Egipt



EGIPT. Regatul antic şi republica modernă din colţul de NE al Africii, legat cu Asia de V prin istmul Sinai.

I. Numele

a. Egipt

Cuvântul „Egipt" derivă de la cuvântul gr. Aigyptos, lat. Aegyptus. Acest termen este probabil o transcriere a cuvântului egipt. H(wt-ki-Pt(h), a cărui pronunţie aproximativă este Hikuptah, după cum se arată în transcrierea cuneiformă Hikuptah în scrisorile de la Amarna, cca. 1360 î.Cr. „Hakuptah" este unul dintre numele cetăţii Memfis, vechea capitală a Egiptului, de pe malul de V al Nilului, puţin mai sus de Cairo (care a înlocuit-o în cele din urmă). Dacă această explicaţie este corectă, atunci acest nume al cetăţii trebuie să fi fost folosit pentru întregul Egipt, în general, afară de numele gr. Memfis, după cum în zilele noastre Cairo şi Egipt sunt ambele în limba arabă Misr.

b. Miţraim

Cuvântul ebr. obişnuit (şi cuvântul comun semitic) pentru Egipt este misrayim. Cuvântul apare în scrieri ne-biblice în secolul al 14-lea î.Cr.: msrm în texte ugaritice (limba canaanită de N) şi misri în scrisorile de la Amarna. În primul mileniu î.Cr. textele asiro-bab. vorbesc despre Musur sau Musri; din nefericire termenul este folosit în mod ambiguu: pe de-o parte este folosit pentru Egipt, pe de altă parte pentru o regiune în N Siriei/S Asiei Mici şi (foarte îndoielnic) pentru o parte a Arabiei de N (vezi bibliografia citată de Oppenheim în ANET, p. 279, n. 9). Pentru posibilitatea ca în 1 Împăraţi 10:28 să fie o referire la Musri din N Siriei, vezi *MIŢRAIM. Se crede că termenul Musri înseamnă „hotare", graniţe şi de aceea poate fi aplicat la orice teritoriu de graniţă (egipteană, siriană sau arabă; cf. Oppenheim, loc. cit.). Chiar dacă această explicaţie este corectă din punctul de vedere militar asirian, este greu să explicăm forma ebr./canaanită misrayim/msrm din mileniul al 2-lea sau folosirea ei. Este posibil ca misraim să fie o formă duală, reflectând dualitatea Egiptului (vezi II. mai jos), dar este incert. Spielenberg, în Recueil de Travaux 21,1899, p. 39-41, a încercat să derive msr de la termenul egipt. (i)mdr, „ziduri (de fortificaţie)", care s-ar referi la garnizoanele de pe graniţa asiatică a Egiptului începând din cca. 2000 î.Cr. şi care erau primele lucruri întâlnite de semiţii din vremea aceea care vizitau ţara. Faptul ca termenul poate fi asemănat cu cuvântul semitic masor, „fortăreaţă", dă mai multă greutate argumentului. Totuşi, până în prezent nu poate fi oferită o explicaţie completă şi definitivă a termenului misrayim.

II. Caracteristici naturale şi geografice

a. Generalităţi

Egiptul din zilele noastre este aproape pătrat, întinzându-se de la coasta mediteraneană din N Africii până la parala de 22° latitudine nordică (ţara are o lungime de 1100 km de la N la S), şi de la Marea Roşie, în E, până la meridianul de 25° longitudine vestică, cu o suprafaţă totală de 1.000.250 km pătraţi. Totuşi, din această suprafaţă 96 la sută este deşert şi numai 4 la sută este teren utilizabil; 99 la sută din populaţia Egiptului locuieşte în acel teren locuibil de 4 la sută. Adevăratul Egipt este teritoriul udat de Nil, fiind un „dar al Nilului", aşa cum a spus Herodot. Egiptul este situat într-o centură de deşert de „zonă temperată", cu o climă caldă şi lipsită de ploi: în decurs de un an cota precipitaţiilor din Alexandria atinge 190 mm, în Cairo, 30 mm iar în Asuan practic zero. Egiptul depinde aproape în întregime de apa dătătoare de viaţă a Nilului.

b. Cele două Egipturi

Din punct de vedere istoric Egiptul constă din valea lungă şi îngustă a Nilului, de la prima cataractă de la Asuan (nu de la a doua, ca în zilele noastre) până în districtul Memfis/Cairo, plus triunghiul întins şi plat (de aici îi vine numele) al Deltei de la Cairo până la Mare. Contrastul dintre vale şi deltă impune un caracter dual al Egiptului.

(i) Egiptul de Sus. Mărginit de ambele laturi de stânci (calcar la N şi gresie la S de Esna, la vreo 530 km S de Cairo), valea nu este nicăieri mai lată de cca. 19 km, iar uneori se îngustează la numai câteva sute de metri (cum este la Gebel Silsileh). În decursul revărsărilor anuale *Nilul a depozitat nămol proaspăt pe pământul dincolo de malurile sale până când acest proces de depunere a fost oprit prin construirea barajelor de la Asuan. Vegetaţia se întinde până la limita în care ajung apele; dincolo de acel punct totul este deşert, până la stânci.

(ii) Egiptul de Jos. la vreo 20 km S de Cairo Nilul se împarte în două braţe principale. Braţul de N se varsă în mare la Rosetta, iar cel de E la Damietta, la o depărtare de vreo 145 km; de la Cairo până la mare sunt vreo 160 km. Între cele două braţe ale Nilului şi pe o zonă întinsă dincolo de ele la E şi la V, se întinde un ţinut mlăştinos de deltă, format în întregime din aluviuni aduse de râu şi este intersectat de canale de navigaţie şi canale de scurgere. Încă din antichitate, Egiptul de jos a inclus aproape totdeauna partea de N a văii Nilului, de la S de Memfis/Cairo, în afară de delta propriu-zisă. În vremurile antice se spunea că Nilul are şapte guri în coasta deltei (Herodot), dar numai trei sunt considerate importante în scrierile egiptene antice.

c. Egiptul antic

La V de valea Nilului se întinde Sahara, un deşert neted şi pietros de dune mişcătoare, iar paralel cu valea se află o serie de oaze - depresiuni naturale mari care pot fi cultivate şi locuite datorită unei rezerve de apă arteziană. Între valea Nilului şi Marea Roşie, la E, se află deşertul Arabiei, un ţinut muntos cu oarecari bogăţii minerale: aur, piatră ornamentală, inclusiv alabastru, brecie şi diorit. De cealaltă parte a Golfului Suez se află Peninsula Sinai, un ţinut stâncos.

Egiptul a fost izolat suficient de mult de deşert încât să-şi dezvolte o cultură proprie; dar în acelaşi timp, accesul dinspre E, fie prin Istmul Sinai fie prin Marea Roşie şi Wadi Hammamat, şi dinspre N şi S pe valea Nilului, a fost suficient de direct încât să primească (şi să dea) influenţe externe.

Geografia antică a Egiptului condus de faraoni este un subiect de o complexitate considerabilă. Nomele sau provinciile istorice s-au conturat pentru prima dată în Regatul Vechi (dinastia 4), în mileniul al 3-lea î.Cr., dar unele probabil că s-au format mai devreme, în preistorie, ca teritorii ale unor comunităţi mici separate. În Egiptul de Sus au fost socotite 22 de asemenea nome, iar în Egiptul de Jos, 20 după calculele tradiţionale din vremurile greco-romane, când informaţiile geografice au fost cele mai complete.

III. Locuitorii şi limba

a. Locuitorii

Cele mai vechi dovezi de activitate umană în Egipt sunt uneltele de cremene din era Paleolitică, de pe teraselele Nilului. Dar primii egipteni adevăraţi care s-au aşezat ca agricultori în valea Nilului (şi de la care au rămas urme materiale) sunt cei numiţi Taso-Badarieni, prima cultură predinastică (preistorică). Se pare că au fost de origine africană, la fel ca şi populaţiile din celelalte două faze ale culturii preistorice care au urmat, cunoscute sub numele Naqada I şi II, care s-au încheiat în jur de anul 3000 î.Cr. sau la scurtă vreme după aceea. Egiptenii moderni sunt descendenţi direcţi ai locuitorilor din Egiptul antic.

b. Limba

Limba egipteană antică este de origine mixtă şi a avut o istorie foarte lungă. De obicei este numită „hamito-semitică" şi a fost în esenţă o limbă hamitică (adică, înrudită cu limbile libico-berbere din Africa de N) asimilată într-o epocă veche (în preistorie) de o limba semitică. O mare parte a vocabularului egiptean este înrudit direct cu limba semită şi există analogii de sintaxă. Lipsa unor materiale scrise din vechime împiedică o comparare adecvată cu limba hamită. În ce priveşte afinităţile limbii egiptene, vezi A. H. Gardiner, Egyptian Grammar, § 3, şi (mai multe detalii) G. Lefebvre, Chronique d’Egypte, 11, No. 22, 1936, p. 266-292.

În istoria limbii egiptene pot fi observate în documentele scrise cinci stadii principale. Egipteana veche a fost o formă arhaică şi concisă, folosită în mileniul al 3-lea î.Cr. Egipteana medie a fost probabil limba naţională a dinastiilor 9-11 (2200-2000 î.Cr.) şi a fost folosită pentru toate documentele scrise din timpul Regatului Mediu şi din prima parte a Regatului Nou (până pe la 1300 î.Cr.), şi a continuat să fie folosită în texte oficiale, într-o formă puţin modificată, până în vremurile greco-romane. Egipteana târzie a fost limba poporului din Regatul Nou şi după acesta (se colele 16-8 î.Cr.), dar ajunsese să fie folosită pe larg cu două secole mai devreme de această perioadă (1800-1600). Este limba folosită în documentele şi scrierile literare din Regatul Nou şi în textele oficiale începând din dinastia 19. Texte din egipteana veche, medie şi târzie au fost în scrierea hieroglifică şi în cea hieratică (*SCRIERE). Demotica este de fapt numele unei scrieri, folosite în formele mai evoluate de egipteană folosită în documentele datând din secolul al 8-lea î.Cr. până în vremurile romane. Copta este limba Egiptului romano-bizantin şi are mai multe dialecte; a fost transformată într-o limbă literară de creştinii egipteni sau copţi . A fost scrisă, dar nu cu scriere egipteană, cu alfabetul copt, compus din alfabetul grec plus alte câteva litere preluate din scrierea demotică veche. Limba coptă a supravieţuit ca o limbă pur liturgică a Bisericii Copte (egiptene) până în vremurile moderne, folosirea ei fiind echivalentă cu folosirea limbii latine în Biserica Romano-Catolică.

IV. Istoria

Din lunga istorie a Egiptului vom discuta în continuare numai aspectele importante şi numai acele perioade care sunt relevante pentru studiile biblice. Pentru detalii mai multe, vezi Bibliografia de la sfârşitul articolului.

a. Egiptul înainte de 2000 î.Cr.

(i) Egiptul predinastic. În cursul celor trei faze succesive de populare predinastică s-au pus bazele Egiptului istoric. S-au format comunităţi alcătuite din sate, cu altare locale şi cu o credinţă în viaţa după moarte (credinţă dovedită de obiceiurile de înmormântare). Către sfârşitul fazei preistorice (Naqada II) au existat contacte cu Mesopotamia sumeriană şi influenţele şi ideile mesopotamiene au fost atât de puternice încât au lăsat o amprentă asupra culturii egiptene în formare (cf. H. Frankfort, Birth of Civilisation in the Near East, 1951, p. 100-111). În această perioadă a apărut scrierea hieroglifică, iar arta egipteană a adoptat formele ei caracteristice şi a început arhitectura monumentală.

(ii) Egiptul arhaic. Se pare că primul faraon care a domnit peste întregul Egipt a fost Narmer, din Egiptul de Sus, care a cucerit regatul rival din Deltă; probabil că el a fost Menes din tradiţia de mai târziu şi el a fost în mod cert întemeietorul dinastiei 1. Cultura egipteană a progresat şi s-a maturizat rapid în timpul primelor două dinastii.

(iii) Regatul Vechi. În dinastiile 3-6 Egiptul a atins apogeul prosperităţii, splendorii şi realizărilor culturale. Piramida în trepte a regelui Dioser şi clădirile anexe constituie prima clădire importantă de piatră cioplită din istorie (cca. 2650 î.Cr.). În Dinastia a 4-a faraonul era stăpân absolut, nu numai în teorie (cum a fost întotdeauna) ci şi în practică - a avea putere mai mare decât oricând înainte sau după această perioadă. Pe scara autorităţii, următorul după rege era vizirul, iar după acesta conducătorii diferitelor ramuri ale administraţiei. La început membrii familiei regale deţineau asemenea funcţii. În timpul acestei perioade cultura materială a atins nivele înalte în arhitectură (culminând cu Marea Piramidă a lui Keops, dinastia 4), sculptură şi basoreliefuri pictate, cât şi în mobilier şi bijuterii. În dinastia 5 puterea regilor a slăbit din punct de vedere economic şi preoţii zeului soare, Ra aveau influenţă asupra regelui. În dinastia 6 egiptenii au explorat şi au făcut comerţ activ cu Nubia (numită mai târziu *Cuş). Între timp declinul puterii regale a continuat. Această situaţie a ajuns la culme către sfârşitul domniei de 94 de ani a lui Pepi II. Literatura din vremea aceasta a inclus câteva cărţi de înţelepciune: cele ale lui Imhotep), Hardidief, (?Kairos), Kagemni şi, în special, cea a lui Ptah-hotep.

(iv) Prima Perioadă intermediară. În Deltă, unde a fost răsturnată ordinea încetăţenită, această perioadă a fost o vreme de tulburări sociale (revoluţii) şi de infiltrare asiatică. Regii noi ai Egiptului Mijlociu (dinastiile 9 şi 10) au preluat controlul şi au încercat să restaureze ordinea în Deltă. Dar în cele din urmă ei s-au certat cu prinţii din Teba, din Egiptul de Sus, şi aceştia şi-au declarat independenţa (dinastia 11) şi în cele din urmă i-au înfrânt pe rivalii din nord, unind din nou Egiptul sub un singur sceptru puternic (cel al regilor Intef şi Mentuhotep). Tulburările din această epocă au spulberat încrederea în sine a Egiptului din vremea Vechiului Regat şi au dus la o serie de scrieri pesimiste care sunt printre cele mai frumoase şi printre cele mai remarcabile scrieri din literatura egipteană.

b. Regatul Mijlociu şi A Doua Perioadă intermediară

(i) Regatul Mijlociu. În cele din urmă dinastia 11 a fost urmată de Amenemhat I, întemeietorul dinastiei 12, un om cu mână de fier. El şi dinastia sa (cca. 1991 î.Cr.) au fost la fel de remarcabili. Fiind ales de nobilii de acelaşi rang cu el, care îşi doreau o autonomie locală, într-o perioadă în care poziţia tronului era instabilă, Amenemhat I a încercat să reabiliteze funcţia regală printr-un program de reforme materiale prezentate şi justificate în lucrări literare produse ca propagandă regală (vezi G. Posener, Litterature et Politique dans l’Égypte de la XIIe Dynastie, 1956). În acestea el s-a proclamat pe sine salvatorul (politic) al Egiptului. În consecinţă, el a refăcut administraţia, a promovat prosperitatea agricolă şi a apărat frontierele, amplasând o serie de garnizoane pe graniţa asiatică. Conducerea administrativă nu se mai afla la Teba capitala din timpul dinastiei 11, care era prea departe înspre S, ci a fost mutată din nou în regiunea Memfis, care din punct de vedere strategic era mult superioară, la Ithet-Tawy, un centru construit în mod special pentru acest scop. Sesostris III a atacat Palestina, ajungând până la Sihem („Sekmem"). Amploarea influenţei egiptene în Palestina, Fenicia şi S Siriei în timpul dinastiei 12 este indicată de Textele execrative (secolul al 19-lea î.Cr.) care conţin nume pentru blesteme magice pentru duşmanii posibili din rândul prinţilor semiţi şi districtele lor, afară de nume de nubieni şi egipteni, (vezi W. F. Albright, JPOS 8, 1928, p. 223-256; BASOR 81, 1941, p. 16-21 şi BASOR 83, 1941, p. 30-36.)

Aceasta a fost epoca de aur pentru literatura clasică a Egiptului, în special pentru povestirile scurte. Această dinastie 12, care a fost bine organizată şi care a păzit cu grijă graniţa asiatică, a fost după toate probabilităţile Egiptul din vremea lui Avraam. Porunca pe care a dat-o faraon slujitorilor săi cu privire la Avraam (Geneza 12:20) când a părăsit Egiptul are o paralelă (în revers) în porunca dată cu privire la întoarcerea unui egiptean exilat, pe nume Sinuhe (ANET, p. 21, rândurile 240-250), iar în reprezentările grafice, prin grupul de 37 de asiatici care au vizitat Egiptul, prezentat într-o scenă faimoasă de pe un mormânt din Benihasan (vezi, de ex. IBA, fig. 25, p. 28-29). Amun din Teba, unit cu zeul soare sub numele Amen-Ra, a devenit zeul naţional principal; dar speranţele celor mai mulţi egipteni pentru viaţa după moarte erau legate de zeul Osiris.

(ii) A Doua Perioadă intermediară şi dinastia Hyksos. Timp de aproape un secol, începând din 1786 î.Cr., o nouă serie de regi din dinastia 13 au stăpânit peste cea mai mare parte a Egiptului, având capitala la Ithet-Tawy. Domniile lor au fost în general scurte, aşa încât un vizir putea să slujească mai multor regi. Fiind lipsită de conducerea regală stabilă, fermă şi personală, maşinăria statului a început să se destrame în mod inevitabil. În vremea aceasta au putut fi găsiţi în Egipt mulţi sclavi semitici, chiar până la Teba (*IOSIF) şi în cele din urmă căpeteniile semite (egipt. „căpeteniile din ţări străine", hk’w- h’swt = Hyksos) au câştigat putere în Egiptul de jos şi apoi (probabil printr-o lovitură de stat neaşteptată) au preluat stăpânirea întregului Egipt, cu capitala la Ithet-Tawy (formând dinastiile 15 şi a 16-a cunoscute şi sub denumirea „Hyksos"), şi au domnit aproape 100 de ani. Ei au stabilit o capitală şi în E Deltei, la Avaris (la S de oraşul modern Qantir). Aceşti faraoni semitici au preluat pe deplin rangul şi stilul regal tradiţional. La început faraonii din dinastia Hyksos au preluat administraţia statului egiptean aşa cum era, dar cu timpul au instalat funcţionari semitici în funcţiile înalte; dintre aceştia cel mai bine cunoscut este cancelarul Hur.

Iosif (Geneza 37-50) se potriveşte perfect în acest context. La fel ca şi mulţi alţii, el a fost un slujitor semit în familia unui egiptean important. Curtea regală respectă cu stricteţe eticheta egipteană (Geneza 41:14; 43:32; *IOSIF), şi cu toate acestea semitul Iosif este instalat într-o funcţie înaltă (ca şi în cazul lui Hur, poate, ceva mai târziu). Amestecul special de elemente egiptene şi semite este oglindit în povestirea despre Iosif (în afară de faptul că este o povestire ebraică petrecută în Egipt) şi se potriveşte perfect în perioada dinastiei Hyksos. În plus, regiunea de E a Deltei a ocupat o poziţie proeminentă în această perioadă (Avaris), şi a revenit în atenţie în istoria Egiptului abia în zilele lui Moise (adică în timpul dinastiei 19 sau, cel mai devreme, la sfârşitul dinastiei 18).

În cele din urmă prinţii din Teba s-au luptat împotriva dinastiei Hyksos din N; potrivit unei stele descoperite recent, regele Kamose a cucerit tot Egiptul de la Apopi III (Awoserre), cu excepţia Avarisului din partea de NE a Deltei (vezi L. Habachi, The Second Stela of Kamose, 1972). În fine, succesorul lui Kamose, Ahmose I (întemeietorul dinastiei 18 şi al Noului Regat) a expulzat din Egipt dinastia Hyksos împreună cu aderenţii lor (atât egipteni cât şi asiatici) şi i-a înfrânt în Palestina. O schiţă (ilustrată) a culturii din această perioadă se găseşte în cartea lui W. C. Hayes, Scepter of Egypt, 2, 1959, p. 3-41.

c. Noul Regat - Imperiul

Următoarele cinci secole, din cca. 1552 până în cca. 1069 î.Cr., au fost martorele apogeului puterii şi influenţei politice a Egiptului şi a epocii de cea mai mare grandoare şi lux, dar către sfârşitul perioadei au fost martorele prăbuşirii vechiului spirit egiptean şi, în cele din urmă, a spulberării vieţii şi civilizaţiei egiptene care a avut loc în Perioada Târzie.

(i) Dinastia 18. Primii regi din această serie (cu excepţia lui Tuthmosis I) se pare că au fost mulţumiţi că au izgonit dinastia Hyksos şi că au stăpânit peste Egipt şi Nubia în spiritul tradiţiei celei de-a 12-a dinastii. Dar regele energic Tuthmosis III a preluat politica bunicului său Tuthmosis I şi a urmărit să cucerească Palestina-Siria şi să stabilească graniţa naţională cât mai departe de Egipt cu putinţă, pentru e evita orice repetare posibilă a revenirii stăpânirii Hyksos. Prinţii oraşelor-state canaanite/amorite au ajuns vasali şi au plătit tribut. Această stare a durat aproape un secol, până către sfârşitul domniei lui Amenophis III (cca. 1360 î.Cr.); în această perioadă scurtă de timp Egiptul a fost cea mai importantă forţă din Orientul Apropiat antic.

Teba nu a fost singura capitală în perioada aceasta: Memfis, în N, era într-o poziţie mai convenabilă din punct de vedere admnistrativ (în special pentru Asia). Amenophis III a avut o predilecţie specială pentru zeul soare Aten, expus în discul solar, şi în acelaşi timp a căutat să reducă ambiţiile preoţilor şi totuşi să onoreze oficial pe Amun. Dar fiul său, Amenophis IV, s-a rupt complet de Amun şi de aproape toţi zeii, a interzis venerarea lor şi a şters chiar şi numele lor de pe monumente. Amenophis IV a proclamat venerarea exclusivă a lui Aten, şi-a schimbat propriul nume în Akhenaten şi a mutat capitala în oraşul nou creat în Egiptul Mijlociu (Akhet-Aten, în prezent Tell el-Amarna). Numai el şi familia regală se închinau lui Aten direct; oamenii de rând i se închinau lui Aten în persoana faronului divin Akhenaten.

Între timp, stăpânirea Egiptului asupra Siriei şi Palestinei a slăbit într-o oarecare măsură. Prinţii mărunţi din acele locuri erau liberi să se lupte între ei pentru realizarea ambiţiilor personale, să se reclame unii pe alţii la faraon şi să ceară ajutor militar de la faraon pentru a-şi duce la îndeplinire planurile. Această informaţie ne vine din faimoasele scrisori de la Amarna. În cele din urmă Akhenaten a trebuit să ajungă la un compromis cu oponenţii de acasă şi la numai 2-3 ani după moartea lui, venerarea, bogăţia şi renumele zeului Amun au fost restaurate deplin.

Generalul Haremhab a preluat controlul şi a început să îndrepte lucrurile în Egipt. La moartea sa tronul a fost ocupat de colegul său, Paramessu care, sub numele de Ramses I, a întemeiat dinastia 19 şi a domnit 1 an.

(ii) Dinastia 19. Aproximativ 1300-1200 î.Cr. După restaurarea internă a Egiptului făcută de Haremhab, Seti I (fiul lui Ramses I) s-a socotit destul de puternic încât să revendice autoritatea Egiptului asupra Siriei. Ciocnirea lui cu hitiţii nu a fost lipsită de succes şi cele două puteri au făcut un tratat. Seti a început un program impresionant de construcţii în partea de NE a Deltei (primele construcţii după epoca dinastiei Hyksos) şi a avut acolo o reşedinţa. Se poate ca el să fi întemeiat capitala din Deltă, extinsă foarte mult de fiul său Ramses II, care i-a dat numele său. „Pi-Ramses", Ramaseul, „Casa lui Ramses" (Ramses din Exod 1:1). Ramses II a fost socotit faraonul prin excelenţă, uimind în aşa măsură generaţiile care au urmat încât nouă regi după el au adoptat numele lui; (Ramses III-XI). În afară de reşedinţa din Deltă, acest rege a început un program extensiv de construcţii peste tot în Egipt şi în Nubia, în timpul domniei sale de 66 de ani. În Siria el a luptat (de obicei împotriva hitiţilor) timp de 20 de ani (inclusiv bătălia de la Qadesh), până când, obosit de luptă şi confruntat cu alţi duşmani, el şi regele hitit Hattuşil III au semnat un tratat de pace durabil. Succesorul său, Merenptah, a făcut o incursiune rapidă în Palestina (cucerirea Ghezerului este atestată de o inscripţie de la Amada, afară de faimoasa Stelă Israel); se pare că s-a luptat, printre alţii, cu câţiva israeliţi şi a trebuit să oprească o invazie periculoasă (aceea a „Popoarelor Mării") din Libia; succesorii lui au fost regi slabi.

Se pare că prima jumătate a dinastiei 19 a fost martora asupririi Israelului şi a Exodului (*CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT). Restaurarea ordinii sub conducerea lui Haremhab şi impulsul puternic dat construcţiilor în E Deltei de Seti I şi Ramses II, împreună cu nevoia de mână de lucru numeroasă şi ieftină, a pregătit cadrul pentru asuprirea evreilor care a culminat cu lucrările de la Pitom şi Ramses descrise în Exod 1:8-11. *Ramses a fost reşedinţa importantă a faraonului în Deltă iar *Pitom a fost un oraş în Wadi Tumilat. Exod 1:12-22 ne dă câteva detalii despre condiţiile acestei sclavii; pentru informaţii despre fabricarea cărămizilor de către evrei, vezi *CARĂMIDĂ; *MOISE.

În ce priveşte prima parte a vieţii lui Moise, nu găsim nimic excepţional sau incredibil în faptul că un semit este crescut la curtea Egiptului, poate într-un harim din reşedinţa de plăcere din Deltă, întrucât faraonii aveau mai multe asemenea harim-uri (cf. J. Yoyotte în G. Posener, Dictionary of Egyptian Civilization, 1962). Începând cel puţin din timpul domniei lui Ramses II, asiatici au fost crescuţi în harim-urile regale, cu scopul de a fi pregătiţi pentru funcţii oficiale (vezi S. Sauneron şi J. Yoyotte, Revue d’Égyptologie 7, 1950, p. 67-70). Ben ’Ozen din Sur-Basan („Stânca Basanului"), semit veritabil, a fost paharnic regal (wb’-nsw) al lui Merenptah (J. M. A, Janssen, Chronique d’Égypte 26, No. 51, 1951, p. 54-57 şi fig. 11), iar un alt paharnic semit al acestui rege s-a numit Pen-Hasuri („cel din Haţor") (cf. Sauneron şi Yoyotte, op. cit., p. 68, n. 6). La un alt nivel un egiptean de prin 1170 î.Cr. îl ceartă pe fiul său pentru că s-a unit în frăţie de sânge cu asiatici din deltă (J. Cerny, JNES 14, 1955, p. 161 ş.urm.). De aceea creşterea şi educarea în spirit egiptean a lui Moise, în Exod 2, este pe de-antregul credibilă; dacă cineva ar vrea să discrediteze relatarea, va trebui să aducă contra-argumente credibile şi mai puternice. Un alt fapt subînţeles este că Moise a primit o educaţie egipteană; una dintre cele mai bune din vremea sa. Vezi de asemenea *MOISE. Despre vrăjitori sau magicieni, vezi *MAGIE ŞI VRĂJITORIE; despre urgii, vezi *URGIILE DIN EGIPT. Pentru plecarea fugarilor (comparabilă cu cea a lui Moise în Exod 2:15), vezi fuga a doi sclavi fugari, în Papirusul Anastasi V (ANET, p. 259) şi clauzele de extrădare a fugarilor în tratatul dintre Ramses II şi hitiţi (ANET, p. 200-203). Pentru mişcările de popoare sau grupuri mari, vezi exemplul hitit citat în articolul *EXODUL, iar pentru numărul israeliţilor la Exod, *CĂLĂTORIA ÎN PUSTIE. În perioada aceasta a existat un du-te vino constant între Egipt şi Canaan (vezi rapoartele de frontieră în ANET, p. 258-259). Epoca dinastiei 19 a fost cea mai cosmopolitană din istoria Egiptului. Mai mult decât în dinastia 18, cuvinte ebraice şi canaanite au pătruns cu zecile în limba şi literatura egipteană, iar funcţionarii oficiali egipteni au arătat cu mândrie cunoştinţele lor de limbă canaanită (Papirusul Anastasi I, vezi ANET, p. 477b). Zeităţile semite (Baal, Anath, Resheph, Astartea) erau acceptate în Egipt şi aveau temple acolo. Astfel, ar fi imposibil ca evreii să nu fi auzit ceva despre ţara Canaan, iar canaaniţii şi obiceiurile lor erau în faţa ochilor lor chiar mai înainte ca evreii să fi plecat din Egipt; cunoaşterea unor asemenea lucruri, dovedita în Pentateuh, nu implică o dată târzie a scrierii, survenită după invazia israelită a Canaanului, după cum se presupune adesea.

(iii) Dinastia 20. La timpul potrivit, prinţul Setnakht a restabilit ordinea. Fiul său, Ramses III, a fost ultimul mare faraon imperial al Egiptului. În primul deceniu al domniei sale (cca. 1190-1180 î.Cr.) o serie de mişcări mari de popoare în partea de E a bazinului Mediteranei au spulberat Imperiul hitit din Asia Mică, au produs o ruptură în sistemul tradiţional canaanit-amorit de oraşe-state din Siria şi Palestina şi au ameninţat Egiptul cu o invazie atât din Libia cât şi din Palestina. Ramses III a stăvilit aceste atacuri în trei campanii disperate şi, pentru o scurtă perioadă de timp, a împins armatele egiptene în Palestina. Întrucât succesorii săi, Ramses IV-XI, au fost în cea mai mare parte conducători slabi, aparatul de stat a devenit tot mai ineficient şi corupt, iar inflaţia cronică a tulburat economia, cauzând mari greutăţi economice pentru oamenii de rând. Faimoasele jafuri ale mormintelor regale de la Teba au atins apogeul în această vreme.

d. Istoria Egiptului şi a Israelului în perioada de declin

De acum încolo istoria Egiptului a fost marcată de declin, oprit din când în când, dar numai pentru perioade scurte de timp, de regi cu o personalitate remarcabilă. Amintirea măreţiei trecute a Egiptului a dăinuit dincolo de graniţele sale şi a fost un sfetnic rău pentru Israel şi Iuda când au făcut greşeala să se bazeze pe „trestia frântă".

(i) Dinastia 21şi monarhia unitară. Către sfârşitul domniei lui Ramses XI, generalul Herihor (care era şi mare preot al lui Amun) a domnit în Egiptul de Sus iar prinţul Nesubanebded I (Smendes) a domnit în Egiptul de Jos; din punct de vedere politic aceasta a fost considerată o „renaştere" (whm-mswt). În urma morţii lui Ramses XI (cca. 1069 î.Cr.), Smendes a devenit faraon la Tanis  şi a fost garantată succesiunea pentru urmaşii săi (dinastia 21), iar, în schimb, succesorii lui Herihor la Teba au fost confirmaţi ca mari preoţi ereditari ai lui Amun, domnind asupra Egiptului de Sus în subordinea faraonilor de la Tanis . Astfel, în Dinastia a 21-a, o jumătate din Egipt stâpânea peste întregul Egipt numai cu permisiunea amabilă a celeilalte jumătăţii

Aceste circumstanţe speciale ne ajută să explicăm politica externă modestă a acestei dinastii în Asia: o politică de prietenie şi alianţă cu statele vecine din Palestina, acţiunile militare fiind limitate la acţiuni menite să protejeze frontiera din colţul de SV a Palestinei, cea mai apropiată de graniţa egipteană. Se poate ca motivele comerciale să fi fost puternice, întrucât Tanis  era un port important. Toate aceste fapte sunt în armonie cu referirile contemporane din VT.

Când regele David a cucerit Edomul, moştenitorul edomit Hadad, care era copil, a fost dus în Egipt ca să fie în siguranţă, în Egipt s-a bucurat de o primire atât de favorabilă încât atunci când a crescut mare a primit o soţie din familia regală (1 Împăraţi 11:18-22). Un exemplu clar cu privire la politica externă a dinastiei 21 îl găsim în prima parte a domniei lui Solomon. Un *faraon „a bătut Ghezerul" şi l-a dat ca zestre fiicei sale care s-a căsătorit cu Solomon, întărind astfel o alianţă (1 Împăraţi 9:16; cf. 3:1; 7:8; 9:24; 11:1). Combinaţia de acţiuni poliţieneşti în SV Palestinei (Ghezer) şi alianţa cu statul israelian puternic i-a conferit Egiptului siguranţă pe graniţa asiatică şi a adus, fără îndoială, câştiguri economice pentru ambele ţări. La Tanis  a fost găsit un basorelief triumfal deteriorat care prezintă pe faraonul Siamun lovind pe un străin - probabil un filistean, judecând după securea de tip egeean din mâna lui. Acest detaliu sugerează cu tărie că Siamun este cel care a condus acţiunile poliţieneşti în Filistia (ajungând până la cetatea canaanită Ghezer) şi cel care a devenit aliatul lui Solomon. (Pentru această scenă, vezi P. Montet, L’Égypte et la Bible, 1959, p. 40, fig. 5).

(ii) Dinastiile libiene şi monarhia divizată.

1. *Şişac. Când ultimul rege din Tanis  a murit în anul 945 î.Cr., un şef de trib puternic din Libia (? Bubastis/Pibeseth) s-a urcat pe tron în mod paşnic şi a luat numele de Sheshonq I (în Biblie, Şişac), întemeind astfel Dinastia 22. În timp ce a consolidat Egiptul din punct de vedere intern sub conducerea sa, Sheshonq I a început o politică externă asiatică nouă şi agresivă. El l-a privit pe Solomon, regele Israelului, nu ca pe un aliat ci ca pe un rival politic şi economic pe frontiera sa de NE şi de aceea a căutat să dezbine regatul evreu. În timpul vieţii lui Solomon, Sheshonq s-a purtat cu abilitate şi nu a întreprins nici o acţiune, afară de adâpostirea refugiaţilor politici, dintre care s-a remarcat Ieroboam fiul lui Nebat (1 Împăraţi 11:29-40). În urma morţii lui Solomon, întoarcerea lui Ieroboam în Palestina a grăbit dezbinarea împărăţiei în două regate mai mici conduse de Roboam şi Ieroboam. La scurtă vreme după aceasta, în „anul al cincilea" al lui Ieroboam, 925 î.Cr. (1 Împăraţi 14:25-26; 2 Cronici 12:2-12), folosind ca pretext un incident de frontieră cu beduinii (fragment de stelă, Groseloff, Revue de l’Histoire Juive en Égypte, 1, 1947, p. 95-97), Şişac a invadat Palestina şi a supus atât pe Israel cât şi pe Iuda, aşa cum se arată în stela sa descoperită la Meghido (C S. Fisher, The Exacavation of Armageddon, 1929, p. 13 şi fig.). Multe nume de locuri biblice apar în lista anexată la basorelieful triumfal sculptat de Şişac în templul lui Amun (Karnak) din Teba (vezi ANEP, p. 118 şi fig. 349). (vezi de asemenea *SUCHIENI). Scopul lui Sheshonq a fost limitat şi bine definit: să dobândească siguranţă politică şi comercială prin supunerea vecinilor apropiaţi. El nu a făcut nici o încercare de a reînvia imperiul lui Tuthmosis sau Ramses.

2. *Zerah. Din 2 Cronici 14:9-15; 16:8 s-ar părea că Osorkon I, succesorul lui Sheshonq, a încercat să repete succesul tatălui său, dar era prea comod pentru a merge el însuşi la luptă. În schimb, se pare că l-a trimis pe generalul etiopian Zerah, care l-a înfrânt în mod decisiv pe Asa, regele lui Iuda, pe la 897 î.Cr. Această înfrângere a marcat sfârşitul politicii agresive a Egiptului în Asia. Totuşi, la fel ca şi Sheshonq I, Osorkon I a menţinut relaţii cu Byblos, în Fenicia, unde au fost găsite statui ale ambilor faraoni (Syria 5, 1924, p. 145-147 şi placa 42; Syria 6, 1925, p. 101-117 şi placa 25).

3. Egiptul şi dinastia lui Ahab. Takeloth I, succesorul lui Osorkon I, se pare că a fost un rege slab care a îngăduit ca puterea regală să-i scape printre degetele sale incompetente. Astfel următorul rege, Osorkon II, a moştenit un Egipt a cărui unitate era deja ameninţată: guvernatorii locali ai provinciei Libia au devenit tot mai independenţi şi în Teba au apărut tendinţe separatiste. De aceea se pare că el s-a întors la vechea politică externă „modestă" a dinastiei 21 (care a fost la fel de slabă), o politică de alianţă cu vecinii din Palestina. Acest fapt este sugerat de descoperirea în palatul lui Omri şi Ahab din Samaria a unei vaze de alabastru a lui Osorkon II, o vază de felul celor pe care faraonii le includeau în cadourile diplomatice trimise altor conducători de state (ilustrată în Reisner, etc., Harvard Excavations at Samaria, 1, 1924, fig. pe p. 247). Aceasta sugerează că Omri sau Ahab a avut legături atât cu Egiptul cât şi cu Tirul (cf. căsătoria lui Ahab cu Izabela). Osorkon II a făcut de asemenea cadou o statuie la Byblos (M. Dunand, Fouilles de Byblos, 1, p. 115-116 şi placa 43).

4. Osea şi „regele So al Egiptului". Politica „modestă" reînviată de Osorkon II a fost continuată, fără îndoială, de succesorii săi şi mai slabi, sub conducerea cărora Egiptul s-a destrămat treptat în provinciile constituente iar regii locali au domnit în diferite locuri (Dinastia 23), alături de Dinastia 22, cu capitala la Tanis /Ţoan. Înainte de guvernarea dublă (care se poate să fi fost acceptată de ambele părţi), statul egiptean a fost zguduit de un război civil violent care s-a concentrat în jurul Tebei (cf. R. A. Caminos, The Chronicle of Prince Osorkon, 1958) şi nu ar fi putut duce o politică externă diferită.

Toate aceste fapte arată de ce Osea, ultimul rege al lui Israel, s-a îndreptat atât de repede spre *So, regele Egiptului, pentru a-l ajuta împotriva Asiriei în anul 725/724 î.Cr. (2 Împăraţi 17:4) şi arată cât de mult a greşit când şi-a pus încrederea în Egipt, care era slab şi dezbinat. Nimeni nu a venit în ajutorul Samariei ca să o salveze de la cădere. Identitatea lui „So" a fost obscură multă vreme. Probabil că este vorba de Osorkon IV, ultimul faraon din dinastia 22, cca. 730-715 î.Cr. Adevărata putere în Egiptul de Jos era deţinută de Tafnekht şi succesorul său, Bekenrenef (Dinastia 24) de la Sais, în V Deltei; Osorkon IV a fost atât de lipsit de putere încât în anul 716 î.Cr. i-a oferit lui Sargon, regele Asiriei aflat la graniţa Egiptului, un cadou constând din doisprezece cai (H. Tadmor, JCS 12, 1958, p. 77-78).

(iii) Etiopia - „trestia frântă". Între timp s-a ridicat în Nubia (Cuş) un regat condus de prinţi educaţi în Egipt. Dintre aceştia, Kashta şi Piankhy au revendicat protectoratul asupra Egiptului de Sus, întrucât se închinau lui Amun la Teba. Într-o campanie Piankhy l-a supus pe Tafnekht, regele Egiptului de Jos, pentru a păstra Teba în siguranţă, dar s-a întors imediat în Nubia.

Succesorul său, Shabaka (cca. 716-702 î.Cr.) a recucerit Egiptul, eliminându-l pe Bekenrenef până în anul 715 î.Cr. Shabaka a avut o poziţie de neutralitate sau prietenie faţă de Asiria; în anul 712 el a extrădat pe un fugar la cererea lui Sargon II, iar la Ninive au fost găsite sigilii ale lui Shabaka (probabil de la documente diplomatice). Nu încape îndoială că Shabaka a avut destule probleme în interiorul Egiptului, fără să se mai amestece în ţări străine; din nefericire însă, succesorii săi din această dinastie (25) au fost mai puţin înţelepţi. Când *Sanherib al Asiriei a atacat pe Ezechia, regele lui Iuda în anul 701 î.Cr., noul faraon etiopian pripit, Shebitku, l-a trimis pe fratele său *Tirhaca, la fel de tânăr şi lipsit de experienţă, să lupte cu Asiria (2 Împăraţi 19:9; Isaia 37:9), iar rezultatul a fost o înfrângere amară pentru Egipt. Faraonii etiopieni nu au înţeles forţa superioară a Asiriei - după această înfrângere, Tirhaca a mai fost înfrânt încă de două ori de Asiria (cca. 671 şi 666/5, în calitate de rege), iar Tanutamen a fost înfrânt o dată amestecul lor incompetent în problemele palestiniene a fost la fel de dezastruos pentru Egipt cât şi pentru Palestina. Ei au fost cu adevărat „trestia frântă" din remarca batjocoritoare a regelui asirian (2 Împăraţi 18:21; Isaia 36:6). Exasperat de acest amestec încăpăţânat, în anul 664/3 î.Cr. Asurbanipal a atacat şi a jefuit cetatea antică sacră Teba, jefuind comori adunate în temple în decurs de paisprezece secole. Când a proclamat viitoarea prăbuşire a Ninivei profetul Naum nu a putut găsi nici o comparaţie mai plastică decât căderea acestei cetăţi (3:8-10). Totuşi, Asiria nu a putut ocupa Egiptul şi a lăsat numai garnizoane în puncte cheie.

(iv) Egipt, Iuda şi Babilon. În Egiptul care era deja dezorganizat, abilul prinţ local din Sais (partea de V a Deltei) a reuşit să unească cu multă pricepere tot Egiptul sub sceptrul său. Acesta a fost Psammetichus I, care a întemeiat dinastia 26 (de la Sais). El şi succesorii săi au restaurat unitatea internă şi prosperitatea Egiptului. El a format o armată puternică în jurul unui nucleu puternic de mercenari greci, a sporit considerabil comerţul, încurajându-i pe negustorii greci, şi a construit flote puternice pe Marea Mediterană şi pe Marea Roşie. Dar, ca o compensare pentru lipsa de vitalitate lăuntrică reală, inspiraţia a fost căutată în gloria trecută a Egiptului; arta veche a fost copiată şi titlurile arhaice au fost aduse din nou la modă în mod artificial.

Pe plan extern, această dinastie (cu excepţia lui Hophra) a dus, pe cât posibil, o politică de echilibru cu puterile din V Asiei. Astfel, Psammetic I nu a atacat Asiria, ci a fost aliat cu ea împotriva Babilonului care era în ascensiune. Tot aşa, Neco II (610-595 î.Cr.) a pornit să ajute Asiria (2 Împăraţi 23:29) împotriva Babilonului, dar Iosia, regele lui Iuda, a pecetluit soarta Asiriei prin întârzierea lui Neco la Meghido, chiar dacă l-a costat viaţa. Egiptul s-a considerat moştenitorul posesiunilor Asiriei în Palestina, dar armatele sale au fost înfrânte în mod decisiv la Carchemiş în anul 605 î.Cr., aşa încât toată Siria şi Palestina a căzut în mâinile Babilonului (Ieremia 46:2). Ioiachim, regele lui Iuda, a schimbat vasalitatea egipteană cu cea babiloniană, timp de 3 ani. Dar aşa cum arată cronicile Babiloniene, Egiptul şi Babilonul s-au ciocnit din nou într-un conflict deschis în 601 î.Cr., cu pierderi mari de ambele părţi; Nebucadneţar a rămas după aceasta timp de 18 luni în Babilon, ca să-şi refacă armata. În perioada aceasta Ioiachim, regele lui Iuda, s-a răsculat (2 Împăraţi 24:1 ş.urm.), sperând fără îndoială că va fi ajutat de Egipt. Nu a primit nici un ajutor; de data aceasta Neco a fost înţelept şi a rămas neutru. Nebucadneţar nu a suferit pierderi când a cucerit Ierusalimul în anul 597 î.Cr. Psammetic II a menţinut pacea; vizita lui de stat la Byblos a fost legată de interesele comerciale ale Egiptului în Fenicia şi nu de alte interese. El a luptat numai în Nubia. Dar Hophra (589-570 î.Cr.; numit Apries de către greci) a dat la o parte reţinerea dinastică în mod nechibzuit şi a mers să-l ajute pe Zedechia în revolta sa împotriva Babilonului (Ezechiel 17:11-21; Ieremia 37:5), dar s-a întors în grabă în Egipt când Nebucadneţar a ridicat temporar asediul (al doilea) Ierusalimului ca să-l atace pe el - Hophra a lăsat Ierusalimul să piară în mâinile babilonienilor în anul 587 î.Cr. După alte dezastre, *Hophra a fost înlocuit în cele din urmă în anul 570 î.Cr. de către Ahmose II (Amasis, 570-526 î.Cr.). Aşa cum prorocise mai devreme Ieremia (46:13 ş.urm.), Nebucadneţar a pornit acum împotriva Egiptului după (aşa cum se arată într-o tăbliţă babiloniană deteriorată), pentru a preveni orice repetare a amestecurilor din direcţia aceea. El trebuie să fi ajuns la o înţelegere oarecare cu Ahmose, deoarece de atunci şi până când amândouă ţările au fost înghiţite de Medo-Persia, Egiptul şi Babilonul au fost aliaţi împotriva ameninţării crescânde din partea Mediei. Dar în anul 525 î.Cr. Egiptul a păşit pe urmele aliaţilor săi şi a intrat sub stăpânirea Perşilor, sub domnia lui Cambise. Pentru această perioadă, vezi *BABILON şi *PERSIA.

(v) Regatul decăzut. La început stăpânirea Persiei asupra Egiptului (Darius I) a fost dreaptă dar fermă; repetatele revolte ale egiptenilor au dus la o înăsprire a politicii persane. Egiptenii au produs propagandă anti-persană care a fost primită bine în Grecia (cf. Herodot); aveau un duşman comun. Pentru o scurtă vreme, între cca. 400-341 î.Cr., ultimii faraoni locali ai Egiptului (Dinastiile 28-30) au redobândit o independenţă precară până când au fost copleşiţi de Persia, căreia i-au fost supuşi timp de 9 ani, până când Alexandru a intrat în Egipt ca un „eliberator", în 332 î.Cr. (vezi F. K. Kienitz, în Bibliografie, şi G. Posener, La Premiere Domination Perse en Égypte, 1936). După aceasta Egiptul a fost prima monarhie elenistică sub conducerea *Ptolomeilor şi apoi a căzut sub câlcâiul Romei şi al Bizanţului. Din secolul al 3-lea d.Cr. Egiptul a fost o ţară predominant creştină, cu o biserică schismatică proprie (coptă). În 641/2 d.Cr. cucerirea islamică a anunţat epoca medievală şi cea modernă.

V. Literatura

a. Sfera literaturii egiptene

(i) Mileniul al 3-lea î.Cr. Literatura religioasă şi filozofică reprezintă cele mai cunoscute produse ale Vechiului Regat şi din Prima Perioadă Intermediară. Marii înţelepţi Imhotep), Hardidief (?Kairos) până la Kagemni şi Ptahhotep au produs „Instrucţiuni" sau „Învăţături" (egipt. sb’yt), colecţii scrise de maxime pătrunzătoare pentru o conduită înţeleaptă în viaţa de fiecare zi, în special pentru tineri care doreau să ocupe funcţii înalte, începând în felul acesta o tradiţie foarte lungă în Egipt. Cele mai bine păstrate scrieri sunt cele ale lui Ptahhotep; vezi Z. Za ba, Les Maxime de Ptahhotep, 1956. Pentru Textele din Piramidă şi Teologia din Memfis, vezi VI. mai jos.

Îndemnurile lui Ipuwer reflectă prăbuşirea societăţii egiptene şi a vechii ordini sociale în Prima Perioadă Intermediară, iar Cearta unui om sătul de viaţă cu sufletul său reflectă agonia acestei perioade în termenii unui conflict personal care îl aduce pe om în pragul sinuciderii. Învăţăturile pentru Regele Merikare arată un interes remarcabil pentru tratarea corectă a problemelor de stat, iar cele nouă cuvântări retorice ale Ţăranului elocvent, încadrate între un prolog şi un epilog în proză (cf. Iov), fac apel la dreptatea socială.

(ii) Prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr. În Regatul Mijlociu, povestirile şi scrierile de propagandă sunt remarcabile. Cea mai frumoasă dintre naraţiuni este Biografia lui Sinuhe, un egiptean care a petrecut mulţi ani în exil în Palestina. Marinarul naufragiat este o lucrare de ficţiune nautică. Între scrierile de propagandă, Profeţia lui Neferty („Neferrohu", în cărţile mai vechi) este o pseudoprofeţie menită să prevestească pe Amenemhat I ca salvator al Egiptului. Cu privire la preziceri în Egipt, vezi Kitchen, Tyndale House Bulletin 5/6, 1960, p. 6-7 şi ref. Două „Învăţături" loialiste, Sehetepibre şi Un om către fiul său, au avut scopul de a identifica, în gândirea clasei stăpânitoare şi, respectiv, a oamenilor de rând, viaţa bună cu loialitatea faţă de tron. Pentru funcţionarii în curs de pregătire, Învăţăturile lui Khety, fiul lui Duauf sau Satira meseriilor scoate în relief avantajele profesiunii de scrib faţă de toate celelalte ocupaţii (manuale) prin faptul că le descrie pe acestea în culori sumbre. Pentru povestiri despre magicieni, vezi *MAGIE ŞI VRĂJITORIE (egipteană).

(iii) Ultima parte a mileniului al 2-lea î.Cr. În timpul acestei perioade Imperiul a produs alte povestiri, între care o serie de basme foarte frumoase (de ex. Prinţul fără de noroc; Povestea celor doi fraţi), aventuri istorice (Cucerirea Iopei, precursoare pentru Ali Baba şi cei 40 de hoţi) şi biografii, cum sunt Păţaniile lui Wenamun, care a fost trimis în Liban să aducă lemn de cedru în zilele nefaste ale lui Ramses XI. Poezia a excelat în trei forme: lirică, regală şi religioasă. În prima categorie se încadrează o serie de poezii de dragoste fermecătoare, amintind prin stilul lor general cadenţele tandre din Cântarea Cântărilor. Faraonii din vremea Imperiului au comemorat victoriile lor prin imnuri de triumf, cele mai frumoase fiind imnurile lui T\ithmosis III, Amenophis III, Ramses II şi Merenptah (Stela Israel). Deşi mai puţin proeminentă, literatura filozofică a continuat să fie reprezentată; în afară de „Învăţăturile" lui Ani şi Amennakhte, există o odă remarcabilă despre imortalitatea scrisului. În legătură cu literatura filozofică aparţinând a lui Amenemope, vezi b. (i) 2, mai jos.

(iv) Primul mileniu î.Cr. Până în prezent este cunoscută mai puţină literatură din această epocă, în scrierea demotică, „Învăţăturile lui Onchsheshonqy" datează din ultimele secole î.Cr., iar Povestirile marilor preoţi de la Memfis (magicieni) datează din secolul 1 d.Cr. Majoritatea literaturii copte (creştine) constă din traduceri de literatură bisericească greacă, Shenoute fiind singurul scriitor creştin autohton remarcabil.

b. Literatura egipteană şi VT

Lista incompletă redată mai sus îşi propune doar să arate cantitatea, bogăţia şi varietatea literaturii egiptene antice; în afară de scrierile care se încadrează în secţiunea despre Religie de mai jos, există o serie de scrieri istorice, scrieri cu caracter comercial şi oficial. Egiptul este doar una dintre ţările biblice; ţările învecinate oferă şi ele o mulţime de scrieri (*ASIRIA; *CANAAN; *HITIŢII). Acest gen de literatură este relevant din două puncte de vedere: mai întâi, referitor la problema contactului direct cu scrierile ebraice; în al doilea rând, prin faptul că furnizează materiale contemporane, directe şi datate pentru verificarea obiectivă a formelor literare din VT şi pentru diferite tipuri de critică literară.

(i) Problema contactului direct.

1. Geneza 39; Psalmul 104. În trecut s-a sugerat că incidentul cu soţia infidelă a lui Potifar, relatat în Geneza 39, ar fi bazat pe un incident similar din Povestea celor doi fraţi, o scriere mitică. Dar singurul punct comun al celor două relatări este o soţie infidelă; Povestea celor doi fraţi este o lucrare de ficţiune literară (eroul este transformat într-un taur, într-un pom etc.), în timp ce naraţiunea despre Iosif este o biografie care are contact permanent cu realitatea. Din nefericire, soţiile infidele nu sunt un simplu mit, în Egipt sau în altă parte (vezi o întâmplare egipteană din JNES 14, 1955, p. 163).

Egiptologii din zilele noastre nu mai consideră că „Imnul lui Aten", de Akhenaten, a inspirat părţi din Psalmul 104, aşa cum a sugerat cândva Breasted (cf. J. H. Breasted, Dawn of Conscience, 1933, p. 366-370). Acelaşi caracter universal şi aceeaşi adorare a zeului ca şi creator şi susţinător apare în imnuri dedicate lui Amun şi care sunt datate atât înainte cât şi după imnul lui Aten, şi ar fi putut transfera aceste concepte până în epoca psaltirii ebraice (vezi, de ex. J. A. Wilson, Burden of Egypt / Culture of Ancient Egypt, p. 224-229). Dar chiar şi această legătură speculativă nu are prea mare valoare, deoarece acelaşi caracter universal apare la fel de timpuriu în Asia de V (vezi exemplele date de W. F. Albright, From Stone Age to Christianity, ed. 1957, p. 12-13, 213-223) şi de aceea este prea general răspândită pentru a putea constitui un criteriu pentru stabilirea unei relaţii directe. Acelaşi lucru poate fi spus cu privire la aşa-numiţii psalmi de penitenţă ai lucrătorilor din necropola Tebei în dinastia 19. Sentimentul de neîmplinire sau de păcat nu este specific Egiptului (şi, de fapt, este chiar neobişnuit aici); psalmii egipteni ar trebui comparaţi cu mărturisirea păcătoşeniei omului făcută de regele hitit Mursil II (ANET, p. 395b) şi cu odele de penitenţă din Babilon. Acestea din urmă arată răspândirea largă a ideii generale (deşi accentele locale puteau fi diferite) şi nu pot fi folosite pentru a stabili relaţii directe (cf. G. R. Driver, The Psalmists, ed. D. C. Simpson, 1926, p. 109-175, în special 171-175).

2. Înţelepciunea lui Amenemope şi Proverbele. Fiind impresionaţi de asemănările verbale dintre diferite pasaje din „Învăţăturile" egiptene ale lui Amenemope (cca. 1100 î.Cr., vezi mai jos) şi „cuvintele celui înţelept" (Proverbe 22:17-24:22) citate de Solomon (dacă punem semnul de egalitate între „învăţătura mea", în 22:17, şi cea a lui Solomon, în 10:1), mulţi au presupus (urmând ideea lui Erman) că Proverbele au împrumutat din scrierea lui Amenemope; numai Kevin şi McGlinchey au îndrăznit să adopte o părere contrară. Alţii, împreună cu W. O. E. Oesterley, Wisdom of Egypt and the Old Testament, 1927, au pus la îndoială corectitudinea unei extreme sau a celeilalte, considerând că probabil atât Amenemope cât şi Proverbele au preluat material dintr-un fond comun de proverbe populare din Orientul antic, în special dintr-o lucrare ebr. mai veche. Presupusa dependenţă a Proverbelor de scrierea lui Amenemope continuă să fie o părere răspândită (de ex. P. Montet, L’Égypte et la Bible, 1959, p. 113, 127), dar nu încape îndoială că este prea simplistă. Printr-o examinare minuţioasă a scrierii lui Amenemope şi a Proverbelor în comparaţie cu toată gama de scrieri filozofice din Orientul Apro piat, cercetări recente au arătat că de fapt nu există nici un temei adecvat pentru a presupune o relaţie specială între scrierea lui Amenemope şi Proverbe. Mai sunt alte două idei care trebuie remarcate. Mai întâi, în privinţa datei, Plumley (DOTT, p. 173) menţionează o ostraca a lui Amenemope de la Cairo care „poate fi datată cu suficientă certitudine în a doua jumătate a dinastiei 21". Prin urmare, scrierile egiptene ale lui Amenemope nu puteau fi scrise mai târziu de 945 î.Cr. (adică, sfârşitul dinastiei 21) şi egiptologii înclină în favoarea datării lor în timpul dinastiilor 18-20. În orice caz, nu există nici un motiv obiectiv în virtutea căruia Cuvintele înţeleptului evreu să nu dateze din timpul domniei lui Solomon, adică, din secolul al 10-lea î.Cr. Adoua observaţie se refera la cuvântul silsom, găsit în Proverbe 22:20, pe care Erman şi alţii îl traduc „treizeci", susţinând că Proverbele imită cele „30 de capitole" ale lui Amenemope. Dar Proverbe 22:17 - 24:22 conţin nu 30, ci 33 de îndemnuri, şi cea mai simplă interpretare este că slswm este o formă eliptică a lui ‘etmol silsom, „anterior", „deja", şi propoziţia ar putea fi tradusă: „Oare nu ţi-am scris deja învăţăturile mele?".

(ii) Folosirea literară şi critica VT. Din nefericire metodele convenţionale de critică literară a VT (vezi *BIBLIEI, CRITICA) au fost formulate şi dezvoltate în special în secolul trecut, fără vreo referire cât de superficială la caracteristicile reale ale literaturii contemporane din lumea biblică, alături de care au luat fiinţă scrierile ebraice şi cu ale cărei fenomene literare acestea prezintă remarcabile asemănări de formă exterioară. Este imposibil ca aplicarea unor asemenea modalităţi externe şi tangibile de control să nu aibă consecinţe drastice pentru aceste metode de critică literară. Textele egiptene sunt o sursă bogată de asemenea informaţii externe de referinţă, iar scrierile mesopotamiene, cele din N Canaanului (ugaritice), hitite şi altele, furnizează confirmări valoroase. Pentru un studiu preliminar, vezi K. A. Kitchen, Ancient Orient and Old Testament, 1966, cap. 6-7.

VI. Religia

a. Zeii şi teologia

Religia egipteană nu a fost niciodată un tot unitar. Au existat întotdeauna zei locali în diferite părţi din ţară, iar între aceştia erau Ptah, zeul meşteşugurilor din Memfis; Thoth, zeul învăţăturii şi al lunii, la Hermopolis; Amun „cel ascuns", zeul Tebei, care l-a depăşit acolo pe zeul războiului, Mentu, şi a devenit zeu de stat în Egiptul mileniului al 2-lea; Hathor, zeiţa bucuriei, la Dendera; şi mulţi alţii. Erau apoi zeii cosmici: primul şi cel mai important, Ra sau Atum, zeul soare, a cărui fiică Ma’et personifica Adevărul, Justiţia, Dreptatea şi ordinea cosmică; era apoi Nut, zeiţa cerului, şi Shu, Geb şi Nu, zeii aerului, pământului şi, respectiv, apelor primordiale. Cultul lui Osiris şi ciclul său (în care era inclusă soţia sa, Isis, şi fiul său, Horus) este cultul care s-a apropiat cel mai mult de o religie naţională. Povestea lui Osiris stârnea un mare interes în rândul oamenilor: regele bun, omorât de fratele său rău Seth, a devenit domnitorul tărâmului celor morţi şi a triumfat în persoana fiului şi răzbunătorului său postum, Horus, care, cu ajutorul mamei sale, Isis, a redobândit regatul tatălui său pe pământ. Egiptenii se puteau identifica cu Osiris reînviat în împărăţia sa de după moarte; celălalt aspect al lui Osiris, ca zeu al vegetaţiei, era legat de revărsarea anuală a Nilului şi de renaşterea vieţii vegetale, combinat cu aspectul funerar din aspiraţiile egiptenilor.

b. Închinarea egipteană

Închinarea egipteană era diferită de închinarea popoarelor semite, în general, şi era complet diferită de închinarea evreilor, în special. Templul era izolat în incinta propriului său domeniu, înconjurat cu un zid înalt. Numai preoţii care oficiau se închinau în asemenea temple; iar oamenii de rând luau parte în mod activ la onorarea zeilor majori numai când zeul participa în procesiuni pline de fast la sărbătorile mari. În restul timpului ei îşi căutau consolarea în zei casnici şi zei mai mărunţi. Cultul zeilor majori urma un tipar general, zeul fiind tratat ca un rege pământesc. El era trezit din somn în fiecare dimineaţă cu un imn, era spălat şi îmbrăcat (adică, statuia lui), servea micul dejun (jertfa de dimineaţă), rezolva problemele în cursul dimineţii, servea o masă de amiază şi una de seară (jertfele corespunzătoare) şi apoi se ducea la culcare. Cu greu ne-am putea imagina un contrast mai puternic decât contrastul dintre zeităţile egiptene ale naturii şi Dumnezeul lui Israel, care veghea fără încetare, care era autosuficient, care avea un sistem didactic de jertfe, simbolizând nevoia de ispăşire a păcatului uman, precum şi mijlocul de ispăşire şi jertfele de pace aduse în părtăşie cu El la cortul întâlnirii sau la Templu. În ce priveşte închinarea la temple în Egipt, vezi H. W. Fairman, BJRL 37, 1954, p. 165-203.

c. Literatura religioasă

Textele din Piramide (numite astfel deoarece au fost înscrise în piramide din timpul Dinastiei 6), datează din mileniul al 3-lea î.Cr. Tot din această perioadă datează un număr mare de „vrăji", care se pare că formau un ritual regal funerar incredibil de complicat, precum şi Teologia de la Memfis, care îl glorifică pe zeul Ptah ca fiind cauza primară, care a conceput în minte („inimă") şi apoi a creat prin puterea cuvântului („limbă") (un prevestitor îndepărtat al conceptului de logos întâlnit în Evanghelia după Ioan (1:1 ş.urm.), concept transformat prin Cristos). În toate epocile pot fi întâlnite imnuri şi rugăciuni adresate zeilor, care de obicei sunt pline de aluzii mitologice. În perioada Imperiului, anumite imnuri dedicate lui Amun şi faimosul imn al lui Aten scris de Akhenaten, ilustrează în mod remarcabil caracterul universal din vremea aceea; vezi secţiunea V. Literatură, b (i), mai sus. Epopeile despre zei care au dăinuit până în prezent există numai în citate. O parte obscenă din ciclul lui Osiris a supravieţuit în Luptele dintre Horus şi Seth. Textele de pe Sicrie, din perioada Regatului Mijlociu (scrise de obicei în interiorul sicrielor din vremea aceea) şi „Cartea morţilor"  din perioada Imperiului şi din perioada Târzie, nu sunt decât nişte colecţii de vrăji menite să protejeze şi să-i ajute pe cei morţi în viaţa de după moarte; pe zidurile mormintelor faraonilor din vremea Imperiului au fost înscrise cărţi speciale de geografie „infernală". Cu privire la literatura de magie, *MAGIE ŞI VRĂJITORIE. Vezi ANET pentru traduceri din texte religioase.

d. Crezuri funerare

Crezurile complexe ale egiptenilor despre viaţa după moarte s-au exprimat în termenii materiali concreţi ai unui Egipt din lumea cealaltă, o ţară mai glorioasă, în care domneşte Osiris. Alternativele pentru viaţa de dincolo includ însoţirea zeului soare, Ra, în călătoria sa zilnică pe cer şi prin lumea subpământeană, sau posibilitatea de a locui împreună cu stelele. Trupul era considerat o anexă materială pentru suflet; mumificarea era pur şi simplu o modalitate artificială de păstrare a trupului în acest scop, când mormintele au devenit prea elaborate pentru ca razele soarelui să mai poată deshidrata trupul în mod natural, ca în gropile mai puţin adânci din vremurile preistorice. Obiectele lăsate în morminte pentru a fi folosite de cei morţi atrăgeau de obicei hoţi. Interesul egiptenilor în legătură cu moartea nu era morbid; dimpotrivă, aceşti oameni veseli, pragmatici şi materialişti doreau doar să ia cu ei lucrurile bune din lumea aceasta şi au folosit în acest scop mijloace magice. Mormântul era locuinţa fizică veşnică a celui mort. Piramidele erau doar nişte morminte regale a căror formă imita forma pietrei sacre a zeului Ra de la Heliopolis (vezi I. E. S. Edwards, The Pyramids of Egypt, 1961). Mormintele secrete săpate în piatră ale faraonilor din vremea Imperiului, aflate în Valea Regilor de la Teba, au fost concepute ca să-i oprească pe hoţi, dar nu au reuşit, cum nu au reuşit nici piramidele pe care acestea le-au înlocuit.

BIBLIOGRAFIE

Generalităţi.  
Prezentări populare ale Egiptului antic: L. Cottrell, The Lost Pharaohs, 1950, şi Life under the Pharaohs, 1955; P. Montet, Everyday Life in the Days of Ramsses the Great, 1958. O carte foarte folositoare este cartea lui S. R. K. Glanville (ed.), The Legacy of Egypt, 1942 (ed. nouă, 1965); o carte bine ilustrată este W. C. Hayes, Sceptre of Egypt, 1, 1953; 2, 1959; De asemenea, G. Posener, S. Sauneron şi J. Yoyotte, Dictionary of Egyptian Civilization, 1962. Cu privire la Egipt şi Asia, W. Helck, Die Beziehungen Ägyptens zum Vorderasien im 3. und 2. Jahrtausend v. Ch.:, 1962. O lucrare de referinţă este H. Kees, Ägypten, 1933, partea 1 din Kulturgeschichte des Alten Orients, în seria Handbuch der Altertumswissenschaft; vezi şi H. Kees, Ancient Egypt, a Cultural Topography, 1961, o carte folositoare şi bine documentată. Bibliografie completă poate fi obţinută din: I. A. Pratt, Ancient Egypt, 1925 şi lucrarea sa Ancient Egypt (1925-41), 1942, care conţine aproape tot ce s-a publicat înainte de război; W. Fedem, opt liste în Orientalia 17, 1948; 18, 1949; şi 19, 1950, pentru anii 1939-47; J. M. A. Janssen, Annual Egyptological Bibliography, 1948 şi urm., din anul 1947 încoace, plus B. J. Kemp, Egyptology Titles, publicată anual, vezi şi Porter-Moss, Topogrophical Bibliography, 7 vol.

Originea numelui.
Brugsch, Geographische Inschriften, 1, 1857, p. 83; A. H. Gardiner, Ancient Egyptian Onomastica, 2, 1947, p. 124*, 211*.

Geografie.
O lucrare foarte valoroasă pentru structura fizică şi geografică a Egiptului este J. Ball, Contributions to the Geography of Egypt, 1939. Pentru statistici moderne, vezi The Middle East, 1958. Baedeker’s Egypt, 1929, conţine multe informaţii. Deşerturile sunt descrise într-o oarecare măsură în A. E. P. Weigall, Travels in the Upper Egyptian Deserte, 1909. Cu privire la primele aşezări şi state din valea Nilului, W. C. Hayes, „Most Ancient Egypt" = JNES 22, 1964. Pentru geografia antică a Egiptului, o mină de informaţii este lucrarea lui (Sir) Alan Gardiner, Ancient Egyptian Onomastica, 3 vol., 1947, cu discuţii valoroase şi cu trimiteri la literatura de specialitate. Vezi de asemenea *EGIPTULUI, RÂUL, *HANES, *MEMFIS, *NAPHTUHIM, *NIL, *ON, *PATHROS, "PI-BESETH, *RAMSES, *TEBA, *ŢOAN, etc.

Limba.
Pentru detalii şi bibliografie despre limba egipteană, vezi Sir A. H. Gardiner, Egyptian Grammar, 1957. Pentru limba coptă, vezi W. C. Till, Koptische Grammatik, 1955, şi A. Mallon, Grammaire Copte, 1956, pentru o bibliografie completă; în engleză, vezi C. C. Walters, An Elementary Coptic Grammar, 1972.

Istorie.
Lucrarea standard este É. Drioton şi J. Vandier, L’Égypte (Colecţia Clio), 1962, care conţine discuţii complete şi bibliografie. O lucrare valoroasă este J. A. Wilson, The Burden of Egypt, 1951, retipărită sub titlul The Culture of Ancient Egypt, 1956. Lucrarea lui J. H. Breasted, History of Egypt, în mai multe ediţii, este depăşită, la fel ca şi H. R. Hali, Ancient History of the Near East. Vezi de asemenea A. H. Gardiner, Egypt of the Pharaohs, 1961; şi în special CAH, vol. 1 şi 2, 1970 ş.urm.

Cu privire la scrierile istorice egiptene, vezi L. Bull în R. C. Dentan (ed.), The Idea of History in the Ancient Near East, 1955, p. 3-34; C. de Wit, EQ 28, 1956, p. 158-169.

Cu privire la preoţiile rivale din Egipt, vezi H. Kees, Das Priestertum im Ägyptischen Staat, 1953, p. 78-88 şi 62-69, precum şi Nachträge, 1958; vezi de asemenea J. A. Wilson, Burden of Egypt/Culture of Ancient Egypt, cap. ix. Perioada Târzie, vezi K. A. Kitchen, The Third Intermediate Period in Egypt (1 100-650 î.Cr.) 1972, în special partea a IV-a.

Cu privire la Egipt, sub stăpânirea persană, vezi F. K. Kienitz, Die Politische Geschichte Ägyptens, vom 7. bis zum 4. Jahrhundert vor der Zeitwende, 1953. Cu privire la cronicile babiloniene de pe tăbliţe, vezi D. J. Wiseman, Chronicles of Chaldaean Kings, 1956. Pentru o corectură mică dar importantă în legătură cu datele dinastiei 26, vezi R. A. Parker, Mitteilungen des Deutschen Archäeologischen Instituts, Kairo Abteilung, 15, 1957, p. 208-212.

Cu privire la Egiptul greco-roman, vezi CAH, volumele recente; Sir H. I. Bell, Egypt from Alexander the Great to the Arab Conquest, 1948, şi Cults and Creeds in Graeco-Roman Egypt, 1953 şi ediţiile mai recente; W. H. Worrell, A Short Account of the Copts, 1945.

Literatura.
Cu privire la lucrările literare, vezi W. K. Simpson (ed), The Literature of Ancient Egypt, 1972, şi M. Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, 1-2, 1973-76; multe texte istorice în J. H. Breasted, Ancient Records of Egypt, 5 vol., 1906-1907. O selecţie considerabilă dar prescurtată apare în ANET. Un efort remarcabil de enumerare, identificare şi restaurare a literaturii egiptene este lucrarea lui Posener, Recherches Litteraires, 1-7, în Revue d’Égyptologie 6-12 (1949-60). O contribuţie valoroasă în acest domeniu este cartea lui T. E. Peet, A Comparative Study of the Literatures of Egypt, Palestine and Mesopotamia, 1931.

Religia.
Cu privire la religia egipteană, o prezentare bună în limba engleză este lucrarea lui J. Cerny, Ancient Egyptian Religion, 1952; detalii mai multe şi bibliografie în J. Vandier, La Religion Égyptienne, 1949; H. Kees, Der Götterglaube im alten Ägypten, 1956, este o carte bună; vezi de asemenea S. Morenz, Egyptian Religion, 1973.

K.A.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: