Elam, elamiţi



ELAM, ELAMIŢI. Numele antic al câmpiei Khuzistan, udată de apele râului Kerkh, care se varsă în Tigru la N de Golful Persic. Civilizaţia din această regiune este la fel de veche ca şi cultura din Mesopotamia inferioară şi este înrudită cu aceasta. O scriere pictografică locală a apărut la scurtă vreme după inventarea *scrisului în Babilon. Nu pot fi stabilite legături certe între elamiţi şi alte rase cunoscute, deşi limba lor poate fi înrudită cu familia de limbi dravidiene. Faptul că Elam este menţionat ca un fiu al lui Sem (Geneza 10:22) poate reflecta prezenţa semiţilor în această regiune încă din vechime şi există dovezi arheologice despre influenţa lor asupra culturii locale încă din vremea lui Sargon I (cca. 2350 î.Cr.) şi a succesorilor săi. Sculpturile în piatră reprezintă figuri acadiene tipice şi poartă inscripţii acadiene, deşi au fost sculptate pentru domnitori elamiţi. Regiunea muntoasă de la N şi E a fost cunoscută sub numele de Anşan şi a făcut parte din Elam încă dintr-o perioadă veche. Popoarele sumeriene şi semite care locuiau în câmpie considerau că aceşti munţi erau locuinţa spiritelor rele şi povestirile vechi descriu teroarea pe care au exercitat-o asupra celor care au traversat munţii în căutarea bogăţiilor minerale ale statelor de dincolo de munţi (vezi S. N. Kramer, History Begins at Sumer, 1958, p. 57 ş.urm.; 230 ş.urm.).

Controlul exercitat asupra rutelor comerciale către platoul iranian şi către SE au făcut ca Elamul să fie obiectul unor atacuri constante din câmpiile Mesopotamiei. Aceste rute ofereau bogăţii mari oricărui cuceritor. O dinastie elamită puternică, în care regele a fost succedat de fratele său, apoi de fiul său, s-a ridicat în jurul anului 2000 î.Cr. şi a câştigat controlul asupra câtorva cetăţi din Babilon punând capăt stăpânirii domnitorilor sumerieni din Ur şi jefuind cetatea (vezi ANET, p. 455 ş.urm., 480 ş.urm.). În această perioadă de supremaţie elamită probabil că ar trebui să-l încadrăm pe *Chedorlaomer (Geneza 14:1). Hammurapi, regele Babilonului, i-a izgonit pe elamiţi în cca. 1760 î.Cr., dar dinastia „amorită" din care făcea parte a căzut în faţa atacurilor hitiţilor şi elanurilor, în cca. 1595 î.Cr. Invaziile kasiţilor care veneau din regiunea centrală a munţilor Zagros (*BABILON) i-a împins pe elamiţi până la Susa, până când le-a crescut puterea şi au putut cuceri şi stăpâni Babilonul timp de câteva secole (cca. 1300-1120 î.Cr.). Printre trofeele duse la Susa cu această ocazie a fost o faimoasă stelă a Legii lui Hammurapi. Istoria Elamului este obscură din cca. 1000 î.Cr. până la campaniile lui Sargon, regele Asiriei (cca. 721-705 î.Cr.). Sanherib şi Asurbanipal i-au supus pe elamiţi şi au deportat pe unii dintre ei în Samaria, iar pe israeliţi i-au dus în Elam (Ezra 4:9; Isaia 11:11).

După prăbuşirea *Asiriei, Elamul a fost anexat de indo-europeni, a căror putere a crescut treptat în Iran, după invaziile lor din cca. 1000 î.Cr. Teispes (cca. 675-640 î.Cr.), strămoşul lui Cirus, a purtat titlul de „rege al Ansanului", iar Susa a devenit una dintre cele trei cetăţi principale din Imperiul medo-persan.

Elamul a fost chemat de Isaia să zdrobească Babilonul (Isaia 21:2) şi proorocia aceasta s-a împlinit (cf. Daniel 8:2). Totuşi, Elamul avea să fie zdrobit la rândul său şi arcaşii săi faimoşi aveau să fie învinşi (Ieremia 25:25; 49:34-39; cf. Isaia 22:6; Ezechiel 32:24). În mulţimea de oameni din Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:9) se aflau oameni veniţi din Elam, care erau probabil membri ai comunităţilor evreieşti care au rămas în exil în statul semi-autonom Elymais, unde se folosea limba aramaică şi care a fost ultima licărire de independenţă elamită. (*ARHEOLOGIE, *MEZII, *PERSIA, *SUSA).

BIBLIOGRAFIE
W. Hinz, The Lost World of Elam, 1972; E. Porada, Ancient Iran, 1965.

A.R.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: