Edom, edomiţi



EDOM, EDOMIŢI.  

I. În Biblie

Termenul biblic Edom (’edom) indică fie numele lui Esau, nume dat în amintirea ciorbei roşiatice pentru care şi-a vândut dreptul de întâi născut (Geneza 25:30; 36:1, 8, 19), fie indică pe edomiţi, în general (Numeri 20:18, 20-21; Amos 1:6,11; 9:12; Maleahi 1:4), fie ţara ocupată de urmaşii lui Esau, fosta ţară Seir (Geneza 32:3; 36:20-21, 30; Numeri 24:18). Se întindea de la Wadi Zered până la Golful Aqaba, vreo 160 km, de ambele părţi ale ţinutului Arabah, sau deşertul Edomului (2 Împăraţi 3:8, 20), marea depresiune care leagă Marea Moartă şi Marea Roşie (Geneza 14:6; Deuteronom 2:1, 12; Iosua 15:1; Judecători 11:17-18; 1 Împăraţi 9:26, etc.). Este o zonă muntoasă accidentată, cu piscuri înălţându-se până la 1.067 m . Deşi nu este o regiune fertilă, există zone cultivabile (Numeri 20:17,19). În vremurile biblice Drumul împărătesc trecea de-a lungul podişului de E (Numeri 20:14-18). Capitala, *Şela, era situată pe un platou mic de lângă Petra. Alte cetăţi importante au fost Boţra şi Teman.

Edomiţii (‘edom, ‘adomim) au fost urmaşii lui Edom (Esau, Geneza 36:1-17). Arheologia modernă a arătat că ţara a fost ocupată înainte de vremea lui Esau. Noi conchidem că urmaşii lui Esau au migrat în ţara aceea şi cu timpul au devenit grupul dominant care a încorporat pe horiţii care locuiseră acolo (Geneza 14:6) şi pe alte popoare. După cca. 1850 î.Cr. există o întrerupere în cultura Edemului până prin 1300 î.Cr. iar ţara a fost ocupată de nomazi.

Esau ocupase deja Edomul când Iacov s-a întors din Haran (Geneza 32:3; 36:6-8; Deuteronom 2:4-5; Iosua 24:4). Şefii de trib („căpeteniile") s-au ridicat repede (Geneza 36:15-19, 40-43; 1 Cronici 1:51-54) şi edomiţii au avut regi „înainte de a împăraţi un împărat peste copiii lui Israel" (Geneza 36:31-39; 1 Cronici 1:43-51).

Pe vremea Exodului, Israel a cerut permisiune să treacă pe Drumul împărătesc, dar cererea a fost refuzată (Numeri 20:14-21; 21:4; Judecători 11:17-18). În ciuda acestei lipse de bunăvoinţă, Israelului i s-a interzis să urască pe fratele său edomit (Deuteronom 23:7-8). În zilele acelea Balaam a prevestit cucerirea Edomului (Numeri 24:18). Iosua a delimitat teritoriul lui Iuda până la graniţa Edomului (Iosua 15:1, 21), dar nu a acaparat pământurile lor. Două secole mai târziu regele Saul s-a luptat cu edomiţii (1 Samuel 14:47), deşi unii dintre ei se aflau în slujba lui (1 Samuel 21:7; 22:9,18). David a cucerit Edomul şi a plasat garnizoane peste tot în ţară (2 Samuel 8:13-14. În v. 13 trebuie să corectăm în loc de ‘aram ‘edom, datorită unei erori de copiere, când resh „r" a fost confundat cu daleth, „d". Cf. 1 Cronici 18:13). În vremea aceea edomiţii au fost măcelăriţi (2 Samuel 8:13), iar 1 Împăraţi 11:15-16 spune că Ioab, comandantul armatei lui David, a rămas în Edom timp de şase luni „până a nimicit toată partea bărbătească" din Edom. Probabil că unii au scăpat, deoarece Hadad, un prinţ regal, a fugit în Egipt şi mai târziu a devenit un vrăjmaş al lui Solomon (1 Împăraţi 11:14-22). Această cucerire a Edomului i-a permis lui Solomon să construiască un port la Eţion-Gheber şi să exploateze minele de cupru din regiune, aşa cum arată clar excavaţiile arheologice (1 Împăraţi 9:26-28).

În vremea lui Iosafat edomiţii s-au unit cu amoriţii şi cu moabiţii ca să atace Iuda (2 Cronici 20:1), dar aliaţii au murit luptându-se între ei (v. 22-23). Iosafat a vrut să folosească portul de la Eţion-Gheber, dar corăbiile lui au naufragiat (1 Împăraţi 22:48). În vremea aceasta Edomul era condus de un dregător, cu funcţia de regent (1 Împăraţi 22:47). Acest „regent" a recunoscut suveranitatea lui Iuda şi s-a alăturat unei coaliţii Iuda-Israel ca să atace pe Meşa, regele Moabului (2 Împăraţi 3:4-27).

În timpul lui Ioram, Edomul s-a răsculat şi, deşi i-a înfrânt în luptă, nu i-a putut supune din nou (2 Împăraţi 8:20-22; 2 Cronici 21:8-10) iar Edomul a avut un răgaz de vreo 40 de ani.

Amaţia a invadat mai târziu Edomul, a omorât 10.000 de edomiţi în Valea Sării, a cucerit capitala lor, Şela, şi a omorât alţi 10.000 aruncându-i de pe vârful stâncilor de la Şela (2 Împăraţi 14:7; 2 Cronici 25:11-12). Ozia, succesorul lui, a restaurat portul de la Elat (2 Împăraţi 14:22), dar în timpul domniei lui Ahaz, când Iuda a fost atacat de Pecah şi Reţin, edomiţii au invadat Iuda şi au luat prizonieri (2 Cronici 28:17). Portul Elat a fost pierdut din nou. (în 2 Împăraţi 16:6 trebuie să citim „Edom" în loc de „Aram".) Iuda nu a mai recucerit niciodată Edomul. Inscripţii asiriene arată că Edomul a devenit stat vasal Asiriei după cca. 736 î.Cr.

După căderea lui Iuda, Edomul s-a bucurat (Psalmul 137:7). Profeţii au prevestit judecata împotriva Edomului datorită urii lor înverşunate (Ieremia 49:7-22; Plângerile 4:21-22; Ezechiel 25:12-14; 35:15; Ioel 3:19; Amos 9:12; Obadia 10 ş.urm.). Unii edomiţi au intrat în partea de S a lui Iuda şi s-au aşezat la S de Hebron (*IDUMEA). Edomul propriu-zis a căzut în mâinile arabilor în secolul al 5-lea î.Cr., iar în secolul al 3-lea î.Cr. a fost cucerit de nabataeni. În aceste secole alţi edomiţi s-au refugiat în Iuda. Iuda Macabeul i-a supus (1 Macabei 5:65) iar Ioan Hyrcanus i-a obligat să se taie împrejur şi i-a încorporat în poporul evreu. Familia Irozilor era de origine edomită.

II. Dovezi arheologice

Dacă datăm formarea poporului edomit propriu-zis către sfârşitul Epocii Târzii a Bronzului şi începutul Epocii Fierului, există o gamă limitată de dovezi arheologice de-a lungul vremii până în timpul romanilor. Au fost excavate câteva localităţi importante - Tawilan a fost ocupat din secolul al 8-lea până în secolul al 6-lea î.Cr. Tell el-Kheleifeh, de la Golful Aqaba, a fost ocupat în toată perioada regilor lui Israel şi chiar mai târziu. Au fost făcute cercetări şi la Umm el-Biyara (lângă Petra). Sunt cunoscute o serie de fortăreţe mici de pe graniţa Edomului, datând din Epoca Fierului. Date importante sunt păstrate în cronicile asiriene de pe la 733 î.Cr. până la sfârşitul Imperiului asirian, în 612 î.Cr. Încep să se contureze unele aspecte ale culturii generale, de ex. câteva sigilii importante şi câteva ostraca menţionează nume şi zeităţi şi ne ajută să înţelegem tranzacţiile comerciale. Numele zeităţii Qaus apare în nume personale. În general, însă, informaţiile arheologice sunt relativ puţine în prezent.

BIBLIOGRAFIE
F. M. Abel, Géographie de la Palestine, 2, 1937, p. 281-285; D. Baly, The Geography of the Bible, 1974; C. M. Bennett, RB 73, 1966; p. 372 ş.urm.; 76, 1969, p. 386 ş.urm.; Nelson Glueck, The Other Side of Jordan, 1940; AASOR 15, 18-19; diferite articole în BASOR 71-72, 75-76, 79-80, 82, 84-85; BA 28, 1965, p. 70 ş.urm.; J. Undsay, Tyndale Paper 21, 3, 1976, Melboume; B. Rothenberg, PEQ 94, 1962, p. 5 ş.urm.; J. R. Bartlett în POTT, p. 229-258; LOB.

J.A.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: