dreptate, drept



DREPTATE, DREPT. Cuvântul „dreptate" apare de 115 ori în VT (VSR), fiind de obicei traducerea termenului mispat, „judecată", care constituie regula după care ar trebui să se ghideze *judecătorii. În versiunea VA, însă, „dreptate" traduce termenul mispat o singură dată (Iov 36:17); în altă parte este o traducere a termenilor sedeq sau sedaqa. Ultimele două substantive sunt traduse cel mai frecvent cu „neprihănire"; când mispat şi sedaqa apar împreună, sunt traduse în VA prin expresia „judecată şi dreptate" (de ex. 2 Samuel 8:15; cf. Geneza 18:19), deşi şi VSR redă aceeaşi combinaţie „dreptate şi neprihănire". Prin urmare, în VA trebuie înţeles că „dreptate" este echivalent cu neprihănire *îndreptăţire şi numai rareori este o redare a ideii mai înguste de „echitate legală", cu care este asociat în prezent termenul „dreptate". Expresia „a face (cuiva) dreptate" apare de două ori, fiind derivata de la rădăcina verbală ebr. corespunzătoare, sadaq, cauzativă, care înseamnă „a declara pe cineva drept" (2 Samuel 15:4; Psalmul 82:3). În mod asemănător, adjectivul saddiq, „neprihănit" („îndreptăţit"), este tradus de peste 40 de ori prin adjectivul „drept", în ambele versiuni menţionate mai sus. În NT, VSR, substantivul „dreptate" reprezintă atât krisis, judecată", cât şi dikaiosyne, „neprihănire, îndreptăţire". Cuvântul nu apare în traducerea VA, dar adjectivul dikaios, „neprihănit, îndreptăţit" este tradus de peste 30 de ori „drept".

Ideea biblică de dreptate poate fi urmărită prin nouă stadii cronologice de dezvoltare.

1. Din punct de vedere etimologic se pare că rădăcina termenului sedaqa, la fel ca şi cea a substantivului înrudit yoser, „curăţie de inimă" (Deuteronom 9:5), înseamnă „ceva drept", în sensul fizic (BDB, p. 841).

2. Încă în epoca patriarhală sedaqa a avut sensul abstract de conformare, a unui obiect sau a unei acţiuni, la un standard de valori acceptat, de ex. „cinstea" lui Iacov în raport cu termenii contractului său cu Laban pentru îngrijirea oilor (Geneza 30:33). Moise vorbeşte despre cântare, greutăţi şi măsuri drepte (corecte) (Levitic 19:36; Deuteronom 25:15) şi insistă ca *judecătorii lui Israel să „judece cu dreptate" (Deuteronom 16:18, 20). Argumente care sunt de fapt îndoielnice pot părea „drepte" la prima vedere (Proverbe 18:17); stăpânii creştini sunt atenţionaţi să-i trateze pe sclavii lor cum „se cuvine" (Coloseni 4:1). Chiar şi obiectele neînsufleţite pot fi descrise cu termenul sedeq dacă se conformează unor standarde adecvate. Expresia „cărări ale sedeq" (Psalmul 23:3), de exemplu, indică nişte cărări pe care se poate umbla.

3. Întrucât standardul cel mai înalt din viaţă este derivat de la caracterul Dumnezeirii, începând din vremea lui Moise (cf. Deuteronom 32:4), „dreptatea" sau „justiţia" face distincţie între ceea ce este voia lui Dumnezeu şi activităţile care rezultă din ea. Corurile cereşti declară: „Drepte şi adevărate sunt căile Tale" (Apocalipsa 15:3). Când a recunoscut caracterul suprem al voii Domnului, Iov a spus: „Cum ar putea omul să-şi scoată dreptatea înaintea lui Dumnezeu?" (Iov 9:2; cf. 4:17; 33:12). Dar chiar dacă Dumnezeu nu dă socoteală omului, „dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge" (37:23), deoarece acţiunile unui Dumnezeu care acţionează în armonie cu propriile Sale standarde sunt întotdeauna perfecte şi drepte (Ţefania 3:5; Psalmul 89:14). Prin urmare, sedaqa poate descrie păstrarea de către Iahve a vieţii oamenilor şi animalelor (Psalmul 36:6) sau separarea Lui de orice acţiune deşartă (Isaia 45:19). În amândouă aceste versete sedaqa este tradus în engl. cu „neprihănire", dar ar fi mai corect să fie tradus „temeinicie" sau „ceea ce este demn de încredere".

4. Printr-o tranziţie naturală, „dreptate" ajunge să identifice acel standard moral prin care Dumnezeu măsoară conduita umană (Isaia 26:7). Şi oamenii trebuie „să facă dreptate" (Geneza 18:19) în umblarea lor cu Dumnezeu (Geneza 6:9; Matei 5:48); căci nu cei ce aud, ci aceia care împlinesc Legea sunt „socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu" (Romani 2:13). Dreptatea este un atribut pe care ne aşteptăm să-l îmtâlnim numai în inimile celor care se tem de Dumnezeu (Luca 18:2), deoarece dreptatea - în sensul biblic - începe cu sfinţenia (Mica 6:8; Marcu 6:20; 1 Tesaloniceni 2:10) şi cu o închinare sinceră înaintea lui Dumnezeu (Luca 2:25; Faptele Apostolilor 10:22). În sensul pozitiv, participarea cu toată inima a oamenilor din Gad la cucerirea Canaanului poruncită de Dumnezeu „a adus la îndeplinire dreptatea Domnului" (Deuteronom 33:21); cf. S. R. Driver, ICC). Obligaţia conformării constante la voia morală a lui Dumnezeu le revine în special regilor (2 Samuel 8:15; Ieremia 22:15), prinţilor (Proverbe 8:15) şi judecătorilor (Eclesiastul 5:8); dar de la orice credincios adevărat se aşteaptă „să facă dreptate" (Psalmul 119:121; Proverbe 1:3; cf. personificarea dreptăţii în Isaia 59:14). Dreptatea (justiţia) constituie opusul păcatului (Eclesiastul 7:20) şi este o trăsătură caracteristică a lui Isus, Mesia (Isaia 9:7; Zaharia 9:9; Matei 27:19; Faptele Apostolilor 3:14). În scrierile poetice din VT găsim declaraţii de dreptate personală făcute de oameni ca David („Fă-mi dreptate Doamne, după neprihănirea şi nevinovăţia mea", Psalmul 7:8-9; cf. 18:20-24) sau Iov („Eu sunt... drept şi nevinovat" (Iov 12:4; cf. 1:1); aceste afirmaţii pot părea nepotrivite când le privim în lumina inechităţii recunoscute a autorilor lor (cf. Iov 7:21; 13:26). Scopul poeţilor, însă, este fie să se dezvinovăţească de anumite infracţiuni de care au fost acuzaţi de duşmanii lor (cf. Psalmul 7:4) fie să declare curăţia scopului şi închinarea înaintea lui Dumnezeu din toată inima (Psalmul 17:1). „Ei sunt pătrunşi de spiritul credinţei simple şi al încrederii copilăreşti, care se bazează fără rezerve pe Dumnezeu... şi ei tăgăduiesc orice părtăşie cu cei răi, de care se aşteaptă să fie deosebiri în cursul Providenţei lui Dumnezeu" (A. F. Kirkpatrick, The Book of Psalms, 1906, 1, p. lxxxvii). Ezechiel a descris un asemenea om spunând că el „urmează legile Mele şi păzeşte poruncile Mele... omul acesta este drept şi va trăi negreşit, zice Domnul, Dumnezeu" (Ezechiel 18:9).

5. În ce priveşte guvernarea divină, justiţia devine o trăsătură caracteristică a unui anumit mod de a pedepsi infracţiunea morală. În urma biciuirii plăgilor trimise din cer, Faraon a mărturisit: „Domnul este saddiq, iar eu şi poporul meu suntem vinovaţi" (Exod 9:27; cf. Neemia 9:33); iar unul dintre tâlhari i-a strigat celuilalt în timp ce erau pe cruce: „Pentru noi este drept..." (Luca 23:41). Dumnezeu nu poate rămâne indiferent faţă de rău (Habacuc 1:13; cf. Ţefania 1:12), Cel Atotputernic nu perverteşte dreptatea (Iov 8:3; cf. 8:4; 36:17). Chiar şi păgânii din Malta au crezut într-o judecată divină, aşa încât atunci când l-au văzut pe Pavel muscat de o viperă au tras concluzia: „Omul acesta este un ucigaş, căci „Dreptatea" nu vrea să-l lase să trăiască" (Faptele Apostolilor 28:4). Dreptatea punitivă a lui Dumnezeu este un foc mistuitor (Deuteronom 32:22; Evrei 12:29; *MÂNIE) şi condamnarea este dreaptă (Romani 3:8).

6. Începând din vremea judecătorilor, însă, sedaqa a ajuns să descrie şi acţiunea judecătorilor de îndreptăţire a celui care o merită, „triumful Domnului" (în trad, rom. „binefacerile Domnului") (Judecători 5:11). Astfel, Absalom i-a promis unui reclamant că „îi va face dreptate" (2 Samuel 15:4; cf. Psalmul 82:3), iar Solomon a declarat că „locuinţa celor neprihăniţi (drepţi)" este binecuvântată de Domnul (Proverbe 3:33; cf. Psalmul 94:15). Îndreptăţirea divină a devenit o cerere a contemporanilor lui Isaia: „Îmi cer hotărâri drepte" (Isaia 58:2-3), deoarece chiar dacă intervenţia lui Dumnezeu se poate să fi fost amânată (Eclesiastul 7:15; 8:14; cf. Isaia 40:27), El „a fost plin de râvnă pentru tara Lui şi S-a îndurat de poporul Său" (Ioel 2:18).

7. Asemenea cuvinte prezintă un alt aspect, în care justiţia divină încetează să constituie o expresie a unei răsplătiri morale bine definite şi împarte mai degrabă milă, dragoste şi îndurare divină. Această idee apare prima dată în rugăciunea lui David de a fi iertat pentru păcatele sale în legătură cu Bat-Şeba. El s-a rugat: „Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat, şi limba mea va lăuda sedaqa (îndurarea) Ta" (Psalmul 51:14). David nu a căutat îndreptăţire, deoarece el tocmai şi-a recunoscut păcatul murdar şi, de fapt, păcătoşenia sa încă de la naştere (Psalmul 51:5). Cererea lui a fost să primească o iertare nemeritată; aici sedaqa poate fi tradus printr o simplă repetare - „O, Dumnezeul mântuirii mele: limba mea va cânta „mântuirea" Ta". Cu alte cuvinte, sedaqa a ajuns să aibă un înţeles legat de mântuire; este acordarea milostivă de către Dumnezeu a mântuirii promise, fără să ţină seamă de meritele oamenilor (cf. David foloseşte termenul în acelaşi sens în Psalmul 31:1; 103:17; 143:1). Sfetnicul lui David, Etan, trece în cursul a numai două versete de la o referire la „dreptatea (sedeq, potrivit cu sensul 4 de mai sus) şi judecata" lui Dumnezeu (Psalmul 89:14) la o mărturie plină de bucurie: „(Poporul Israel) se bucură de sedaqa’ (dreptatea, îndurarea promisă) Ta" (Psalmul 89:16; cf. un contrast similar în Isaia 56:1). De aceea, când Isaia vorbeşte despre un „Dumnezeu drept şi mântuitor" (Isaia 45:21), el nu se gândeşte la „un Dumnezeu drept şi în acelaşi timp un Mântuitor", ci „un Dumnezeu saddiq şi, prin urmare, un Mântuitor" (cf. paralelismul termenilor *„neprihănire" şi mântuire, în Isaia 45:8; 46:13). De asemenea, în NT citim că „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept (dikaios - credincios promisiunii Sale milostive, fără să ceară dreptate) să ne ierte păcatele noastre" (1 Ioan 1:9). Asemenea concepte de justiţie non-judiciară, trebuie să fie limitate la acele pasaje în care autorul a intenţionat acest sens. În Romani 3, dimpotrivă, contextul pune accentul pe mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului şi pe jertfa ispăşitoare a lui Cristos pentru a satisface justiţia Tatălui, iar noi trebuie să interpretăm dikaios (Romani 3:26) în sensul tradiţional: „Ca Dumnezeu să fie drept (să stabilească pedeapsa, potrivit cu sensul 5. de mai sus) şi totuşi (în acelaşi timp) să socotească drept pe cel ce crede în Isus" (vezi Sanday şi Headlam, ICC; *JUSTIFICARE).

8. Ca o stare care se naşte din „justiţia" iertătoare a lui Dumnezeu, găsim în Scriptură o sedaqa umană despre care se afirmă în acelaşi timp că este un atribut moral propriu lui Dumnezeu (sedaqa în sensul 4. de mai sus), dar care a fost acordat acum celor care cred în harul Lui. Moise a descris în felul acesta modul în care credinţa lui Avraam a servit ca un mijloc pentru atribuirea neprihănirii (Geneza 15:6), deşi trebuie să observăm, desigur, că în cazul lui credinţa nu a constituit în sine un merit pentru îndreptăţire ci doar i-a fost „socotită" astfel. El a fost justificat prin credinţă, nu datorită credinţei sale (cf. John Murray, Redemption, Accomplished and Applied, 1955, p. 155). Habacuc a declarat în mod asemănător: „Cel neprihănit (drept) va trăi prin credinţa lui" (Habacuc 2:4), cu toate că şi în cazul acesta justificarea nu derivă din „credincioşia" rudimentară a omului, ci din dependenţa sa umilă de îndurarea lui Dumnezeu (în contrast cu încrederea în sine a babilonienilor, pe care acelaşi context îi condamnă; vezi şi Romani 1:17; Galateni 3:11). Profetul lui Dumnezeu, Isaia, a fost cel dintâi care a vorbit direct despre „moştenirea robilor Domnului... sedaqa care vine de la Mine" (Isaia 54:17). A. B. Davidson a observat corect despre această „îndreptăţire": „Nu este un atribut divin. Este un efect divin... produs în lumea lui Dumnezeu" (The Theology of the Old Testament, 1925, p. 143). Cu alte cuvinte, există în Iahve o neprihănire care, prin harul Lui, devine o posesiune a credinciosului (Isaia 45:24). Propria noastră neprihănire este total inadecvată (Isaia 64:6); dar „în Iahve" noi suntem „neprihăniţi (îndreptăţiţi) (sadaq)" (Isaia 45:25), întrucât am fost făcuţi drepţi prin meritul lui Cristos imputat (atribuit) nouă (Filipeni 3:9). Un secol mai târziu, Ieremia vorbeşte în felul acesta despre Iuda şi despre Dumnezeu Însuşi ca un „locaş al neprihănirii (dreptăţii)" (Ieremia 31:23; 50:7), adică, o sursă de justificare pentru cei credincioşi (cf. Ieremia 23:6; 33:16, „Iahve, neprihănirea noastră", Theo, Laetsch, Biblical Commentary, Jeremiah, 1952, p. 191-192, 254).

9. După cum Dumnezeu, în harul Său, revarsă neprihănire peste cei nedemni, poporul lui Dumnezeu este chemat să „caute dreptatea" (Isaia 1:17) în sensul de a apăra pe văduvă şi de a Judeca pricina săracului şi a celui lipsit" (Ieremia 22:16). Prin urmare, „dreptate" sau justiţie" a ajuns să însemne bunătate (Luca 23:50) şi consideraţie plină de dragoste (Matei 1:19). În afară de aceasta, începând din vremea Exilului, cuvântul aramaic sidqa, „neprihănire", a avut un sens îngust şi a indicat milostenie sau caritate (Daniel 4:27), fiind echivalent cu expresia „a da săracilor" (Psalmul 112:9; cf. Matei 6:1). De aceea am putea concepe „justiţia" biblică, în special în aceste ultime trei sensuri supra-juridice, implică o anumită tensiune sau contradicţie: de ex. sedaqa, în sensul al 7-lea - îndurare - pare să ierte tocmai infracţiunile pe care le condamnă în sensul al 5-lea - sensul punitiv. Soluţia finală, însă, apare în persoana şi lucrarea Domnului Isus Cristos. Exemplul etic oferit de viaţa Lui fără păcat (Evrei 4:15) constituie punctul culminant al revelaţiei biblice despre voia morală a lui Dumnezeu şi depăşeşte cu mult dreptatea pervertită, numai cu o aparenţă de corectitudine, a cărturarilor şi fariseilor (Matei 5:20). Totuşi, El care le-a poruncit oamenilor să fie perfecţi, aşa cum Tatăl lor cel ceresc este perfect (Matei 5:48), a dat dovadă în acelaşi timp de o dragoste fără egal şi Şi-a dat viaţa pentru prietenii Săi care nu meritau lucrul acesta (Ioan 15:13). Aici a fost revelată sedaqa, „justiţia", în stadiul său etic 5., în stadiul răscumpărător 7. şi în stadiul de imputare 8., unite într-unul singur. Cristos a venit pentru ca Dumnezeu să poată fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Isus (Romani 3:26) şi pentru ca noi să fim găsiţi în El, care este făcut neprihănirea (dreptatea, îndreptăţirea), sfinţirea şi răscumpărarea noastră (1 Corinteni 1:30).

BIBLIOGRAFIE
H. Conzelmann, „Current Problems in pauline Research", în R. Batey (ed.), New Testament Issues, 1970, p. 130-147; W. Eichrodt, Theology of the Old Testament, 1, 1961, p. 239-249; D. Hill, Greek Words and Hebrew Meanings, 1967, p. 82-162; J. Jeremias, The Central Message of the New Testament, 1965, p. 51-70; G. E. Ladd, A Theology of the New Testament, 1975, p. 437-450; J. B. Payne, Theology of the Older Testament, 1962, p. 155-161, 165 ş.urm.; G. Quell şi G. Schrenk, TDNT 2, p. 174-225; Morman H. Snaith, Mercy and Sacrifice, 1953, p. 70-79; şi The Distinctive Ideas of the Old Testament, 1946; J. A. Ziesler, The Meaning of Righteousness in Paul, 1972; H. Seebass, C. Brown, NIDNTT 3, p. 352-377.

J.B.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: