educaţia
EDUCAŢIA.
Copilul a avut totdeauna o importanţă foarte mare în iudaism, aşa cum Mişna şi
Talmudul arată clar în câteva pasaje. De fapt, Isus i-a învăţat pe oameni cât
de valoroşi sunt copiii prin faptul că i-a tratat cu bunătate şi a dat
învăţături cu privire la ei. Datorită acestui fapt, există o serie de
cărţi-sursă pentru studiul educaţiei în perioada biblică şi acestea pot fi
găsite în VT, în Apocrife şi în Mişna; de ex. Proverbele, Eclesiasticul,
Înţelepciunea lui Solomon şi Pirqe Aboth. Pe de altă parte, există
puţine detalii cu privire la şcolarizare; cuvântul „şcoală" apare o
singură dată în Faptele Apostolilor, şi atunci se referă la o sală de prelegeri
închiriată de Pavel (Faptele Apostolilor 19:9) şi nu la o şcoală evreiască sau
creştină.
I. Legăturile educaţiei cu religia în vechime
Există trei evenimente care se remarcă în istoria educaţiei
evreieşti. Ele se concentrează în jurul a trei persoane: Ezra, Simon ben-Shetah
şi Iosua ben-Gamala. Ezra este cel care a stabilit Scriptura (care era pe vremea
lui) ca bază pentru şcolarizare, iar succesorii săi un mers mai departe şi au
făcut din sinagogă un loc de instruire şcolară, precum şi un loc de închinare.
În jurul anului 75 î.Cr. Simon ben-Shetah a legiferat obligativitatea şcolii
elementare. Iosua ben-Gamala a îmbunătăţit un secol mai târziu organizarea
existentă şi a stabilit învăţători în fiecare provincie şi în fiecare
localitate. Este greu să datăm inovaţiile. Chiar şi originile sinagogii sunt
obscure, deşi este probabil că au apărut în vremea Exilului. Schürer pune la
îndoială istoricitatea legii lui Simon ben-Shetah, deşi majoritatea
cercetătorilor o acceptă. În orice caz, Simon nu a instituit şcoala elementară
ci doar a extins folosirea ei. Simon şi Iosua nu au modificat direcţiile şi
metodele existente şi, de fapt, numai Ezra a întărit mai mult legătura mai
veche dintre religie şi viaţa de toate zilele. Întrucât nici unul dintre aceşti
trei oameni nu a făcut schimbări radicale, este mai bine să împărţim discuţia
în funcţie de subiect şi nu în funcţie de dată.
II. Dezvoltarea şcolilor
În perioada cea mai veche singurul loc de învăţare era acasă
şi părinţii erau învăţătorii; şcolarizarea în familie a continuat să joace un
rol important în toată perioada biblică. Pe măsură ce s-a dezvoltat sinagoga,
aceasta a devenit locul de învăţare. Filon sprijină părerea lui Schürer după
care scopul sinagogii a fost în primul rând educaţional şi abia apoi
devoţional; lucrarea lui Isus în sinagogă a constat din „a da învăţături"
(cf. Matei 4:23). Tinerii erau instruiţi fie în sinagoga propriu-zisă, fie
într-o clădire anexă. Într-un stadiu mai târziu, învăţătorii predau uneori la
casele lor, aşa cum reiese din expresia aramaică pentru „şcoală", bet
sapera, care înseamnă literal „casa învăţătorului" şi pridvoarele
Templului, au fost folosite de rabini şi Isus a dat o mare parte din învăţături
acolo (cf. Matei 26:55). În vremurile când a fost scrisă Mişna, rabini eminenţi
aveau propriile lor şcoli pentru o educaţie mai avansată. Acest lucru probabil
că a început în vremea lui Hillel şi Shammai, rabinii faimoşi din secolul 1
î.Cr. Şcoala elementară era numită bet has-seper, „casa cărţii", în
timp ce colegiile pentru educaţie mai avansată erau cunoscute sub numele de bet
midras, „casă de studiu".
III. Predarea ca profesie
Aşa cum am văzut, primii învăţători au fost părinţii, cu
excepţia familiilor regale (cf. 2 Împăraţi 10:1). Importanţa acestui rol este
accentuat din loc în loc în Pentateuh, de ex. Deuteronom 4:9. Chiar şi în
vremea Talmudului, părinţilor le revenea responsabilitatea să-i înveţe pe copii
Legea, să-i înveţe o meserie şi să-şi căsătorească băieţii. După perioada lui
Ezra a apărut o profesie nouă, aceea de scrib cărturar (soper),
învăţător în sinagogă, dar aceştia aveau să-şi schimbe caracterul până în
vremea NT. „Înţelepţii" se pare că au constituit un grup diferit de
scribi, dar nu se cunoaşte exact natura şi funcţia lor. „Înţeleptul" (hakam)
este menţionat frecvent în Proverbe şi în literatura de înţelepciune de mai
târziu. În perioada NT existau trei grade de învăţători: hakum, soper şi
hazzan („funcţionar"), în ordine descrescândă. Putem presupune că
Nicodim a făcut parte din categoria cea mai înaltă, „învăţător al Legii"
(Luca 5:17, unde termenul gr. este nomodidaskalos). Termenul generic
„învăţător" (ebr. melammed, aram. sapera) era folosit de
obicei pentru categoria cea mai de jos. Titlurile onorifice date învăţătorilor
(rabi etc.) arată respectul de care se bucurau. Teoretic, ei nu tebuia să fie
plătiţi pentru că predau, dar adeseori se alegea o soluţie de compromis şi erau
plătiţi pentru timpul consumat, în loc să fie plătiţi pentru serviciul făcut.
Eclesiasticul 38:24 ş.urm. consideră că munca manuală este mai prejos de
demnitatea unui învăţător; în afară de aceasta, recreerea constituie o parte
necesară a slujbei sale. Mai târziu au existat mulţi rabini care au învăţat o
meserie. Concepţia lui Pavel poate fi văzută în 1 Corinteni 9:3 ş.urm. Talmudul
stabileşte reguli foarte stricte cu privire la calităţile cerute învăţătorilor;
este interesant că nici una dintre ele nu este academică - toate sunt calităţi
morale, cu excepţia celor care prescriu că învăţătorul trebuie să fie bărbat şi
să fie căsătorit.
IV. Sfera educaţiei
Sfera educaţiei nu a fost largă în perioada veche. Băieţii
primeau de obicei învăţături morale de la mama lor, iar de la tatăl lor învăţau
o meserie, de obicei agricolă, cât şi unele cunoştinţe religioase şi rituale.
Întrepătrunderea religiei cu viaţa agricolă era evident la toate sărbătorile
(cf. Levitic 23, passim). Sărbătorile prezentau de asemenea istorie
religioasă (cf. Exod 13:8). Aşadar, încă din vremurile cele mai vechi viaţa de
toate zilele, crezul şi practicile religioase erau inseparabile. Lucrul acesta
era şi mai pronunţat în sinagogă, unde Scriptura a devenit singura autoritate
pentru crez şi conduită zilnică. De fapt, viaţa era considerată o
„disciplină" (ebr. musar, un cuvânt des întâlnit în Proverbe). Prin
urmare, educaţia a fost şi a rămas o educaţie religioasă şi etică, având ca
motto Proverbe 1:7. Pentru studierea Scripturii era esenţial ca oamenii să
citească; scrisul era poate mai puţin important, deşi era cunoscut încă din
vremea Judecătorilor (Judecători 8:14). Copiii erau învăţaţi aritmetica
elementară. Limbile străine nu erau predate ca un subiect separat, dar putem
observa că pe măsură ce aramaică a devenit limba maternă, studiul Scripturilor
ebraice a devenit un exerciţiu lingvistic.
Educaţia fetelor era făcută în întregime de mamele lor. Ele
învăţau meşteşugurile casnice, primeau învăţături morale şi etice simple, şi
erau învăţate să citească pentru a cunoaşte legea. Educaţia lor era considerată
importantă şi ele erau încurajate să înveţe o limbă străină. Se pare că mama
regelui Lemuel se pare că s-a dovedit o învăţătoare pricepută (Proverbe 31:1);
acest capitol arată de asemenea caracterul ideal al femeii.
V. Metode şi scopuri
Metodele de învăţare s-au bazat în mare măsură pe repetare:
verbul ebr. sana, „a repeta", a ajuns să însemne atât „a
învăţa" cât şi „a preda". Au fost folosite mijloace mnemonice ca
acrostihul. Scriptura a fost un manual, dar în Eclesiastul 12:12 vedem că erau
cunoscute şi alte cărţi. Era cunoscută importanţa mustrării (Proverbe 17:10),
dar în Proverbe şi în Eclesiastic se pune accent pe pedeapsa corporală.
Disciplina a fost mult mai blândă în vremea Mişnei.
Până în vremuri relativ recente, era obiceiul ca elevul să
stea pe jos, la picioarele învăţătorului, aşa cum a stat Pavel la picioarele
lui Gamaliel (Faptele Apostolilor 22:3). Banca (sapsal) a fost o
invenţie mai târzie.
Funcţia educaţiei la evrei, în general, era să-l facă pe
evreu sfânt şi să-l separe de străini, să-l ajute să pună în practică religia
lui. În consecinţă, educaţia obişnuită la evrei se desfăşura în sensul acesta.
Nu încape îndoială că au existat şcoli după modelul grec, în special în
ultimele secole î.Cr. şi se poate ca Eclesiasticul să fi fost scris tocmai
pentru a combate deficienţele acestei educaţii ne-evreieşti. Şcoli elenistice
au fost găsite chiar şi în Palestina, dar ele au fost desigur mai frecvente în
comunităţile evreieşti din alte părţi, în special în Alexandria.
În Biserica primară părinţii şi copiii au fost învăţaţi cum
să se poarte unii cu alţii (Efeseni 6:1, 4). Liderii bisericii trebuiau să ştie
cum să-şi conducă proprii copii. În vremurile de început ale bisericii nu au
existat şcoli creştine; unul dintre motive este că biserica era prea săracă
pentru a le finanţa. Dar copiii au fost incluşi în închinăciunea familiei şi nu
încape îndoială că au primit învăţătură în biserică şi acasă.
BIBLIOGRAFIE
W. Barclay, Educational Ideals in the Ancient World,
1959, cap. I, VI; F. H. Swift, Education in Ancient Israel, 1919; E. B.
Castle, Ancient Education and Today, 1961, cap. V; TDNT 5, p. 596-625;
articolele despre „Educaţie" în IDB şi EJ. (*ÎNŢELEPCIUNE, *CĂRŢILE
POETICE, *SCRIEREA).
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu