duh, Duhul Sfânt



DUH, DUHUL SFÂNT. În VT, apare în ebr. ruah, de 378 ori (plus de 11 ori în aram. în Daniel); în NT, în gr. pneuma de 379 ori.

I. Înţelesul de bază al termenilor ruah şi pneuma

În gândirea ebr. veche ruah a avut diferite înţelesuri şi toate au avut o pondere aproape egală.

1. Vânt, o forţa puternică, invizibilă şi misterioasă (Geneza 8:1; Exod 10:13, 19; Numeri 11:31; 1 Împăraţi 18:45; Proverbe 25:23; Ieremia 10:13; Osea 13:15; Iona 4:8), asociată de obicei cu ideea de tărie sau violenţă (Exod 14:21; 1 Împăraţi 19:11; Psalmul 48:7; 55:8; Isaia 7:2; Ezechiel 27:26; Iona 1:4).

2. Suflare (adică, aer - pe o scară mică), duh sau spirit (Geneza 6:17; 7:15, 22; Psalmul 31:5; 32:2; Eclesiastul 3:19, 21; Ieremia 10:14; 51:17; Ezechiel 11:5), aceeaşi forţă misterioasă observată în viaţa şi vitalitatea omului (şi animalelor). Poate fi tulburată sau activată într-o anumită direcţie (Geneza 41:8; Numeri 5:14, 30; Judecători 8:3; 1 Împăraţi 21:5; 1 Cronici 5:26; Iov 21:4; Proverbe 29:11; Ieremia 51:17; Daniel 2:1, 3), poate fi handicapată sau diminuată (Iosua 5:1; 1 Împăraţi 10:5; Psalmul 143:7; Isaia 19:3) şi poate fi reînviată (Geneza 45:27; Judecători 15:19; 1 Samuel 30:12). Cu alte cuvinte, forţa dinamică ce constituie omul poate fi scăzută (ea dispare la moarte) sau poate avea loc o izbucnire bruscă de forţă vitală.

3. Putere divină, când ruah este folosit pentru a descrie ocaziile în care oamenii par să-şi depăşească limitele - nu este vorba de o simplă creştere a vitalităţii, ci de o forţă supranaturală care pune stăpânire pe ei. Aşa s-a întâmplat în special cu liderii carismatici din vechime (Judecători 3:10; 6:34; 11:29; 13:25; 14:6, 19; 15:14 ş.urm.; 1 Samuel 11:6) şi cu profeţii din vechime - acelaşi ruah divin a produs stările de extaz şi vorbirile profetice (Numeri 24:2; 1 Samuel 10:6,10; 19:20, 23 ş.urm.).

Totuşi, acestea nu ar trebui tratate ca un set distinct de înţelesuri; dimpotrivă, avem de-a face cu un spectru larg de înţelesuri şi fiecare dintre ele se contopeşte cu celelalte. Observaţi, de ex. suprapunerea înţelesului 1 şi 2 în Psalmul 78:39, 1 şi 3 în 1 Împăraţi 18:12; 2 Împăraţi 2:16; Ezechiel 3:12, 14, 2 şi 3 în Numeri 5:14, 30; 1 Samuel 16:14-16; Osea 4:12, 1 şi 2 şi 3 în Ezechiel 37:9. La început, cel puţin, toate acestea sunt privite ca simple manifestări ale ruah şi sensurile lui ruah nu sunt separate strict. Prin urmare, nu putem presupune că în gândirea ebr. veche ar fi fost făcută distincţie între ruah divin şi ruah antropologic; dimpotrivă, ruah al omului poate fi identificat cu ruah al lui Dumnezeu (Geneza 6:3; Iov. 27:3; 32:8; 33:4; 34:14 ş.urm.; Psalmul 104:29 ş.urm.).

Prin urmare, conceptul ruah reprezintă un termen existenţial. Esenţa sa este experimentarea unei forţe extraordinare, misterioase - forţa nevăzută puternică a vântului, misterul vitalităţii, forţa exterioară care transformă - toate sunt ruah, toate sunt manifestări ale energiei divine.

În utilizările ulterioare predomină sensurile de spirit uman, spirit angelic sau demonic şi Spirit divin, şi sunt mai distincte. Astfel, în NT pneuma este folosit de aproape 40 de ori pentru a indica acea dimensiune a personalităţii umane prin care este posibilă relaţia cu Dumnezeu (Marcu 2:8; Faptele Apostolilor 7:59; Romani 1:9; 8:16; 1 Corinteni 5:3-5; 1 Tesaloniceni 5:23; Iacov 2:26). Puţin mai frecvent este sensul de spirit demonic, necurat şi rău, o forţă pe care omul o simte ca pe o boală, ca pe o limitare dăunătoare a relaţiei sale depline cu Dumnezeu şi cu semenii săi (în special în evangheliile sinoptice şi în Faptele Apostolilor; Matei 8:16; Marcu 1:23,26 ş.urm.; 9:25; Luca 4:36; 11:24, 26; Faptele Apostolilor 19:12 ş.urm., 15 ş.urm; 1 Timotei 4:1; Apocalipsa 16:13 ş.urm.). Uneori se face referire la spirite cereşti (bune) (Faptele Apostolilor 23:8 ş.urm.; Evrei 1:7,14) sau la spiritele celor morţi (Luca 24:37, 39; Evrei 12:23; 1 Petru 3:19; cf. 1 Corinteni 5:5). Dar cel mai frecvent se face referire în NT la Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt (peste 250 de ori). În acelaşi timp, gama mai largă de înţelesuri anterioare continuă să fie reflectată în ambiguitatea din Ioan 3:8; 20:22; Faptele Apostolilor 8:39; 2 Tesaloniceni 2:8; Apocalipsa 11:11; 13:15 şi în special în câteva pasaje în care nu este posibil să stabilim cu certitudine dacă este vorba de spiritul uman sau de Spiritul divin (Marcu 14:38; Luca 1:17, 80; 1 Corinteni 14:14,32; 2 Corinteni 4:13; Efeseni 1:17; 2 Timotei 1:7; Iacov 4:5; Apocalipsa 22:6).

II. Caracteristici ale folosirii termenului în vremea precreştină

În interpretarea mai veche a termenului ruah se făcea prea puţină distincţie între natural şi supranatural. Vântul putea fi descris poetic drept suflarea nărilor lui Iahve (Exod 15:8, 10; 2 Samuel 22:16 = Psalmul 18:15; Isaia 40:7). Ruah insuflat în om de Dumnezeu a fost de la început sinonim, mai mult sau mai puţin, cu nepes (suflet) (în special în Geneza 2:7). Ruah era aceeaşi forţă vitală divină şi misterioasă care poate fi văzută cel mai clar în vânt sau în stările extatice ale unui profet sau ale unui lider carisrnatic.

La început ruah al lui Dumnezeu a fost conceput mai curând în ceea ce priveşte puterea decât în termeni morali, încă nefiind descris ca Duhul (Sfânt) lui Dumnezeu (cf. Judecători 14:6,19; 15:14 ş.urm.). Un ruah de la Dumnezeu putea fi spre rău sau spre bine (Judecători 9:23; 1 Samuel 16:14-16; 1 Împăraţi 22:19-23). În acest prim stadiu de interpretare, ruah al lui Dumnezeu era conceput doar ca o putere supranaturală (aflată sub autoritatea lui Dumnezeu), care exercita forţă într-o direcţie oarecare.

Primii conducători după constituirea Israelului ca naţiune şi-au bazat autoritatea revendicată pe manifestări speciale de ruah în stări extatice - aşa stau lucrurile cu judecătorii (referinţa 3. de mai sus), Samuel care a avut reputaţia de văzător a fost în mod evident liderul unui grup de profeţi extatici (1 Samuel 9:9, 18 ş.urm.; 19:20, 24) şi Saul (1 Samuel 11:6; cf. 10:11 ş.urm.; 19:24). Observaţi rolul pe care se pare că l-a avut muzica în stimularea extazului inspiraţiei (1 Samuel 10:5 ş.urm.; 2 Împăraţi 3:15).

În perioadele care au urmat pot fi observate desfăşurări noi. Putem recunoaşte tendinţa de a face o distincţie mai clară între natural şi supranatural, între Dumnezeu şi om. Pe măsură ce antropomorfismul din descrierile anterioare ale lui Dumnezeu este abandonat, ruah devine tot mai clar acel element care caracterizează supranaturalul şi deosebeşte divinul de ceea ce este doar uman (în special în Isaia 31:3; vezi Ioan 4:24). Începe să fie făcută şi o distincţie între ruah şi nepes: ruah din om reţine legătura directă cu Dumnezeu, indicând dimensiunea „superioară" a existenţei omului, dimensiunea orientată spre Dumnezeu (de ex. Ezra 1:1,5; Psalmul 51:12; Ezechiel 11:19), în timp ce nepes are tendinţa crescândă să indice (de obicei) aspectele „inferioare" ale conştiinţei omului, viaţa personală pur umană din om, sediul poftelor, emoţiilor şi pasiunilor lui. În felul acesta a fost pregătită calea pentru distincţia mai clară făcută de Pavel între psihic şi spiritual (1 Corinteni 15:44-46).

De asemenea, este evidentă o tendinţă ca focarul autorităţii să se deplaseze de la manifestarea lui ruah în extaz spre un concept mai instituţionalizat. Starea de a fi posedat de către Duhul lui Dumnezeu este concepută acum ca o stare permanentă, care poate fi transmisă (Numeri 11:17; Deuteronom 34:9; 2 Împăraţi 2:9,15). Prin urmare, putem presupune că ungerea regelui era concepută mai mult în termenii ungerii cu Duhul (1 Samuel 16:13; şi implicaţia Psalmul 89:20 ş.urm.; Isaia 11:2; 61:1). Profeţia a început să fie legată tot mai mult de religia instituţionalizată (implicaţia din Isaia 28:7; Ieremia 6:13; 23:11; este probabil că unii psalmi au început ca rostiri profetice cultice; Habacuc şi Zaharia probabil că au fost profeţi de cult). Această schimbare marchează începutul tensiunii în tradiţia iudeo-creştină dintre carisma şi cult (vezi în special 1 Împăraţi 22:5-28; Amos 7:10-17).

Cea mai izbitoare trăsătură a perioadei pre-exilice este reţinerea stranie (după câte se pare) a profeţilor clasici de a atribui inspiraţia lor Duhului. Nici profeţii din secolul al 8-lea (Amos, Mica, Osea, Isaia) şi nici cei din secolul al 7-lea (Ieremia, Ţefania, Naum, Habacuc) nu se referă la Duhul pentru a autentifica mesajul lor - cu excepţia posibilă din Mica 3:8 (privită deseori ca o interpolare târzie, tocmai din acest motiv). Când descriu inspiraţia lor ei preferă să vorbească despre cuvântul lui Dumnezeu (în special Amos 3:8; Ieremia 20:9) şi despre mâna lui Dumnezeu (Isaia 8:11; Ieremia 15:17). Nu putem spune de ce a fost aşa; probabil că ruah a ajuns să fie identificat prea mult cu stările extatice, atât în Israel cât şi în celelalte religii din Orientul Apropiat (cf. Osea 9:7); poate că a fost o reacţie împotriva religiei instituţionalizate şi a abuzului (Isaia 28:7; Ieremia 5:13; 6:13; 14:13 ş.urm.; etc.; Mica 2:11); sau poate că se conturase deja convingerea că lucrarea ruah al lui Dumnezeu avea să fie în principal escatologică (Isaia 4:4).

În perioada exilică şi post-exilică lucrarea Duhului a căpătat din nou proeminenţă. A fost reafirmat rolul ruah divin ca inspirator al profetici (Proverbe 1:23; cf. Isaia 59:21 - Duhul şi cuvântul, împreună; Ezechiel 2:2; 3:1-4, 22-24; etc. - Duhul, cuvântul şi mâna). Şi inspiraţia profeţilor mai vechi a fost atribuită cu largheţe Duhului (Neemia 9:20, 30; Zaharia 7:12; cf. Isaia 63:11 ş.urm.). Ideea că Dumnezeu este prezent prin Duhul, exprimată de exemplu în Psalmul 51:11, apare de asemenea în Psalmul 143:10; Hagai 2:5; Zaharia 4:6. De asemenea, 2 Cronici 20:14; 24:20 poate reflecta dorinţa de a stabili o punte peste prăpastia dintre carismă şi cult.

Tradiţia care a atribuit activităţii Duhului talentul artistic şi meşteşugăresc al lui Beţaleel şi al altora (Exod 28:3; 31:3; 35:31), a stabilit o legătură între Duhul şi calităţile estetice şi etice. Probabil că ţinând cont de această idee, sau poate pe baza considerentului că Duhul este Duhul unui Dumnezeu sfânt şi bun, unii autori au numit Duhul „Duhul Sfânt" al lui Dumnezeu (numai de trei ori în Vechiul Testament - Psalmul 51:13; Isaia 63:10 ş.urm.) sau „Duhul bun" al lui Dumnezeu (Neemia 9:20; Psalmul 143:10).

Un alt aspect care apare rar şi în perioade diferite este asocierea Duhului cu lucrarea de creaţie (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 33:6; 104:30). În Psalmul 139:7 ruah desemnează prezenţa cosmică a lui Dumnezeu.

Probabil că cel mai important aspect, din perspectiva creştină, este tendinţa crescândă în cercurile profetice de a interpreta ruah al lui Dumnezeu în termeni escatologici, ca puterea Sfârşitului, trăsătura caracteristică a erei noi. Duhul avea să facă o creaţie nouă (Isaia 32:15; 44:3 ş.urm.). Agenţii mântuirii escatologice aveau să fie unşi cu Duhul lui Dumnezeu (Isaia 42:1; 61:1; mai târziu în special în Psalmii lui Solomon 17:42). Oamenii aveau să fie creaţi din nou de Duhul pentru a se bucura de o relaţie mai vitală şi mai apropiată cu Dumnezeu (Ezechiel 36:26 ş.urm.; 37; cf. Ieremia 31:31-34), iar Duhul avea să fie împărţit cu mână largă tuturor oamenilor din Israel (Ezechiel 39:29; Ioel 2:28 ş.urm.; Zaharia 12:10; cf. Numeri 11:29).

În perioada dintre Testamente rolul atribuit Duhului este diminuat foarte mult. În Literatura de Înţelepciune elenistică Duhului nu îi este dat un loc proeminent. Când vorbeşte despre relaţia dintre divin şi uman, înţelepciunea este complet dominantă, aşa încât „duh" sau „spirit" este doar un alt mod de a defini înţelepciunea (Înţelepciunea 1:6 ş.urm.; 7:22-25; 9:17) şi chiar prorocia este atribuită înţelepciunii şi nu Duhului (Înţelepciunea 7:27; Eclesiasticul 24:33). În Eclesiasticul încercarea lui Filon de a uni teologia evreiască şi filozofia greacă, Duhul continuă sa fie Duhul profeţiei, dar ideea lui de profeţie este mai apropiată de cea greacă de inspiraţie prin extaz (de ex. Quis Rerum Divinarum Heres Sit 265). În altă parte din speculaţia sa cu privire la creaţie Duhul are un anumit loc, dar categoria de gândire dominantă este Logosul stoic (raţiunea divină imanentă în lume şi în oameni).

În scrierile apocaliptice referirile la spiritul uman depăşesc cu mult referirile la Duhul lui Dumnezeu, în proporţie de 3:1, iar referirile la spirite angelice şi demonice le depăşesc în proporţie de 6:1. Numai în câteva pasaje se vorbeşte despre Duhul ca despre un agent al inspiraţiei, dar se crede că acesta este un rol de domeniul trecutului (de ex. 1 Enoh 91:1; 4 Ezra 14:22; Martirul lui Isaia 5:14).

În iudaismul rabinic Duhul este în mod special (şi aproape exclusiv) Duhul prorociei. Dar aici, cu şi mai multă tărie, rolul acela este de domeniul trecutului. Rabinii au întărit foarte mult convingerea că Hagai, Zaharia şi Maleahi au fost ultimii dintre profeţi şi că după aceea Duhul a fost retras (de ex. Tosefta Sotah 13:2; expresii mai vechi ale acestei idei în Psalmul 74:9; Zaharia 13:2-6; 1 Macabei 4:46; 9:27; 2 Baruh 85:1-3). Cel mai şocant dintre toate este modul în care Duhul este, practic, subordonat faţă de Tora (legea). Duhul a inspirat Tora - o concepţie transmisă în creştinismul primar (Marcu 12:36; Faptele Apostolilor 1:16; 28:25; Evrei 3:7; 9:8; 10:15; 2 Petru 1:21; cf. 2 Timotei 3:16). Dar rabinii înţelegeau prin aceasta că în prezent legea era singura voce a Duhului, că Duhul nu mai vorbeşte decât prin lege. „Când nu sunt profeţi este evident că nu mai este nici Duhul Sfânt" (TDNT 6, p. 382). De asemenea, în speranţa rabinică pentru era viitoare, Tora ocupă un rol mult mai important decât Duhul. Acest rol scăzut al Duhului este reflectat şi în Targum, unde alte cuvinte care indică activitatea divină devin mai proeminente (Memra, Şechina); în Talmudul babilonian „Şechina" (gloria) a înlocuit practic discuţia despre Duhul.

Numai în Sulurile de la Marea Moartă „Duhul" ocupă din nou un loc proeminent când acestea se referă la experienţa prezentă (în special 1QS 3.13-4. 26), reflectând convingerea trăirii zilelor de pe urmă care nu se deosebeşte de conştiinţa escatologică a primilor creştini.

III. Duhul în învăţătura lui Ioan Botezătorul şi în propovăduirea lui Isus

(1) În iudaismul primar, în vremea Domnului Isus, exista tendinţa ca Dumnezeu să fie conceput ca un Dumnezeu tot mai îndepărtat de om, Dumnezeul sfânt şi transcendent, înălţat, locuind într-o glorie de care nu te poţi apropia. De aici vine ezitarea de a rosti măcar numele divin şi de aici vin discuţiile despre personaje intermediare, nume, îngeri, glorie, înţelepciune etc., toate acestea fiind modalităţi de a vorbi despre activitatea lui Dumnezeu în lume fără a compromite transcendenţa Lui. În zilele de început „Duhul" a fost unul din modurile principale de a vorbi despre prezenţa lui Dumnezeu (observaţi, de ex. implicaţia textului din 1 Samuel 16:13 ş.urm. şi 18:12, şi Isaia 63:11 ş.urm., unde se afirmă că Duhul Domnului înseamnă prezenţa Domnului). Dar în vremea aceasta lipsea conştiinţa prezenţei divine (cu excepţia comunităţii de la Qumran). Duhul, înţeles în principal ca Duhul profeţiei a fost activ în trecut (inspirându-i pe profeţi şi Tora) şi avea să fie turnat din nou în era nouă. Dar în prezent, discuţiile despre Duhul au devenit complet subordonate înţelepciunii şi Logosului şi Torei, iar în ceea ce-i priveşte pe rabini, Tora a devenit din ce în ce mai mult focarul exclusiv al vieţii şi autorităţii religioase.

În contextul acesta, Ioan Botezătorul a creat multă vâlvă. Nu numai că el însuşi a declarat că are Duhul, ci a fost recunoscut de mulţi ca proroc (Matei 11:9 ş.urm.; Marcu 11:32) şi ca atare, era inspirat de Duhul profeţiei (cf. Luca 1:15, 17). Şi mai şocant a fost mesajul său, deoarece el a proclamat că revărsarea Duhului este iminentă - Cel care avea să vină după el avea să boteze cu Duh şi cu foc (Matei 3:11; Luca 3:16; Marcu 1:8 şi Ioan 1:33 omit „şi foc"). Această metaforă viguroasă probabil că a fost scoasă în parte din metaforele „lichide" pentru Duhul, care erau familiare în VT (Isaia 32:15; Ezechiel 39:29; Ioel 2:28; Zaharia 12:10) şi în parte din propriul său ritual de botez cu apă - udarea sau scufundarea în apă era o imagine a unei experienţe copleşitoare a Duhului Sfânt. Avea să fie o experienţă care implică judecată (observaţi accentul din mesajul lui Ioan din Matei 3:7-12 şi în special asupra focului în 3:10-12), dar nu neapărat total distructiv, deoarece focul poate să curăţească sau să distrugă (Maleahi 3:2 ş.urm.; 4:1). Probabil că aici Botezătorul s-a gândit în termenii „vaiurilor mesianice", perioada de suferinţă şi necaz care avea să preceadă era nouă - „durerile naşterii lui Mesia" (Daniel 7:19-22; 12:1; Zaharia 14:12-15; 3 Enoh 62:4; 100:1-3; Oracolele sibiline 3.632-651). Ideea intrării într-o eră nouă prin scufundarea într-un râu de ruah de foc, care avea să distrugă pe cei nepocăiţi şi să purifice pe cei pocăiţi nu era o idee nouă şi nu este surprinzătoare formarea ei de către Ioan, întrucât ea are paralele în Isaia 4:4; 30:27 ş.urm.; Daniel 7:10; IQS 4.21; IQH 3.29 ş.urm.; 4 Ezra 13:10 ş.urm.

(2) Isus a creat o agitaţie şi mai mare, deoarece El a declarat că noua eră, Împărăţia lui Dumnezeu, este nu numai iminentă ci este deja la lucru prin lucrarea Lui de propovăduire (Matei 12:41 ş.urm.; 13:16 ş.urm.; Luca 17:20 ş.urm.). Presupoziţia la baza acestei afirmaţii era că Duhul escatologic, Puterea Sfârşitului, lucra deja prin El într-un mod unic, aşa cum s-a dovedit prin scoaterea demonilor şi prin izbăvirea victimelor lui Satan (Matei 12:24-32; Marcu 3:22-29) şi prin propovăduirea veştii bune la cei săraci (Matei 5:3-6 şi 11:5, un ecou pentru Isaia 61:1 ş.urm.). Desigur, evangheliştii nu au avut nici o îndoială că întreaga lucrare a lui Isus a fost făcută de la bun început prin puterea Duhului (Matei 12:18; Luca 4:14, 18; Ioan 3:34; vezi şi Faptele Apostolilor 10:38). Matei şi Luca au crezut că această lucrare specială a Duhului în Isus şi prin El datează încă de la zămislirea Lui (Matei 1:18; Luca 1:35), naşterea Lui în Evanghelia după Luca fiind anunţată printr-o explozie de activitate profetică vestind începutul Sfârşitului erei vechi (Luca 1:41, 67; 2:25-27, 36-38). Dar toţi cei patru evanghelişti sunt de acord că Isus a experimentat la Iordan o împuternicire specială pentru lucrarea Sa, o ungere care a fost legată clar de asigurarea filiaţiei Sale (Matei 3:16 ş.urm.; Marcu 1:10 ş.urm.; Luca 3:22; Ioan 1:33 ş.urm.), şi de aceea în ispitirea care a urmat I-a dat putere să menţină asigurarea Sa şi să definească ce implică filiaţia, fiind susţinut de aceeaşi putere (Matei 4:1, 3 ş.urm.; 6 ş.urm.; Marcu 1:12 ş.urm.; Luca 4:1, 3 ş.urm., 9-12, 14).

Accentul pus de Isus în mesajul Său a fost foarte diferit de cel al lui Ioan Botezătorul, nu numai prin faptul că a proclamat Împărăţia care era deja prezentă, ci şi prin caracterul atribuit Împărăţiei prezente. El a privit lucrarea Sa mai mult sub aspectul binecuvântării decât al judecăţii. Răspunsul dat la întrebarea lui Ioan Botezătorul în Matei 11:4 ş.urm. pare să sublinieze în mod deliberat promisiunea binecuvântării din pasajele pe care le citează acolo (Isaia 29:18-20; 35:3-5; 61:1 ş.urm.) şi pare să ignore avertismentul despre judecată pe care îl conţineau (cf. Luca 4:18-20). Pe de altă parte, când a privit spre sfârşitul lucrării Sale pământeşti este evident că El a vorbit în termeni extraşi probabil din predicile lui Ioan Botezătorul (Luca 12:49-50, botez şi foc), văzându-Şi probabil propria moarte ca pe o îndurare a vaiurilor mesianice profeţite de Ioan, ca o golire a paharului mâniei lui Dumnezeu (Marcu 10:38 ş.urm.; 14:23 ş.urm., 36). De asemenea, El le-a dat ucenicilor Săi promisiunea că Duhul îi va susţine când vor trece la rândul lor prin necaz şi încercări (Marcu 13:11; mai complet în Ioan 14:15-17, 26; 15:26 ş.urm.; 16:7-15). În Luca 11:13 este aproape cert că „Duhul Sfânt" este o alternativă pentru expresia mai puţin explicită „lucruri bune" (Matei 7:11); iar repetarea promisiunii lui Ioan Botezătorul în Faptele Apostolilor 1:5 şi 11:16 probabil că este considerată de Luca o afirmaţie a Cristosului înviat (cf. Luca 24:49; poate şi Matei 28:19).

IV. Duhul în Faptele Apostolilor, în scrierile lui Pavel şi Ioan

Principalii scriitorii ai NT sunt de acord asupra modului în care înţeleg Duhul lui Dumnezeu, deşi pun accentul asupra unor aspecte diferite.

a. Darul Duhului marchează începutul vieţii creştine

În Faptele Apostolilor, revărsarea Duhului la Rusalii constituie momentul când ucenicii au experimentat ei înşişi „zilele de pe urmă" (împărţirea cu largheţe a Duhului escatologic fiind o trăsătură caracteristică a erei noi), momentul când a început credinţa lor „deplin creştină" (Faptele Apostolilor 11:17). De asemenea, în Faptele Apostolilor 2:38 ş.urm., promisiunea Evangheliei pentru primii căutători se concentrează asupra Duhului, iar în celelalte situaţii de evanghelizare primirea Duhului este considerată factorul crucial care a arătat acceptarea credincioşilor de către Dumnezeu (8:14-17; 9:17; 10:44 ş.urm.; 11:15-17; 18:25; 19:2, 6).

În mod asemănător, în scrierile lui Pavel darul Duhului este începutul experienţei creştine (Galateni 3:2 ş.urm.), un alt mod de a descrie relaţia nouă de justificare (1 Corinteni 6:11; Galateni 3:14; Tit 3:7). Cu alte cuvinte, un om nu poate aparţine lui Cristos decât dacă are Duhul lui Cristos (Romani 8:9), nu poate fi unit cu Cristos decât prin Duhul (1 Corinteni 6:17), nu poate avea parte de filiaţia lui Cristos fără să aibă parte de Duhul Lui (Romani 8:14-17; Galateni 4:6 ş.urm.), şi nu poate fi un membru al trupului lui Cristos decât dacă a fost botezat în Duhul (1 Corinteni 12:13).

Tot astfel, în scrierile lui Ioan. Duhul de sus este puterea care efectuează naşterea din nou (Ioan 3:3-8; 1 Ioan 3:9), deoarece Duhul este dătătorul de viaţă (Ioan 6:63), ca un râu de apă vie care curge de la Cristos şi dă viaţă celui care vine şi crede în El (7:37-39; 4:10, 14). În Ioan 20:22 avem o repetare deliberată a textului din Geneza 2:7; Duhul este suflarea de viaţă a noii creaţii. Iar în 1 Ioan 3:24 şi 4:13 prezenţa Duhului este una dintre „dovezile vieţii".

Este important să înţelegem că primii creştini concepeau Duhul ca o putere divină manifestată clar prin efectele sale asupra vieţii celui ce L-a primit; impactul Duhului nu a lăsat loc pentru îndoială cu privire la schimbarea semnificativă care s-a petrecut într-o persoană prin acţiune divină. Pavel le cere cititorilor săi să-şi aducă mereu aminte de prima dată când au experimentat (simţit) Duhul. Pentru unii a fost o experienţă copleşitoare a dragostei lui Dumnezeu (Romani 5:5); pentru alţii a fost bucurie (1 Tesaloniceni 1:6); pentru alţii a fost experienţa iluminării (2 Corinteni 3:14-17) sau a eliberării (Romani 8:2; 2 Corinteni 3:17) sau a transformării morale (1 Corinteni 6:9-11) sau a diferitelor daruri spirituale (1 Corinteni 1:4-7; Galateni 3:5). În Faptele Apostolilor, cea mai des menţionată manifestare a Duhului este vorbirea inspirată, vorbirea în limbi, profeţia şi lauda lui Dumnezeu, propovăduirea cu îndrăzneală a Cuvântului lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 2:4; 4:8, 31; 10:46; 13:9-11; 19:6). Acesta este motivul pentru care posedarea Duhului ca atare poate fi evidenţiată ca o trăsătură definitorie a creştinului (Romani 8:9; 1 Ioan 3:24; 4:13), şi motivul pentru care la întrebarea din Faptele Apostolilor 19:2 se aştepta un răspuns direct (cf. Galateni 3:2). Este posibil ca Duhul ca atare să fie nevăzut, dar prezenţa Lui putea fi detectată cu uşurinţă (Ioan 3:8).

Prin urmare, darul Duhului nu a fost un simplu corolar sau o deducţie făcută pe baza botezului sau a punerii mâinilor, ci un eveniment clar în viaţa primilor creştini. Este foarte probabil că Pavel se referă tocmai la impactul acestei experienţe în pasaje cum sunt 1 Corinteni 6:11; 12:13; 2 Corinteni 1:22; Efeseni 1:13; de asemenea Tit 3:5 ş.urm., deşi s-ar putea referi la botez. Şi deşi Romani 6:3 şi Galateni 3:27 („botezaţi în Cristos") sunt texte despre care de obicei se consideră că se referă la actul botezului, ele ar putea fi considerate la fel de bine ca o abreviere a aluziei mai complete la experienţa Duhului, „botezaţi în Duhul în Cristos" (1 Corinteni 12:13). Din Faptele Apostolilor observăm că primii creştini au adaptat ritualul lor în formă embrionară potrivit cu călăuzirea Duhului şi nu invers (Faptele Apostolilor 8:12-17; 10:44-48; 11:15-18; 18:25-19:6). Deşi în Ioan 3:5 probabil că botezul („apa") şi darul Duhului sunt strâns legate între ele în naşterea de sus, cele două aspecte nu trebuie identificate (cf. 1:33) şi ideea principală este naşterea prin Duhul (3:6-8).

Faptele Apostolilor, Pavel şi Ioan au avut cunoştinţă de multe experienţe ale Duhului, dar nu au avut cunoştinţă de o a doua sau a treia experienţă distinctă a Duhului (în viaţa unui om). În ce-l priveşte pe Luca, Cincizecimea nu a fost o a doua experienţă a Duhului pentru ucenici, ci a fost botezul lor în Duhul pentru a intra în era nouă (Faptele Apostolilor 1:5 şi punctul III. de mai sus), naşterea Bisericii şi a misiunii ei. Este posibil ca încercările de a armoniza Ioan 20:22 cu Faptele Apostolilor 2 la un nivel strict istoric să fie greşite, întrucât scopul lui Ioan aici se poate să fie în mai mare măsură teologic decât istoric, adică, el pune accentul pe unitatea teologică a morţii, învierii şi înălţării lui Isus cu darul Duhului şi cu misiunea (Pentecost, Ioan 20:21-23; cf. 19:30, literal, „El Şi-a aplecat capul şi Şi-a dat duhul/Duhul"). La fel şi Faptele Apostolilor 8, întrucât Luca nu concepe venirea Duhului într-un mod liniştit sau invizibil, darul Duhului în 8:17 este pentru el primirea iniţială a Duhului (8:16, „fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus"). Luca pare să sugereze că până atunci credinţa lor nu a fost o predare totală lui Cristos sau încredere în Dumnezeu (8:12 - „au crezut pe Filip" - o descriere a convertirii - Faptele Apostolilor).

b. Duhul ca puterea vieţii noi

Potrivit lui Pavel, darul Duhului este de asemenea un început care îndreaptă privirile spre împlinirea finală (Galateni 3:3; Filipeni 1:6), începutul şi arvuna unui proces îndelungat de transformare în asemănarea lui Cristos, proces care îşi atinge ţelul prin învierea trupului (2 Corinteni 1:22; 3:18; 4:16-5:5; Efeseni 1:13 ş.urm.; 2 Tesaloniceni 2:13; şi 1 Petru 1:2). Duhul este „pârga" secerişului învierii, prin care Dumnezeu începe să exercite dreptul Său de a revendica totalitatea fiinţei omului (Romani 8:11, 23; 1 Corinteni 3:16; 6:19; 15:45-48; Galateni 5:16-23).

Prin urmare, pentru credincios viaţa este diferită din punct de vedere calitativ de viaţa trăită înainte de a avea credinţă. Trăirea sa zilnică devine mijlocul de a răspunde la călăuzirea Duhului, fiind împuternicit de puterea Duhului (Romani 8:4-6, 14; Galateni 5:16, 18, 25; 6:8). Pavel a considerat că aceasta este deosebirea decisivă între creştinism şi iudaismul rabinic. Evreii trăiau după Lege - depozitarea lucrării revelatoare a Duhului în generaţiile trecute - această atitudine a dus în mod inevitabil la inflexibilitate şi cazuistică, întrucât revelaţia din trecut nu poate fi apucată întotdeauna direct la nevoile prezentului. Dar Duhul a adus un caracter direct al relaţiei personale cu Dumnezeu, care împlineşte speranţa din vechime a lui Ieremia (31:31-34) şi care a făcut închinarea şi ascultarea un fapt mai liber, mai vital şi mai spontan (Romani 2:28 ş.urm.; 7:6; 8:2-4; 12:2; 2 Corinteni 3:3, 6-8, 14-18; Efeseni 2:18; Filipeni 3:3).

În acelaşi timp, întrucât Duhul este numai un început al mântuirii finale în viaţa aceasta, împlinirea finală a lucrării Lui nu poate fi realizată în cursul vieţii acesteia. Omul stâpânit de Duhul nu mai depinde de lumea aceasta şi de standardele ei pentru a găsi sens şi satisfacţie, dar el continuă să fie un om cu pofte şi slăbiciuni omeneşti, făcând parte din societatea umană. În consecinţă, a avea Duhul înseamnă a trece printr-o tensiune şi un conflict între viaţa veche şi cea nouă, între carne şi Duhul (Romani 7:14-25; 8:10, 12 ş.urm.; Galateni 5:16 ş.urm.; cf. Evrei 10:29). Celor care au privit viaţa tipică a Duhului în termenii viziunilor, ai revelaţiilor şi ai altor lucruri de felul acesta, Pavel le răspunde că harul se manifestă deplin numai în slăbiciune şi prin slăbiciune (2 Corinteni 12:1-10; cf. Romani 8:26 ş.urm.).

Luca şi Ioan vorbesc prea puţin despre alte aspecte ale vieţii continue în Duhul (cf. Faptele Apostolilor 9:31; 13:52), dar îşi concentrează atenţia în special asupra vieţii Duhului orientată spre misiune (Faptele Apostolilor 7:51; 8:29, 39; 10:17-19; 11:12; 13:2, 4; 15:28; 16:6 ş.urm.; 19:21; Ioan 16:8-11; 20:21-23). Duhul este acea putere care depune mărturie despre Cristos (Ioan 15:26; Faptele Apostolilor 1:8; 5:32; 1 Ioan 5:6-8; vezi şi Evrei 2:4; 1 Petru 1:12; Apocalipsa 19:10).

c. Duhul părtăşiei şi Duhul lui Cristos

O trăsătură caracteristică a Duhului erei noi este că El este primit şi simţit de toţi şi el lucrează prin toţi, nu numai prin unul sau doi (de ex. Faptele Apostolilor 2:17 ş.urm.; Romani 8:9; 1 Corinteni 12:7, 11; Evrei 6:4; 1 Ioan 2:20). În învăţătura lui Pavel numai această participare comună (koinonia) în Duhul unic este ceea ce face ca un grup de persoane diferite să fie un singur trup (1 Corinteni 12:13; 2 Corinteni 13:14; Efeseni 4:3 ş.urm.; Filipeni 2:1). Şi numai în măsura în care fiecare credincios permite Duhului să se exprime în cuvânt şi în acţiune ca membru al trupului, numai în măsura aceea trupul creşte spre maturitate în Cristos (1 Corinteni 12:12-26; Efeseni 4:3-16). Acesta este motivul pentru care Pavel încurajează manifestarea unei game largi de daruri ale Duhului şi exprimarea lor nestânjenită (Romani 12:3-8; 1 Corinteni 12:4-11,27-31; Efeseni 5:18 ş.urm.; 1 Tesaloniceni 5:19 ş.urm.; cf. Efeseni 4:30) şi în acelaşi timp insistă ca grupul de credincioşi să cerceteze fiecare cuvânt şi acţiune care revendică autoritatea Duhului, să le testeze prin măsura lui Cristos şi a dragostei pe care a întruchipat-o El (1 Corinteni 2:12-16; 13; 14:29; 1 Tesaloniceni 5:19-22; cf. 1 Ioan 4:1-3).

În Ioan 21:24 (cf. Apocalipsa 19:10) este prezentă aceeaşi pereche de accente pe închinarea care este determinată de dependenţa directă de Duhul (şi nu de un loc sacru sau de un sanctuar) şi de conformarea cu adevărul lui Cristos. Ioan subliniază şi el faptul că fiecare credincios se poate aştepta să primească învăţătură direct de la Duhul, Sfetnicul (Ioan 14:26; 16:12 ş.urm.; 1 Ioan 2:27); dar, în acelaşi timp, revelaţia nouă va fi o continuare a celei vechi, o proclamare din nou, o interpretare din nou a adevărului lui Cristos (Ioan 14:26; 16:13-15; 1 Ioan 2:24).

Această legătură cu Cristos este lucrul care deosebeşte înţelegerea creştină a Duhului de concepţia mai veche, mai puţin definită. Duhul este acum cu certitudine Duhul lui Cristos (Faptele Apostolilor 16:7; Romani 8:9; Galateni 4:6; Filipeni 1:19; şi 1 Petru 1:11; cf. Ioan 7:38; 19:30; 20:22; Faptele Apostolilor 2:33; Evrei 9:14; Apocalipsa 3:1; 5:6), celălalt Sfătuitor care L-a înlocuit pe Isus pe pământ (Ioan 14:16; cf. 1 Ioan 2:1). Aceasta înseamnă că acum Isus este prezent pentru cel credincios numai în Duhul şi prin Duhul (Ioan 14:16-28; 16:7; Romani 8:9 ş.urm.; 1 Corinteni 6:17; 15:45; Efeseni 3:16 ş.urm.; cf. Romani 1:4; 1 Timotei 3:16; 1 Petru 3:18; Apocalipsa 2-3) şi semnul (pecetea) Duhului este atât recunoaşterea poziţiei actuale a lui Isus (1 Corinteni 12:3; 1 Ioan 5:6-12) cât şi reproducerea în credincios a caracterului filiaţiei Sale şi a vieţii Sale înviate (Romani 8:11, 14-16, 23; 1 Corinteni 15:45-49; 2 Corinteni 3:18; Galateni 4:6 ş.urm.; 1 Ioan 3:2).

Rădăcinile teologiei Trinitariene de mai târziu sunt probabil evidente în faptul că Pavel recunoaşte că orice credincios trăieşte prin Duhul o relaţie dublă, cu Dumnezeu ca Tată (Romani 8:15 ş.urm.; Galateni 4:6) şi cu Isus ca Domn (1 Corinteni 12:3).

(*SFETNIC, *ÎNGER, *BOTEZ, *TRUPUL LUI CRISTOS, *CONVERTIRE, *DEMON, *ESCATOLOGIE, *INSPIRAŢIE, *VIAŢĂ, *PUTERE, *PROROCIE, *DARURI SPIRITUALE, *TRINITATE, *VÂNT.)

BIBLIOGRAFIE
H. Berkhof, The Doctrine of the Holy Spirit, 1965; F. D. Bruner, A Theology of the Holy Spirit, 1970; J. D. G. Dunn, Baptism in the Holy Spirit, 1970; idem, Jesus and the Spirit, 1975; idem, „Spirit, Holy Spirit", NIDNTT 3, p. 689-709; M. Green, I Believe in the Holy Spirit, 1975; G. S. Hendry, The Holy Spirit in Christian Theology, 1965; J. H. E. Hull, The Holy Spirit in the Acts of the Apostles, 1967; M. E. Isaacs, The Concept of Spirit, 1976; G. W. H. Lampe, „Holy Spirit", IDB, 2, p. 626-638; K. McDonnell (ed.), The Holy Spirit and Power, 1975; G. T. Montague, The Holy Spirit: Growth of a Biblical Tradition, 1976; D. Moody, Spirit of the Living God, 1968; E. Schweizer ş.a., TDNT 6, p. 332-451; T. S. Smail, Reflected Glory: The Spirit in Christ and Christians, 1975; A. M. Stibbs şi J. I. Packer, The Spirit within You, 1967; L. J. Suenens, A New Pentecost?, 1975; J. V. Taylor, The Go-Between God, 1972. On (human) spirit see: H.W. Robinson, The Christian Doctrine of Man, 1926; W. D. Stacey, The pauline View of Man, 1956.

J.D.G.D.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: