbul din 5:9 ar putea fi tradus „vă scriu") probabil că se referă la o scrisoare anterioară care avertiza biserica să se separe de cei imorali (adică, de creştinii imorali, dar lucrul acesta a fost interpretat greşit). Vom numi această scrisoare „Cor. A".

2 Corinteni 2:3-11; 7:8-13a se referă de asemenea la o scrisoare anterioară. Există mai multe motive pentru care nu credem că este vorba de 1 Corinteni, şi anume:

(i) tonul acestei scrisori (vezi 2 Corinteni 2:4; 7:8) nu este deloc tonul cu care este scrisă 1 Corinteni;

(ii) această scrisoare a urmat după o „vizită neplăcută" (2 Corinteni 2:1-3; 12:14; 13:1-3), lucru care nu pare să se potrivească cu 1 Corinteni;

(iii) în ciuda asemănărilor superficiale, 2 Corinteni 5 ş.urm., nu pare să se refere la aceeaşi situaţie ca 1 Corinteni 5:5, întrucât în 2 Corinteni cel care a greşit se pare că a greşit împotriva lui Pavel însuşi.

Prin urmare, dacă numim 1 Corinteni „Cor. B", se pare că a existat „Cor. C’ (adică, scrisoarea la care se fac referiri în 2 Corinteni), înainte de 2 Corinteni („Cor. D"). Aşadar, se pare că au existat cel puţin patru epistole ale lui Pavel către corinteni. Ce s-a întâmplat cu celelalte? Există două posibilităţi: fie că s-au pierdut, fie că s-au păstrat ca fragmente incluse în 1 şi 2 Corinteni Această posibilitate nu este sugerată doar pe baza presupunerii că trebuie să avem tot ce a scris Pavel vreodată: există dovezi chiar în epistole că s-ar putea să fie combinate.

(i) 2 Corinteni 10-13 seamănă cu „Cor. E". Mai înainte ca cineva să sugereze că 2 Corinteni ar putea fi o scrisoare combinată, cititorii au observat schimbarea bruscă de ton la cap. 10; şi conţinutul se potriveşte cu această idee (pentru detalii, vezi Barrett). Se mai argumentează că aceste capitole pot fi înţelese mai bine ca fiind scrise înainte de 1-9: cf. referirile la vizita lui Pavel în 10:6; 13:2, 10 şi cele din 1:23; 2:3, 9; sau referirile la laudă în 10:7 ş.urm; 11:18 şi 12:1, comparate cu cele din 3:1 şi 5:12.

(ii) 2 Corinteni 6:14-7:1 seamănă cu „Cor. A". Şi de data aceasta conţinutul se potriveşte, iar dacă această secţiune este scoasă din 2 Corinteni, „marginile" se potrivesc remarcabil de bine.

(iii) S-a mai argumentat că 1 Corinteni 8-10 este mai uşor de înţeles dacă socotim că reprezintă două (sau chiar mai multe) scrisori. Probabil că cea mai serioasă încercare de a analiza Epistolele către corinteni ca fiind alcătuite din mai multe părţi este cea a lui W. Schmithals, „Die Korintherbriefe als Briefsammlung", ZNW 64, 1973, p. 263-288, unde sunt postulate nu mai puţin de nouă scrisori. În privinţa acestei analize, vezi C. K. Barrett, 1 Corinthians, p. 12-17 şi 2 Corinthians, p. 11-21.

Dar chiar şi în cel mai bun caz aceste teorii nu sunt decât nişte încercări disperate care ridică cel puţin la fel de multe probleme ca şi cele pe care le rezolvă, în special în ce priveşte gândurile editorului final. Dacă este posibil să înţelegem epistolele aşa cum sunt, asemenea teorii ar trebui respinse.

IV. Relaţiile lui Pavel cu biserica din Corint

Din câte cunoaştem noi, au fost făcute următoarele încercări de a prezenta o reconstituire rezonabilă a evenimentelor probabile din istoria bisericii din Corint.

a. Imediat după plecarea lui Pavel

Alţi predicatori şi învăţători au venit şi au plecat: dintre aceştia se remarcă Apolo (Faptele Apostolilor 19:1) şi poate Petru, sau unii trimişi ai săi (cf. 1 Corinteni 1:12). Încă în această fază se pare că ceva nu era în ordine şi Pavel trebuie să fi primit ştiri despre imoralitate care fie că exista deja în biserică, fie că prezenta un pericol pentru ea.

b. „Cor. A"

Pavel a răspuns la această problemă cu o scrisoare care a avertizat biserica să nu aibă nimic a face cu cei imorali (cf. 1 Corinteni 5:9). Nu putem spune mai multe despre această scrisoare cu excepţia faptului că se poate ca ea să fi fost scrisă fără a cunoaşte adevărata gravitate a situaţiei şi se pare că a fost interpretată greşit.

c. Veştile despre corinteni ajung la Pavel

Mai înainte de a scrie 1 Corinteni Pavel a primit ştiri din trei surse:

(i) Ai *Cloei l-au vizitat pe Pavel şi i-au spus că biserica s-a împărţit urmând mai mulţi lideri. Aceştia se poate să fi reprezentat doar puncte de raliere pentru grupuri care aveau acelaşi crez fundamental, sau probabil au reprezentat diferenţe reale de crez (deşi Pavel nu da nici un indiciu în scrisoarea sa că s-ar adresa unor grupuri profund divizate). Dacă ai Cloei au adus scrisoarea corintenilor, este posibil ca grupurile acestea se poate să fi fost cauzate de scrierea scrisorii însăşi, când diferitele grupuri au vrut să o trimită la diferite autorităţi.

(ii) Probabil că Ştefana, Fortunat şi Ahaic (1 Corinteni 16:17) au relatat situaţiile care l-au determinat pe Pavel să scrie cap. 5 şi 6 din scrisoarea sa.

(iii) Corintenii înşişi au scris o scrisoare lui Pavel, punând mai multe întrebări la care el răspunde în 7:1-16:4. În răspunsul său Pavel citează de câteva ori din scrisoarea lor; cf. „Este bine ca omul să nu se atingă de femeie" (7:1); „Toţi avem cunoştinţă" (8:1) şi „Toate lucrurile sunt îngăduite" (10:23). Scrisoarea se pare că a mai pus şi alte întrebări: „Este celibatul idealul creştin?" (întrebare discutată în cap. 7 din răspunsul lui Pavel); „De ce să nu aibă creştinii libertatea să ia parte la sacrificiile aduse idolilor şi să mănânce carnea jertfită, întrucât ştim că idolii nu sunt nimic?" (întrebare discutată în cap. 8-10); „Sunt corecte practicile noastre din timpul de închinăciune (probabil că ei le-au descris în detaliu)?" (întrebare discutată în cap. 11-14); „Nu am trecut noi deja, în viaţa noastră nouă cu Cristos, prin singura *înviere de care vom avea parte?" (întrebare discutată în cap. 15); şi, „Cum rămâne cu colecta, cu strângerea de ajutoare" (întrebare discutată în cap. 16).

d. Răspunsul lui Pavel: „Cor. B".

Răspunsul este 1 Corinteni. Lungimea scrisorii şi sentimentele stârnite de problemele ridicate sunt o explicaţie adecvată pentru digresiunile din scrisoare. Totuşi, se pare că scrisoarea nu şi-a atins scopul: în 2 Corinteni 2:1 şi 13:2 citim despre necesitatea altor acţiuni noi.

e. „Vizita neplăcută"

Acţiunea necesară a fost o nouă vizită la Corint, dar se pare că această vizită a fost un eşec: biserica continua să fie dezbinată iar Pavel a fost mustrat de un individ care l-a jignit personal.

f. „Cor. C"

Pavel încearcă iarăşi să realizeze printr-o scrisoare ceea ce nu a putut realiza prin prezenţa sa nemijlocită: face o mustrare aspră turmei sale. Această scrisoare a fost dusă de Tit (2 Corinteni 7:5-8) şi nu s-a păstrat până în zilele noastre. După ce a scris-o, Pavel a trecut prin agonia regretului şi a fost atât de supărat încât nu şi-a putut încheia lucrarea, în ciuda oportunităţilor: în cele din urmă şi-a părăsit lucrarea pentru a merge să-l întâlnească pe Tit şi pentru a afla cum a fost primită scrisoarea (2 Corinteni 2:12 ş.urm.). Când s-a întâlnit cu Tit, însă, s-a bucurat nespus de mult când a aflat că scrisoarea sa a fost tocmai ce trebuia; corintenii s-au pocăit şi acum erau uniţi în jurul lui Pavel, iar raportul lui Tit a fost încurajator în întregimea sa.

g. „Cor. D"

Încântat de restaurarea unor relaţii bune între sine şi biserica sa, Pavel a scris imediat din nou, de data aceasta o scrisoare de laudă şi bucurie (ce s-a păstrat în 2 Corinteni 1-9).

h. Sosirea altor ştiri

Înainte ca Pavel să trimită scrisoarea (sau poate imediat după aceea), a primit ştiri că victoria de la Corint nu a fost tocmai completă. Fie că Tit a fost peste măsură de optimist, fie că s-a petrecut o schimbare radicală: nişte străini, numindu-se singuri „apostoli" şi prezentând acreditări foarte înalte, au contestat *autoritatea lui Pavel şi au început să ducă în rătăcire turma lui.

O explicaţie alternativă este că Pavel a ştiut tot timpul despre existenţa acestui „cuib de împotrivire", dar şi-a păstrat criticile până la sfârşit. Această idee, însă, nu explică schimbarea de ton şi nu explică de ce Pavel nu dă nici o indicaţie că ar trece de la a se adresa întregii biserici la a se adresa unei minorităţi din sânul ei.

i. „Cor. E"

Pavel răspunde cu un atac usturător la adresa acestor „apostoli mincinoşi" şi re-afirmă autoritatea sa într-o altă scrisoare sau într-o anexă la „Cor. D". Această scrisoare constituie 2 Corinteni 10-13. A avut oare succes? Nu putem decât să speculăm. Nu s-a mai păstrat nici o altă scrisoare adresată de Pavel acestei biserici, deşi prin anul 96 d.Cr. Clement, episcopul din Roma, a găsit că era necesar să biciuiască din nou această biserică rebelă. Biserica s-a dezbinat din nou, de data aceasta pentru că nişte bărbaţi mai tineri i-au înlăturat pe prezbiterii lor. Clement a văzut în acest lucru mândrie (o problemă atinsă şi în epistolele lui Pavel) şi cearta a fost mai mult personală decât doctrinară. Prin urmare, se poate ca Pavel să fi câştigat bătălia în problemele majore ale zilei, deşi victoria se poate să nu fi fost atât de completă cum ar fi dorit el.

V. Autenticitatea şi data scrierii

Orice s-ar spune cu privire la integritatea lor, nu încape îndoială cu privire la autenticitatea acestor două epistole: ele au fost considerate întotdeauna că fac parte din scrierile necontestate ale lui Pavel. În ce priveşte datarea epistolelor, putem pleca de la un punct fix furnizat de perioada în care *Galio a fost proconsul, punct care ne permite să datăm evenimentul din Faptele Apostolilor 18:12 la jumătatea anului 51 sau 52 d.Cr. (proconsulii preluau funcţia în luna iulie). După aceasta Pavel a stat „multe zile" (Faptele Apostolilor 18:18) şi probabil că a plecat pe la sfârşitul aceluiaşi an. Faptele Apostolilor 19 ne relatează activităţile lui ulterioare: o vizită scurtă la Efes, apoi la Ierusalim şi înapoi la Efes, unde a stat mai mult de 2 ani. Aici este cel mai probabil să fi scris 1 Corinteni, aşa încât epistola poate fi datată în jur de 53 sau 54 d.Cr. 2 Corinteni trebuie să fi fost scrisă la scurtă vreme după aceasta, cel mai târziu în anul 55 d.Cr.

BIBLIOGRAFIE
Comentarii: Probabil că cele mai bune comentarii despre cele două epistole sunt cele ale lui C. K. Barrett în seria Black (1968 şi 1973). Alte comentarii:

Despre 1 Corinteni: Calvin; F. Godet, 1886; A. Robertson şi A Plummer, ICC, 1911 (textul gr.); L. Morris, TNTC, 1958; J. Héring, 1962 (ed. fr. 1948); H. Conzelmann, Hermeneia, 1975.

Despre 2 Corinteni: Calvin; A Plummer, ICC, 1915 (textul gr.); R. V. G. Tasker, TNTC, 1958; P. E. Hughes, 1962.

Alte studii: F. F. Bruce, Paul: Apostle of the Free Spirit, 1977, cap. 23 şi 24; D. Georgi, Die Gegner des Paulus im 2. Korintherbrief, 1964.

D.R. de L.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: