duh, Duhul Sfânt
DUH, DUHUL SFÂNT. În
VT, apare în ebr. ruah, de 378 ori (plus de 11 ori în aram. în Daniel);
în NT, în gr. pneuma de 379 ori.
I. Înţelesul de bază al termenilor ruah şi pneuma
În gândirea ebr. veche ruah a avut diferite
înţelesuri şi toate au avut o pondere aproape egală.
1. Vânt, o forţa puternică,
invizibilă şi misterioasă (Geneza 8:1; Exod 10:13, 19; Numeri 11:31; 1 Împăraţi
18:45; Proverbe 25:23; Ieremia 10:13; Osea 13:15; Iona 4:8), asociată de obicei
cu ideea de tărie sau violenţă (Exod 14:21; 1 Împăraţi 19:11; Psalmul 48:7;
55:8; Isaia 7:2; Ezechiel 27:26; Iona 1:4).
2. Suflare (adică, aer - pe o
scară mică), duh sau spirit (Geneza 6:17; 7:15, 22; Psalmul 31:5; 32:2;
Eclesiastul 3:19, 21; Ieremia 10:14; 51:17; Ezechiel 11:5), aceeaşi forţă
misterioasă observată în viaţa şi vitalitatea omului (şi animalelor). Poate fi
tulburată sau activată într-o anumită direcţie (Geneza 41:8; Numeri 5:14, 30;
Judecători 8:3; 1 Împăraţi 21:5; 1 Cronici 5:26; Iov 21:4; Proverbe 29:11;
Ieremia 51:17; Daniel 2:1, 3), poate fi handicapată sau diminuată (Iosua 5:1; 1
Împăraţi 10:5; Psalmul 143:7; Isaia 19:3) şi poate fi reînviată (Geneza 45:27;
Judecători 15:19; 1 Samuel 30:12). Cu alte cuvinte, forţa dinamică ce
constituie omul poate fi scăzută (ea dispare la moarte) sau poate avea loc o
izbucnire bruscă de forţă vitală.
3. Putere divină, când ruah
este folosit pentru a descrie ocaziile în care oamenii par să-şi depăşească
limitele - nu este vorba de o simplă creştere a vitalităţii, ci de o forţă
supranaturală care pune stăpânire pe ei. Aşa s-a întâmplat în special cu
liderii carismatici din vechime (Judecători 3:10; 6:34; 11:29; 13:25; 14:6, 19;
15:14 ş.urm.; 1 Samuel 11:6) şi cu profeţii din vechime - acelaşi ruah
divin a produs stările de extaz şi vorbirile profetice (Numeri 24:2; 1 Samuel
10:6,10; 19:20, 23 ş.urm.).
Totuşi, acestea nu ar trebui tratate ca un set distinct de
înţelesuri; dimpotrivă, avem de-a face cu un spectru larg de înţelesuri şi
fiecare dintre ele se contopeşte cu celelalte. Observaţi, de ex. suprapunerea
înţelesului 1 şi 2 în Psalmul 78:39, 1 şi 3 în 1 Împăraţi 18:12; 2 Împăraţi
2:16; Ezechiel 3:12, 14, 2 şi 3 în Numeri 5:14, 30; 1 Samuel 16:14-16; Osea 4:12,
1 şi 2 şi 3 în Ezechiel 37:9. La început, cel puţin, toate acestea sunt privite
ca simple manifestări ale ruah şi sensurile lui ruah nu sunt
separate strict. Prin urmare, nu putem presupune că în gândirea ebr. veche ar
fi fost făcută distincţie între ruah divin şi ruah antropologic;
dimpotrivă, ruah al omului poate fi identificat cu ruah al lui
Dumnezeu (Geneza 6:3; Iov. 27:3; 32:8; 33:4; 34:14 ş.urm.; Psalmul 104:29
ş.urm.).
Prin urmare, conceptul ruah reprezintă un termen
existenţial. Esenţa sa este experimentarea unei forţe extraordinare,
misterioase - forţa nevăzută puternică a vântului, misterul vitalităţii, forţa
exterioară care transformă - toate sunt ruah, toate sunt manifestări ale
energiei divine.
În utilizările ulterioare predomină sensurile de spirit
uman, spirit angelic sau demonic şi Spirit divin, şi sunt mai distincte.
Astfel, în NT pneuma este folosit de aproape 40 de ori pentru a indica
acea dimensiune a personalităţii umane prin care este posibilă relaţia cu
Dumnezeu (Marcu 2:8; Faptele Apostolilor 7:59; Romani 1:9; 8:16; 1 Corinteni
5:3-5; 1 Tesaloniceni 5:23; Iacov 2:26). Puţin mai frecvent este sensul de
spirit demonic, necurat şi rău, o forţă pe care omul o simte ca pe o boală, ca
pe o limitare dăunătoare a relaţiei sale depline cu Dumnezeu şi cu semenii săi
(în special în evangheliile sinoptice şi în Faptele Apostolilor; Matei 8:16;
Marcu 1:23,26 ş.urm.; 9:25; Luca 4:36; 11:24, 26; Faptele Apostolilor 19:12
ş.urm., 15 ş.urm; 1 Timotei 4:1; Apocalipsa 16:13 ş.urm.). Uneori se face referire
la spirite cereşti (bune) (Faptele Apostolilor 23:8 ş.urm.; Evrei 1:7,14) sau
la spiritele celor morţi (Luca 24:37, 39; Evrei 12:23; 1 Petru 3:19; cf. 1
Corinteni 5:5). Dar cel mai frecvent se face referire în NT la Duhul lui
Dumnezeu, Duhul Sfânt (peste 250 de ori). În acelaşi timp, gama mai largă de
înţelesuri anterioare continuă să fie reflectată în ambiguitatea din Ioan 3:8;
20:22; Faptele Apostolilor 8:39; 2 Tesaloniceni 2:8; Apocalipsa 11:11; 13:15 şi
în special în câteva pasaje în care nu este posibil să stabilim cu certitudine
dacă este vorba de spiritul uman sau de Spiritul divin (Marcu 14:38; Luca 1:17,
80; 1 Corinteni 14:14,32; 2 Corinteni 4:13; Efeseni 1:17; 2 Timotei 1:7; Iacov
4:5; Apocalipsa 22:6).
II. Caracteristici ale folosirii termenului în vremea precreştină
În interpretarea mai veche a termenului ruah se făcea
prea puţină distincţie între natural şi supranatural. Vântul putea fi descris
poetic drept suflarea nărilor lui Iahve (Exod 15:8, 10; 2 Samuel 22:16 =
Psalmul 18:15; Isaia 40:7). Ruah insuflat în om de Dumnezeu a fost de la
început sinonim, mai mult sau mai puţin, cu nepes (suflet) (în special
în Geneza 2:7). Ruah era aceeaşi forţă vitală divină şi misterioasă care
poate fi văzută cel mai clar în vânt sau în stările extatice ale unui profet
sau ale unui lider carisrnatic.
La început ruah al lui Dumnezeu a fost conceput mai
curând în ceea ce priveşte puterea decât în termeni morali, încă nefiind
descris ca Duhul (Sfânt) lui Dumnezeu (cf. Judecători 14:6,19; 15:14 ş.urm.).
Un ruah de la Dumnezeu putea fi spre rău sau spre bine (Judecători 9:23;
1 Samuel 16:14-16; 1 Împăraţi 22:19-23). În acest prim stadiu de interpretare, ruah
al lui Dumnezeu era conceput doar ca o putere supranaturală (aflată sub
autoritatea lui Dumnezeu), care exercita forţă într-o direcţie oarecare.
Primii conducători după constituirea Israelului ca naţiune
şi-au bazat autoritatea revendicată pe manifestări speciale de ruah în
stări extatice - aşa stau lucrurile cu judecătorii (referinţa 3. de mai
sus), Samuel care a avut reputaţia de văzător a fost în mod evident liderul
unui grup de profeţi extatici (1 Samuel 9:9, 18 ş.urm.; 19:20, 24) şi Saul (1
Samuel 11:6; cf. 10:11 ş.urm.; 19:24). Observaţi rolul pe care se pare că l-a
avut muzica în stimularea extazului inspiraţiei (1 Samuel 10:5 ş.urm.; 2
Împăraţi 3:15).
În perioadele care au urmat pot fi observate desfăşurări
noi. Putem recunoaşte tendinţa de a face o distincţie mai clară între natural
şi supranatural, între Dumnezeu şi om. Pe măsură ce antropomorfismul din
descrierile anterioare ale lui Dumnezeu este abandonat, ruah devine tot
mai clar acel element care caracterizează supranaturalul şi deosebeşte divinul
de ceea ce este doar uman (în special în Isaia 31:3; vezi Ioan 4:24). Începe să
fie făcută şi o distincţie între ruah şi nepes: ruah din
om reţine legătura directă cu Dumnezeu, indicând dimensiunea „superioară"
a existenţei omului, dimensiunea orientată spre Dumnezeu (de ex. Ezra 1:1,5;
Psalmul 51:12; Ezechiel 11:19), în timp ce nepes are tendinţa crescândă
să indice (de obicei) aspectele „inferioare" ale conştiinţei omului, viaţa
personală pur umană din om, sediul poftelor, emoţiilor şi pasiunilor lui. În
felul acesta a fost pregătită calea pentru distincţia mai clară făcută de Pavel
între psihic şi spiritual (1 Corinteni 15:44-46).
De asemenea, este evidentă o tendinţă ca focarul autorităţii
să se deplaseze de la manifestarea lui ruah în extaz spre un concept mai
instituţionalizat. Starea de a fi posedat de către Duhul lui Dumnezeu este
concepută acum ca o stare permanentă, care poate fi transmisă (Numeri 11:17;
Deuteronom 34:9; 2 Împăraţi 2:9,15). Prin urmare, putem presupune că ungerea
regelui era concepută mai mult în termenii ungerii cu Duhul (1 Samuel 16:13; şi
implicaţia Psalmul 89:20 ş.urm.; Isaia 11:2; 61:1). Profeţia a început să fie
legată tot mai mult de religia instituţionalizată (implicaţia din Isaia 28:7;
Ieremia 6:13; 23:11; este probabil că unii psalmi au început ca rostiri
profetice cultice; Habacuc şi Zaharia probabil că au fost profeţi de cult).
Această schimbare marchează începutul tensiunii în tradiţia iudeo-creştină
dintre carisma şi cult (vezi în special 1 Împăraţi 22:5-28; Amos 7:10-17).
Cea mai izbitoare trăsătură a perioadei pre-exilice este
reţinerea stranie (după câte se pare) a profeţilor clasici de a atribui
inspiraţia lor Duhului. Nici profeţii din secolul al 8-lea (Amos, Mica, Osea,
Isaia) şi nici cei din secolul al 7-lea (Ieremia, Ţefania, Naum, Habacuc) nu se
referă la Duhul pentru a autentifica mesajul lor - cu excepţia posibilă din
Mica 3:8 (privită deseori ca o interpolare târzie, tocmai din acest motiv).
Când descriu inspiraţia lor ei preferă să vorbească despre cuvântul lui
Dumnezeu (în special Amos 3:8; Ieremia 20:9) şi despre mâna lui Dumnezeu (Isaia
8:11; Ieremia 15:17). Nu putem spune de ce a fost aşa; probabil că ruah
a ajuns să fie identificat prea mult cu stările extatice, atât în Israel cât şi
în celelalte religii din Orientul Apropiat (cf. Osea 9:7); poate că a fost o
reacţie împotriva religiei instituţionalizate şi a abuzului (Isaia 28:7;
Ieremia 5:13; 6:13; 14:13 ş.urm.; etc.; Mica 2:11); sau poate că se conturase
deja convingerea că lucrarea ruah al lui Dumnezeu avea să fie în
principal escatologică (Isaia 4:4).
În perioada exilică şi post-exilică lucrarea Duhului a
căpătat din nou proeminenţă. A fost reafirmat rolul ruah divin ca
inspirator al profetici (Proverbe 1:23; cf. Isaia 59:21 - Duhul şi cuvântul,
împreună; Ezechiel 2:2; 3:1-4, 22-24; etc. - Duhul, cuvântul şi mâna). Şi
inspiraţia profeţilor mai vechi a fost atribuită cu largheţe Duhului (Neemia
9:20, 30; Zaharia 7:12; cf. Isaia 63:11 ş.urm.). Ideea că Dumnezeu este prezent
prin Duhul, exprimată de exemplu în Psalmul 51:11, apare de asemenea în Psalmul
143:10; Hagai 2:5; Zaharia 4:6. De asemenea, 2 Cronici 20:14; 24:20 poate
reflecta dorinţa de a stabili o punte peste prăpastia dintre carismă şi cult.
Tradiţia care a atribuit activităţii Duhului talentul
artistic şi meşteşugăresc al lui Beţaleel şi al altora (Exod 28:3; 31:3;
35:31), a stabilit o legătură între Duhul şi calităţile estetice şi etice.
Probabil că ţinând cont de această idee, sau poate pe baza considerentului că
Duhul este Duhul unui Dumnezeu sfânt şi bun, unii autori au numit Duhul „Duhul
Sfânt" al lui Dumnezeu (numai de trei ori în Vechiul Testament - Psalmul
51:13; Isaia 63:10 ş.urm.) sau „Duhul bun" al lui Dumnezeu (Neemia 9:20;
Psalmul 143:10).
Un alt aspect care apare rar şi în perioade diferite este
asocierea Duhului cu lucrarea de creaţie (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 33:6;
104:30). În Psalmul 139:7 ruah desemnează prezenţa cosmică a lui
Dumnezeu.
Probabil că cel mai important aspect, din perspectiva
creştină, este tendinţa crescândă în cercurile profetice de a interpreta ruah
al lui Dumnezeu în termeni escatologici, ca puterea Sfârşitului, trăsătura
caracteristică a erei noi. Duhul avea să facă o creaţie nouă (Isaia 32:15; 44:3
ş.urm.). Agenţii mântuirii escatologice aveau să fie unşi cu Duhul lui Dumnezeu
(Isaia 42:1; 61:1; mai târziu în special în Psalmii lui Solomon 17:42).
Oamenii aveau să fie creaţi din nou de Duhul pentru a se bucura de o relaţie
mai vitală şi mai apropiată cu Dumnezeu (Ezechiel 36:26 ş.urm.; 37; cf. Ieremia
31:31-34), iar Duhul avea să fie împărţit cu mână largă tuturor oamenilor din
Israel (Ezechiel 39:29; Ioel 2:28 ş.urm.; Zaharia 12:10; cf. Numeri 11:29).
În perioada dintre Testamente rolul atribuit Duhului este
diminuat foarte mult. În Literatura de Înţelepciune elenistică Duhului nu îi
este dat un loc proeminent. Când vorbeşte despre relaţia dintre divin şi uman,
înţelepciunea este complet dominantă, aşa încât „duh" sau „spirit"
este doar un alt mod de a defini înţelepciunea (Înţelepciunea 1:6 ş.urm.;
7:22-25; 9:17) şi chiar prorocia este atribuită înţelepciunii şi nu Duhului
(Înţelepciunea 7:27; Eclesiasticul 24:33). În Eclesiasticul încercarea lui
Filon de a uni teologia evreiască şi filozofia greacă, Duhul continuă sa fie
Duhul profeţiei, dar ideea lui de profeţie este mai apropiată de cea greacă de
inspiraţie prin extaz (de ex. Quis Rerum Divinarum Heres Sit 265). În
altă parte din speculaţia sa cu privire la creaţie Duhul are un anumit loc, dar
categoria de gândire dominantă este Logosul stoic (raţiunea divină imanentă în
lume şi în oameni).
În scrierile apocaliptice referirile la spiritul uman depăşesc
cu mult referirile la Duhul lui Dumnezeu, în proporţie de 3:1, iar referirile
la spirite angelice şi demonice le depăşesc în proporţie de 6:1. Numai în
câteva pasaje se vorbeşte despre Duhul ca despre un agent al inspiraţiei, dar
se crede că acesta este un rol de domeniul trecutului (de ex. 1 Enoh
91:1; 4 Ezra 14:22; Martirul lui Isaia 5:14).
În iudaismul rabinic Duhul este în mod special (şi aproape
exclusiv) Duhul prorociei. Dar aici, cu şi mai multă tărie, rolul acela este de
domeniul trecutului. Rabinii au întărit foarte mult convingerea că Hagai,
Zaharia şi Maleahi au fost ultimii dintre profeţi şi că după aceea Duhul a fost
retras (de ex. Tosefta Sotah 13:2; expresii mai vechi ale acestei idei
în Psalmul 74:9; Zaharia 13:2-6; 1 Macabei 4:46; 9:27; 2 Baruh 85:1-3). Cel mai
şocant dintre toate este modul în care Duhul este, practic, subordonat faţă de
Tora (legea). Duhul a inspirat Tora - o concepţie transmisă în creştinismul
primar (Marcu 12:36; Faptele Apostolilor 1:16; 28:25; Evrei 3:7; 9:8; 10:15; 2
Petru 1:21; cf. 2 Timotei 3:16). Dar rabinii înţelegeau prin aceasta că în
prezent legea era singura voce a Duhului, că Duhul nu mai vorbeşte decât prin
lege. „Când nu sunt profeţi este evident că nu mai este nici Duhul Sfânt"
(TDNT 6, p. 382). De asemenea, în speranţa rabinică pentru era viitoare, Tora
ocupă un rol mult mai important decât Duhul. Acest rol scăzut al Duhului este
reflectat şi în Targum, unde alte cuvinte care indică activitatea divină devin
mai proeminente (Memra, Şechina); în Talmudul babilonian „Şechina"
(gloria) a înlocuit practic discuţia despre Duhul.
Numai în Sulurile de la Marea Moartă „Duhul" ocupă din
nou un loc proeminent când acestea se referă la experienţa prezentă (în special
1QS 3.13-4. 26), reflectând convingerea trăirii zilelor de pe urmă care nu se
deosebeşte de conştiinţa escatologică a primilor creştini.
III. Duhul în învăţătura lui Ioan Botezătorul şi în propovăduirea lui Isus
(1) În iudaismul primar, în vremea Domnului Isus,
exista tendinţa ca Dumnezeu să fie conceput ca un Dumnezeu tot mai îndepărtat
de om, Dumnezeul sfânt şi transcendent, înălţat, locuind într-o glorie de care
nu te poţi apropia. De aici vine ezitarea de a rosti măcar numele divin şi de
aici vin discuţiile despre personaje intermediare, nume, îngeri, glorie,
înţelepciune etc., toate acestea fiind modalităţi de a vorbi despre activitatea
lui Dumnezeu în lume fără a compromite transcendenţa Lui. În zilele de început
„Duhul" a fost unul din modurile principale de a vorbi despre prezenţa lui
Dumnezeu (observaţi, de ex. implicaţia textului din 1 Samuel 16:13 ş.urm. şi
18:12, şi Isaia 63:11 ş.urm., unde se afirmă că Duhul Domnului înseamnă
prezenţa Domnului). Dar în vremea aceasta lipsea conştiinţa prezenţei divine
(cu excepţia comunităţii de la Qumran). Duhul, înţeles în principal ca Duhul
profeţiei a fost activ în trecut (inspirându-i pe profeţi şi Tora) şi avea să
fie turnat din nou în era nouă. Dar în prezent, discuţiile despre Duhul au
devenit complet subordonate înţelepciunii şi Logosului şi Torei, iar în ceea
ce-i priveşte pe rabini, Tora a devenit din ce în ce mai mult focarul exclusiv
al vieţii şi autorităţii religioase.
În contextul acesta, Ioan Botezătorul a creat multă vâlvă.
Nu numai că el însuşi a declarat că are Duhul, ci a fost recunoscut de mulţi ca
proroc (Matei 11:9 ş.urm.; Marcu 11:32) şi ca atare, era inspirat de Duhul
profeţiei (cf. Luca 1:15, 17). Şi mai şocant a fost mesajul său, deoarece el a
proclamat că revărsarea Duhului este iminentă - Cel care avea să vină după el
avea să boteze cu Duh şi cu foc (Matei 3:11; Luca 3:16; Marcu 1:8 şi Ioan 1:33
omit „şi foc"). Această metaforă viguroasă probabil că a fost scoasă în
parte din metaforele „lichide" pentru Duhul, care erau familiare în VT
(Isaia 32:15; Ezechiel 39:29; Ioel 2:28; Zaharia 12:10) şi în parte din
propriul său ritual de botez cu apă - udarea sau scufundarea în apă era o
imagine a unei experienţe copleşitoare a Duhului Sfânt. Avea să fie o
experienţă care implică judecată (observaţi accentul din mesajul lui Ioan din
Matei 3:7-12 şi în special asupra focului în 3:10-12), dar nu neapărat total
distructiv, deoarece focul poate să curăţească sau să distrugă (Maleahi 3:2
ş.urm.; 4:1). Probabil că aici Botezătorul s-a gândit în termenii „vaiurilor
mesianice", perioada de suferinţă şi necaz care avea să preceadă era nouă
- „durerile naşterii lui Mesia" (Daniel 7:19-22; 12:1; Zaharia 14:12-15; 3
Enoh 62:4; 100:1-3; Oracolele sibiline 3.632-651). Ideea intrării într-o
eră nouă prin scufundarea într-un râu de ruah de foc, care avea să
distrugă pe cei nepocăiţi şi să purifice pe cei pocăiţi nu era o idee nouă şi
nu este surprinzătoare formarea ei de către Ioan, întrucât ea are paralele în
Isaia 4:4; 30:27 ş.urm.; Daniel 7:10; IQS 4.21; IQH 3.29 ş.urm.; 4 Ezra 13:10
ş.urm.
(2) Isus a creat o agitaţie şi mai mare, deoarece El
a declarat că noua eră, Împărăţia lui Dumnezeu, este nu numai iminentă ci este
deja la lucru prin lucrarea Lui de propovăduire (Matei 12:41 ş.urm.; 13:16
ş.urm.; Luca 17:20 ş.urm.). Presupoziţia la baza acestei afirmaţii era că Duhul
escatologic, Puterea Sfârşitului, lucra deja prin El într-un mod unic, aşa cum
s-a dovedit prin scoaterea demonilor şi prin izbăvirea victimelor lui Satan
(Matei 12:24-32; Marcu 3:22-29) şi prin propovăduirea veştii bune la cei săraci
(Matei 5:3-6 şi 11:5, un ecou pentru Isaia 61:1 ş.urm.). Desigur, evangheliştii
nu au avut nici o îndoială că întreaga lucrare a lui Isus a fost făcută de la
bun început prin puterea Duhului (Matei 12:18; Luca 4:14, 18; Ioan 3:34; vezi
şi Faptele Apostolilor 10:38). Matei şi Luca au crezut că această lucrare
specială a Duhului în Isus şi prin El datează încă de la zămislirea Lui (Matei
1:18; Luca 1:35), naşterea Lui în Evanghelia după Luca fiind anunţată printr-o
explozie de activitate profetică vestind începutul Sfârşitului erei vechi (Luca
1:41, 67; 2:25-27, 36-38). Dar toţi cei patru evanghelişti sunt de acord că
Isus a experimentat la Iordan o împuternicire specială pentru lucrarea Sa, o
ungere care a fost legată clar de asigurarea filiaţiei Sale (Matei 3:16 ş.urm.;
Marcu 1:10 ş.urm.; Luca 3:22; Ioan 1:33 ş.urm.), şi de aceea în ispitirea care
a urmat I-a dat putere să menţină asigurarea Sa şi să definească ce implică
filiaţia, fiind susţinut de aceeaşi putere (Matei 4:1, 3 ş.urm.; 6 ş.urm.;
Marcu 1:12 ş.urm.; Luca 4:1, 3 ş.urm., 9-12, 14).
Accentul pus de Isus în mesajul Său a fost foarte diferit de
cel al lui Ioan Botezătorul, nu numai prin faptul că a proclamat Împărăţia care
era deja prezentă, ci şi prin caracterul atribuit Împărăţiei prezente. El a privit
lucrarea Sa mai mult sub aspectul binecuvântării decât al judecăţii. Răspunsul
dat la întrebarea lui Ioan Botezătorul în Matei 11:4 ş.urm. pare să sublinieze
în mod deliberat promisiunea binecuvântării din pasajele pe care le citează
acolo (Isaia 29:18-20; 35:3-5; 61:1 ş.urm.) şi pare să ignore avertismentul
despre judecată pe care îl conţineau (cf. Luca 4:18-20). Pe de altă parte, când
a privit spre sfârşitul lucrării Sale pământeşti este evident că El a vorbit în
termeni extraşi probabil din predicile lui Ioan Botezătorul (Luca 12:49-50,
botez şi foc), văzându-Şi probabil propria moarte ca pe o îndurare a vaiurilor
mesianice profeţite de Ioan, ca o golire a paharului mâniei lui Dumnezeu (Marcu
10:38 ş.urm.; 14:23 ş.urm., 36). De asemenea, El le-a dat ucenicilor Săi
promisiunea că Duhul îi va susţine când vor trece la rândul lor prin necaz şi
încercări (Marcu 13:11; mai complet în Ioan 14:15-17, 26; 15:26 ş.urm.;
16:7-15). În Luca 11:13 este aproape cert că „Duhul Sfânt" este o
alternativă pentru expresia mai puţin explicită „lucruri bune" (Matei
7:11); iar repetarea promisiunii lui Ioan Botezătorul în Faptele Apostolilor
1:5 şi 11:16 probabil că este considerată de Luca o afirmaţie a Cristosului
înviat (cf. Luca 24:49; poate şi Matei 28:19).
IV. Duhul în Faptele Apostolilor, în scrierile lui Pavel şi
Ioan
Principalii scriitorii ai NT sunt de acord asupra modului în
care înţeleg Duhul lui Dumnezeu, deşi pun accentul asupra unor aspecte
diferite.
a. Darul Duhului marchează începutul vieţii creştine
În Faptele Apostolilor, revărsarea Duhului la Rusalii
constituie momentul când ucenicii au experimentat ei înşişi „zilele de pe
urmă" (împărţirea cu largheţe a Duhului escatologic fiind o trăsătură
caracteristică a erei noi), momentul când a început credinţa lor „deplin
creştină" (Faptele Apostolilor 11:17). De asemenea, în Faptele Apostolilor
2:38 ş.urm., promisiunea Evangheliei pentru primii căutători se concentrează
asupra Duhului, iar în celelalte situaţii de evanghelizare primirea Duhului
este considerată factorul crucial care a arătat acceptarea credincioşilor de
către Dumnezeu (8:14-17; 9:17; 10:44 ş.urm.; 11:15-17; 18:25; 19:2, 6).
În mod asemănător, în scrierile lui Pavel darul Duhului este
începutul experienţei creştine (Galateni 3:2 ş.urm.), un alt mod de a descrie
relaţia nouă de justificare (1 Corinteni 6:11; Galateni 3:14; Tit 3:7). Cu alte
cuvinte, un om nu poate aparţine lui Cristos decât dacă are Duhul lui Cristos
(Romani 8:9), nu poate fi unit cu Cristos decât prin Duhul (1 Corinteni 6:17), nu
poate avea parte de filiaţia lui Cristos fără să aibă parte de Duhul Lui
(Romani 8:14-17; Galateni 4:6 ş.urm.), şi nu poate fi un membru al trupului lui
Cristos decât dacă a fost botezat în Duhul (1 Corinteni 12:13).
Tot astfel, în scrierile lui Ioan. Duhul de sus este puterea
care efectuează naşterea din nou (Ioan 3:3-8; 1 Ioan 3:9), deoarece Duhul este
dătătorul de viaţă (Ioan 6:63), ca un râu de apă vie care curge de la Cristos
şi dă viaţă celui care vine şi crede în El (7:37-39; 4:10, 14). În Ioan 20:22
avem o repetare deliberată a textului din Geneza 2:7; Duhul este suflarea de
viaţă a noii creaţii. Iar în 1 Ioan 3:24 şi 4:13 prezenţa Duhului este una
dintre „dovezile vieţii".
Este important să înţelegem că primii creştini concepeau
Duhul ca o putere divină manifestată clar prin efectele sale asupra vieţii
celui ce L-a primit; impactul Duhului nu a lăsat loc pentru îndoială cu privire
la schimbarea semnificativă care s-a petrecut într-o persoană prin acţiune
divină. Pavel le cere cititorilor săi să-şi aducă mereu aminte de prima dată
când au experimentat (simţit) Duhul. Pentru unii a fost o experienţă
copleşitoare a dragostei lui Dumnezeu (Romani 5:5); pentru alţii a fost bucurie
(1 Tesaloniceni 1:6); pentru alţii a fost experienţa iluminării (2 Corinteni
3:14-17) sau a eliberării (Romani 8:2; 2 Corinteni 3:17) sau a transformării
morale (1 Corinteni 6:9-11) sau a diferitelor daruri spirituale (1 Corinteni
1:4-7; Galateni 3:5). În Faptele Apostolilor, cea mai des menţionată
manifestare a Duhului este vorbirea inspirată, vorbirea în limbi, profeţia şi
lauda lui Dumnezeu, propovăduirea cu îndrăzneală a Cuvântului lui Dumnezeu
(Faptele Apostolilor 2:4; 4:8, 31; 10:46; 13:9-11; 19:6). Acesta este motivul
pentru care posedarea Duhului ca atare poate fi evidenţiată ca o trăsătură
definitorie a creştinului (Romani 8:9; 1 Ioan 3:24; 4:13), şi motivul pentru
care la întrebarea din Faptele Apostolilor 19:2 se aştepta un răspuns direct
(cf. Galateni 3:2). Este posibil ca Duhul ca atare să fie nevăzut, dar prezenţa
Lui putea fi detectată cu uşurinţă (Ioan 3:8).
Prin urmare, darul Duhului nu a fost un simplu corolar sau o
deducţie făcută pe baza botezului sau a punerii mâinilor, ci un eveniment clar
în viaţa primilor creştini. Este foarte probabil că Pavel se referă tocmai la
impactul acestei experienţe în pasaje cum sunt 1 Corinteni 6:11; 12:13; 2
Corinteni 1:22; Efeseni 1:13; de asemenea Tit 3:5 ş.urm., deşi s-ar putea
referi la botez. Şi deşi Romani 6:3 şi Galateni 3:27 („botezaţi în
Cristos") sunt texte despre care de obicei se consideră că se referă la
actul botezului, ele ar putea fi considerate la fel de bine ca o abreviere a
aluziei mai complete la experienţa Duhului, „botezaţi în Duhul în Cristos"
(1 Corinteni 12:13). Din Faptele Apostolilor observăm că primii creştini au
adaptat ritualul lor în formă embrionară potrivit cu călăuzirea Duhului şi nu
invers (Faptele Apostolilor 8:12-17; 10:44-48; 11:15-18; 18:25-19:6). Deşi în
Ioan 3:5 probabil că botezul („apa") şi darul Duhului sunt strâns legate
între ele în naşterea de sus, cele două aspecte nu trebuie identificate (cf.
1:33) şi ideea principală este naşterea prin Duhul (3:6-8).
Faptele Apostolilor, Pavel şi Ioan au avut cunoştinţă de
multe experienţe ale Duhului, dar nu au avut cunoştinţă de o a doua sau a treia
experienţă distinctă a Duhului (în viaţa unui om). În ce-l priveşte pe Luca,
Cincizecimea nu a fost o a doua experienţă a Duhului pentru ucenici, ci a fost
botezul lor în Duhul pentru a intra în era nouă (Faptele Apostolilor 1:5 şi
punctul III. de mai sus), naşterea Bisericii şi a misiunii ei. Este
posibil ca încercările de a armoniza Ioan 20:22 cu Faptele Apostolilor 2 la un
nivel strict istoric să fie greşite, întrucât scopul lui Ioan aici se poate să
fie în mai mare măsură teologic decât istoric, adică, el pune accentul pe
unitatea teologică a morţii, învierii şi înălţării lui Isus cu darul Duhului şi
cu misiunea (Pentecost, Ioan 20:21-23; cf. 19:30, literal, „El Şi-a aplecat
capul şi Şi-a dat duhul/Duhul"). La fel şi Faptele Apostolilor 8, întrucât
Luca nu concepe venirea Duhului într-un mod liniştit sau invizibil, darul
Duhului în 8:17 este pentru el primirea iniţială a Duhului (8:16, „fuseseră
numai botezaţi în Numele Domnului Isus"). Luca pare să sugereze că până
atunci credinţa lor nu a fost o predare totală lui Cristos sau încredere în
Dumnezeu (8:12 - „au crezut pe Filip" - o descriere a convertirii -
Faptele Apostolilor).
b. Duhul ca puterea vieţii noi
Potrivit lui Pavel, darul Duhului este de asemenea un
început care îndreaptă privirile spre împlinirea finală (Galateni 3:3; Filipeni
1:6), începutul şi arvuna unui proces îndelungat de transformare în asemănarea
lui Cristos, proces care îşi atinge ţelul prin învierea trupului (2 Corinteni
1:22; 3:18; 4:16-5:5; Efeseni 1:13 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13; şi 1 Petru
1:2). Duhul este „pârga" secerişului învierii, prin care Dumnezeu începe
să exercite dreptul Său de a revendica totalitatea fiinţei omului (Romani 8:11,
23; 1 Corinteni 3:16; 6:19; 15:45-48; Galateni 5:16-23).
Prin urmare, pentru credincios viaţa este diferită din punct
de vedere calitativ de viaţa trăită înainte de a avea credinţă. Trăirea sa
zilnică devine mijlocul de a răspunde la călăuzirea Duhului, fiind împuternicit
de puterea Duhului (Romani 8:4-6, 14; Galateni 5:16, 18, 25; 6:8). Pavel a
considerat că aceasta este deosebirea decisivă între creştinism şi iudaismul
rabinic. Evreii trăiau după Lege - depozitarea lucrării revelatoare a Duhului
în generaţiile trecute - această atitudine a dus în mod inevitabil la
inflexibilitate şi cazuistică, întrucât revelaţia din trecut nu poate fi
apucată întotdeauna direct la nevoile prezentului. Dar Duhul a adus un caracter
direct al relaţiei personale cu Dumnezeu, care împlineşte speranţa din vechime
a lui Ieremia (31:31-34) şi care a făcut închinarea şi ascultarea un fapt mai
liber, mai vital şi mai spontan (Romani 2:28 ş.urm.; 7:6; 8:2-4; 12:2; 2
Corinteni 3:3, 6-8, 14-18; Efeseni 2:18; Filipeni 3:3).
În acelaşi timp, întrucât Duhul este numai un început al
mântuirii finale în viaţa aceasta, împlinirea finală a lucrării Lui nu poate fi
realizată în cursul vieţii acesteia. Omul stâpânit de Duhul nu mai depinde de
lumea aceasta şi de standardele ei pentru a găsi sens şi satisfacţie, dar el
continuă să fie un om cu pofte şi slăbiciuni omeneşti, făcând parte din
societatea umană. În consecinţă, a avea Duhul înseamnă a trece printr-o
tensiune şi un conflict între viaţa veche şi cea nouă, între carne şi Duhul
(Romani 7:14-25; 8:10, 12 ş.urm.; Galateni 5:16 ş.urm.; cf. Evrei 10:29). Celor
care au privit viaţa tipică a Duhului în termenii viziunilor, ai revelaţiilor
şi ai altor lucruri de felul acesta, Pavel le răspunde că harul se manifestă
deplin numai în slăbiciune şi prin slăbiciune (2 Corinteni 12:1-10; cf. Romani
8:26 ş.urm.).
Luca şi Ioan vorbesc prea puţin despre alte aspecte ale
vieţii continue în Duhul (cf. Faptele Apostolilor 9:31; 13:52), dar îşi
concentrează atenţia în special asupra vieţii Duhului orientată spre misiune
(Faptele Apostolilor 7:51; 8:29, 39; 10:17-19; 11:12; 13:2, 4; 15:28; 16:6
ş.urm.; 19:21; Ioan 16:8-11; 20:21-23). Duhul este acea putere care depune
mărturie despre Cristos (Ioan 15:26; Faptele Apostolilor 1:8; 5:32; 1 Ioan
5:6-8; vezi şi Evrei 2:4; 1 Petru 1:12; Apocalipsa 19:10).
c. Duhul părtăşiei şi Duhul lui Cristos
O trăsătură caracteristică a Duhului erei noi este că El
este primit şi simţit de toţi şi el lucrează prin toţi, nu numai prin unul sau
doi (de ex. Faptele Apostolilor 2:17 ş.urm.; Romani 8:9; 1 Corinteni 12:7, 11;
Evrei 6:4; 1 Ioan 2:20). În învăţătura lui Pavel numai această participare
comună (koinonia) în Duhul unic este ceea ce face ca un grup de persoane
diferite să fie un singur trup (1 Corinteni 12:13; 2 Corinteni 13:14; Efeseni
4:3 ş.urm.; Filipeni 2:1). Şi numai în măsura în care fiecare credincios
permite Duhului să se exprime în cuvânt şi în acţiune ca membru al trupului,
numai în măsura aceea trupul creşte spre maturitate în Cristos (1 Corinteni
12:12-26; Efeseni 4:3-16). Acesta este motivul pentru care Pavel încurajează
manifestarea unei game largi de daruri ale Duhului şi exprimarea lor
nestânjenită (Romani 12:3-8; 1 Corinteni 12:4-11,27-31; Efeseni 5:18 ş.urm.; 1
Tesaloniceni 5:19 ş.urm.; cf. Efeseni 4:30) şi în acelaşi timp insistă ca
grupul de credincioşi să cerceteze fiecare cuvânt şi acţiune care revendică
autoritatea Duhului, să le testeze prin măsura lui Cristos şi a dragostei pe
care a întruchipat-o El (1 Corinteni 2:12-16; 13; 14:29; 1 Tesaloniceni
5:19-22; cf. 1 Ioan 4:1-3).
În Ioan 21:24 (cf. Apocalipsa 19:10) este prezentă aceeaşi pereche
de accente pe închinarea care este determinată de dependenţa directă de Duhul
(şi nu de un loc sacru sau de un sanctuar) şi de conformarea cu adevărul lui
Cristos. Ioan subliniază şi el faptul că fiecare credincios se poate aştepta să
primească învăţătură direct de la Duhul, Sfetnicul (Ioan 14:26; 16:12 ş.urm.; 1
Ioan 2:27); dar, în acelaşi timp, revelaţia nouă va fi o continuare a celei
vechi, o proclamare din nou, o interpretare din nou a adevărului lui Cristos
(Ioan 14:26; 16:13-15; 1 Ioan 2:24).
Această legătură cu Cristos este lucrul care deosebeşte
înţelegerea creştină a Duhului de concepţia mai veche, mai puţin definită.
Duhul este acum cu certitudine Duhul lui Cristos (Faptele Apostolilor 16:7;
Romani 8:9; Galateni 4:6; Filipeni 1:19; şi 1 Petru 1:11; cf. Ioan 7:38; 19:30;
20:22; Faptele Apostolilor 2:33; Evrei 9:14; Apocalipsa 3:1; 5:6), celălalt
Sfătuitor care L-a înlocuit pe Isus pe pământ (Ioan 14:16; cf. 1 Ioan 2:1).
Aceasta înseamnă că acum Isus este prezent pentru cel credincios numai în Duhul
şi prin Duhul (Ioan 14:16-28; 16:7; Romani 8:9 ş.urm.; 1 Corinteni 6:17; 15:45;
Efeseni 3:16 ş.urm.; cf. Romani 1:4; 1 Timotei 3:16; 1 Petru 3:18; Apocalipsa
2-3) şi semnul (pecetea) Duhului este atât recunoaşterea poziţiei actuale a lui
Isus (1 Corinteni 12:3; 1 Ioan 5:6-12) cât şi reproducerea în credincios a
caracterului filiaţiei Sale şi a vieţii Sale înviate (Romani 8:11, 14-16, 23; 1
Corinteni 15:45-49; 2 Corinteni 3:18; Galateni 4:6 ş.urm.; 1 Ioan 3:2).
Rădăcinile teologiei Trinitariene de mai târziu sunt
probabil evidente în faptul că Pavel recunoaşte că orice credincios trăieşte
prin Duhul o relaţie dublă, cu Dumnezeu ca Tată (Romani 8:15 ş.urm.; Galateni
4:6) şi cu Isus ca Domn (1 Corinteni 12:3).
(*SFETNIC, *ÎNGER, *BOTEZ, *TRUPUL LUI CRISTOS, *CONVERTIRE,
*DEMON, *ESCATOLOGIE, *INSPIRAŢIE, *VIAŢĂ, *PUTERE, *PROROCIE, *DARURI
SPIRITUALE, *TRINITATE, *VÂNT.)
BIBLIOGRAFIE
H. Berkhof, The Doctrine of the Holy Spirit, 1965; F.
D. Bruner, A Theology of the Holy Spirit, 1970; J. D. G. Dunn, Baptism
in the Holy Spirit, 1970; idem, Jesus and the Spirit, 1975; idem,
„Spirit, Holy Spirit", NIDNTT 3, p. 689-709; M. Green, I Believe in the
Holy Spirit, 1975; G. S. Hendry, The Holy Spirit in Christian Theology,
1965; J. H. E. Hull, The Holy Spirit in the Acts of the Apostles, 1967;
M. E. Isaacs, The Concept of Spirit, 1976; G. W. H. Lampe, „Holy
Spirit", IDB, 2, p. 626-638; K. McDonnell (ed.), The Holy Spirit and
Power, 1975; G. T. Montague, The Holy Spirit: Growth of a Biblical
Tradition, 1976; D. Moody, Spirit of the Living God, 1968; E.
Schweizer ş.a., TDNT 6, p. 332-451; T. S. Smail, Reflected Glory: The Spirit
in Christ and Christians, 1975; A. M. Stibbs şi J. I. Packer, The Spirit
within You, 1967; L. J. Suenens, A New Pentecost?, 1975; J. V. Taylor,
The Go-Between God, 1972. On (human) spirit see: H.W. Robinson, The
Christian Doctrine of Man, 1926; W. D. Stacey, The pauline View of Man,
1956.
J.D.G.D.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu