dragoste



DRAGOSTE.

I. În Vechiul Testament

a. Etimologie

Cuvântul „dragoste" este corespondentul termenului ebr. ’aheb, care este folosit într-un sens la fel de larg ca şi în limba noastră şi este cuvântul cel mai obişnuit pentru întreaga gamă de sensuri. Alte cuvinte ebr. sunt dod şi ra’ya (care se referă la dragostea pătimaşă şi, respectiv, femeia care constituie obiectul dragostei, în special în Cântarea Cântărilor), yadad (de ex. Psalmul 127:2), hasaq (de ex. Psalmul 91:14), habab (numai Deuteronom 33:3), ‘agab (de ex. Ieremia 4:30, despre amanţi) şi raham (Psalmul 18:1).

În VT dragostea, fie umană, fie divină, este cea mai profundă expresie a personalităţii şi a apropierii din relaţiile personale. În sensul nereligios, ’aheb este termenul cel mai des folosit pentru a descrie impulsul reciproc al sexelor, în care nu este reţinere sau sentiment de necurăţie (vezi Cântarea Cântărilor pentru cea mai sublimă expresie a sa). Este folosit de asemenea pentru o mulţime de relaţii personale (Geneza 22:2; 37:3) şi nepersonale (Proverbe 18:21) care nu au nici o legătură cum este impulsul sexual. În esenţă este o forţă lăuntrică (Deuteronom 6:5 „putere") care îmboldeşte la îndeplinirea acţiunii care aduce plăcere (Proverbe 20:13), la obţinerea obiectului care trezeşte dorinţa (Geneza 27:4) sau, în cazul persoanelor, la sacrificiul de sine pentru binele celor iubiri (Levitic 19:18,34), o loialitate neclintită (1 Samuel 20:17-42).

b. Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni

(i) Obiectul ei. Obiectul acestei dragoste este în principal un grup (Deuteronom 4:37, „părinţii voştri"; Proverbe 8:17, „cei ce Mă iubesc"; Isaia 43:4, „Israel"), deşi se subînţelege clar că individul are parte de atitudinea divină faţă de grup. Numai în trei locuri ni se spune despre Dumnezeu că ar iubi un om, şi în fiecare caz este vorba de un rege (2 Samuel 12:24 şi Neemia 13:26, Solomon; Isaia 48:14, ?Cirus). Aici s-ar putea ca relaţia specială să fie stabilită deoarece regele lui Israel este privit, într-un sens, ca un fiu al lui Dumnezeu (cf. 2 Samuel 7:14; Psalmul 2:7; 89:26 ş.urm.), iar Cirus din pasajul din cartea lui Isaia ar putea să fie un personaj reprezenatativ.

(ii) Caracterul ei personal. Având rădăcinile înfipte ferm în caracterul personal al lui Dumnezeu Însuşi, ea este mai profundă decât dragostea unei mame pentru copiii ei (Isaia 49:15; 66:13). Lucrul acesta este cât se poate de clar în Osea 1-3, unde (în orice ordine am citi capitolele) relaţia dintre profet şi soţia sa infidelă, Gomer, ilustrează temeiul suprem al legământului divin într-o relaţie mai profundă decât cea legală, într-o dragoste care este gata să sufere. Dragostea lui Dumnezeu face parte din personalitatea Lui şi nu poate fi influenţată de pasiune sau abătută de neascultare (Osea 11:1-4, 7-9; acest pasaj se apropie cel mai mult în VT de a declara că Dumnezeu este dragoste). În fidelitatea Israelului nu poate avea nici un efect asupra ei, căci „te iubesc cu o iubire veşnică" (Ieremia 31:3). Ameninţarea: „Nu-i mai pot iubi" (Osea 9:15) este interpretată cel mai bine în sensul că El nu vrea să mai fie Dumnezeul lor.

(iii) Caracterul ei selectiv. Deuteronom, în special, bazează relaţia stabilită prin legământ între Israel şi Dumnezeu pe dragostea prioritară a lui Dumnezeu. Spre deosebire de zeii altor naţiuni, care le aparţin pentru motive naturale sau geografice, Iahve a luat iniţiativa şi l-a ales pe Israel pentru că l-a iubit (Deuteronom 4:37; 7:6 ş.urm.; 10:15; Isaia 43:4). Această dragoste este spontană, fără să fie cauzată de vreo valoare intrinsecă a obiectului ei, o dragoste care crează valoare (Deuteronom 7:7). Corolarul este de asemenea adevărat: Dumnezeu urăşte pe cei pe care nu-i iubeşte (Maleahi 1:2 ş.urm.). Deşi în diferite pasaje, în special în Iona şi în Cântările Robului din Isaia, este prevestită o doctrină a dragostei universale, nu găsim nicăieri o exprimare concretă a acesteia.

c. Dragostea ca datorie religioasă  

(i) Faţă de Dumnezeu. Dragostea faţă de Dumnezeu cu toată personalitatea (Deuteronom 6:5) este cerinţa lui Dumnezeu; aceasta nu trebuie înţeleasă ca o simplă respectare scrupuloasă a unei legi divine impersonale, ci ca o chemare la o relaţie de devotament personal creată şi susţinută în inima omului prin lucrarea lui Dumnezeu (Deuteronom 30:6).

Ea constă din experienţa simplă şi plină de bucurie a părtăşiei cu Dumnezeu (Ieremia 2:2; Psalmul 18:1; 116:1), realizată în ascultarea zilnică de poruncile Lui (Deuteronom 10:12, „Să iubeşti şi să slujeşti pe Domnul, Dumnezeul tău"; Iosua 22:5: „Să iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, să umblaţi în toate căile Lui"). Această ascultare este mai fundamentală pentru natura dragostei faţă de Dumnezeu decât orice sentiment. Dumnezeu este singurul care va judeca sinceritatea ei (Deuteronom 13:3).

(ii) Faţă de oameni. Dragostea este poruncită de Dumnezeu ca o relaţie umană normală ideală şi, ca atare, primeşte aprobarea legii divine (Levitic 19:18) deşi interdicţia paralelă care se referă la ură este legată de inimă (Levitic 19:17) arată clar că şi aceasta este mai profundă decât o simplă relaţie legală. Nu se porunceşte nicăieri iubirea duşmanului, deşi acesta trebuie să fie ajutat (Exod 23:4 ş.urm.), chiar dacă uneori motivele sunt egoiste (Proverbe 25:21 ş.urm.).

II. În Noul Testament

a. Etimologia

Cel mai obişnuit cuvânt gr. din NT pentru toate formele de dragoste este agape, agapao. Acesta este unul dintre cele mai rar întâlnite cuvinte în greaca clasică, în care exprimă, în puţinele cazuri în care apare, cea mai înaltă şi mai nobilă formă de dragoste care vede ceva nespus de preţios în obiectul său. Folosirea termenului în NT nu derivă direct din greaca clasică ci din LXX, unde apare în 95 de procente din toate cazurile unde în traducerile moderne întâlnim termenul „dragoste", şi în toate cazurile unde este vorba de dragostea lui Dumnezeu pentru om, a omului pentru Dumnezeu sau a omului pentru aproapele său. La demnitatea pe care o posedă cuvântul în NT a contribuit folosirea lui în revelaţia VT. Cuvântul are un sens bogat datorită asocierilor din VT.

Phileo este alternativa pentru agapao. Este folosit în mod obişnuit cu referire la afecţiunea intimă (Ioan 11:3, 36; Apocalipsa 3:19) şi cu referire la plăcerea avută pentru lucrurile care sunt plăcute (Matei 6:5), deşi folosirea celor două cuvinte se suprapune în mod considerabil. Multe studii exegetice au fost făcute pe textul din Ioan 21:15-17 cu privire la faptul că Petru spune philo se („Sunt prietenul tău", J. B. Phillips), având o reţinere aparentă de a spune agapo se. Este greu să înţelegem de ce un scriitor ca Ioan, care a folosit o greacă simplă, ar fi folosit cele două cuvinte în acest context, afară de cazul că a intenţionat să facă o distincţie între sensurile lor. Totuşi, existenţa unei distincţii clare - aici şi în altă parte - este contestată cu tărie de unii teologi şi nu este observată de comentatorii antici, cu excepţia probabilă a lui Ambrozie (On Luke 10. 176) şi Vulg., care foloseşte diligo şi amo pentru a traduce agapao şi, respectiv, phileo. (B. B. Warfield, „The Terminology of Love in the New Testament", PTR 16, 1918; J. H. Bernard, St. John, ICC, 2, 1928, p. 701 ş.urm.).

b. Dragostea lui Dumnezeu

(i) Pentru Cristos. Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este o relaţie de dragoste (Ioan 3:35; 15:9; Coloseni 1:13). Cuvântul „preaiubit" (agapetos), care are sensul de „singurul preaiubit", este folosit de sinoptici numai cu referire la Cristos, fie direct (Matei 17:5; Marcu 1:11), fie indirect (Matei 12:18; Marcu 12:6) (B. W. Bacon, „Jesus" Voice from Heaven", AJT 9, 1905, p. 451 ş.urm.). Această dragoste este reciprocă (Ioan 14:31; cf. Matei 11:27). Întrucât din punct de vedere istoric această dragoste este anterioară creaţiei (Ioan 17:24), rezultă că deşi este cunoscută de oameni numai în felul în care este revelată în Isus Cristos şi în răscumpărare (Romani 5:8), face parte din Însăşi natura Dumnezeirii (1 Ioan 4:8, 16) şi Isus Cristos, care este dragostea întrupată şi personificată (1 Ioan 3:16), este revelaţia de Sine a lui Dumnezeu.

(ii) Pentru oameni. În evangheliile sinoptice Isus nu foloseşte niciodată agapao sau phileo pentru a exprima dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Dimpotrivă, El a revelat-o prin nenumăratele Sale vindecări milostive (Marcu 1:41; Luca 7:13), prin învăţătura Sa despre faptul că Dumnezeu îl primeşte pe păcătos (Luca 15:11 ş.urm.; 18:10 ş.urm.), prin durerea simţită faţă de neascultarea oamenilor (Matei 23:37; Luca 19:41 ş.urm.) şi prin faptul că El însuşi a fost un prieten (philos) aj vameşilor şi păcătoşilor (Luca 7:34). Această activitate mântuitoare este proclamată în Evanghelia după Ioan ca o demonstrare a dragostei lui Dumnezeu, făcându-le parte oamenilor de realitatea eternă a vieţii (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9 ş.urm.). Întreaga dramă a răscumpărării, concentrată în jurul morţii lui Cristos, este dragostea divină în acţiune (Galateni 2:20; Romani 5:8; 2 Corinteni 5:14).

La fel ca şi în VT, dragostea lui Dumnezeu este selectivă. Obiectul ei nu mai este vechiul Israel, ci noul Israel, Biserica (Galateni 6:16; Efeseni 5:25). Dragostea lui Dumnezeu şi alegerea făcută de El sunt strâns legate, nu numai în scrierile lui Pavel ci, indirect, şi în anumite afirmaţii ale lui Isus Însuşi (Matei 10:5 ş.urm.; 15:24). Cei care nu sunt cuprinşi în dragostea dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu sunt „copii ai mâniei" (Ioan 3:35 ş.urm.; Efeseni 2:3 ş.urm.) şi ai „diavolului" (Ioan 8:44). Totuşi, este clar că intenţia lui Dumnezeu este mântuirea lumii întregi (Matei 8:5; 28:19; Romani 11:25 ş.urm.) - care este în ultimă instanţă obiectul dragostei Lui (Ioan 3:16; 6:51) - prin propovăduirea Evangheliei (Faptele Apostolilor 1:8; 2 Corinteni 5:19). Persoanele individuale sunt iubite de Dumnezeu în noul legământ (Galateni 2:20), deşi răspunsul la dragostea Lui implică părtăşie cu poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2:9 ş.urm., un pasaj despre care se consideră în general că vorbeşte despre botez).

c. Dragostea ca o îndatorire religioasă

(i) Faţă de Dumnezeu. Starea naturală a omului este aceea de duşman cu Dumnezeu (Romani 5:10; Coloseni 1:21) şi să-L urască (Luca 19:14; Ioan 15:18 ş.urm.), iar această duşmănie poate fi văzută clar în răstignire. Această atitudine este transformată într-una de dragoste prin acţiunea anterioară a lui Dumnezeu de a-L iubi pe om (1 Ioan 4:11,19). Dragostea lui Dumnezeu pentru om şi dragostea omului pentru Dumnezeu sunt deseori atât de strâns legate încât este greu de stabilit dacă expresia „dragostea lui Dumnezeu" indică un genitiv subiectiv sau obiectiv (de ex. Ioan 5:42).

Isus Însuşi, deşi a acceptat şi a întărit cu propria Sa autoritate Şema (Marcu 12:28 ş.urm.) şi a aşteptat ca oamenii să-L iubească pe Dumnezeu şi pe El atunci când aveau prilejul să nu o facă (Matei 6:24; 10:37 ş.urm.; Luca 11:42; Ioan 3:19), a preferat să vorbească despre relaţia ideală dintre om şi Dumnezeu în termenii credinţei (Matei 9:22; Marcu 4:40). Se pare că - în concepţia Lui - cuvântul „dragoste" nu a pus suficient accent pe încrederea umilă pe care El a considerat-o vitală pentru relaţia omului cu Dumnezeu. În consecinţa, deşi în NT suntem îndemnaţi să-L iubim pe Dumnezeu cu o dragoste care se exprimă în slujirea semenilor (1 Corinteni 2:9; Efeseni 6:24; 1 Ioan 4:20; 5:2 ş.urm.), scriitorii urmează de obicei exemplul lui Isus şi îndeamnă la credinţă.

(ii) Faţă de semeni. La fel ca şi în VT, dragostea reciprocă trebuie să fie idealul pentru relaţiile dintre oameni. Isus a corectat gândirea evreiască din vremea Lui în două privinţe. (a) El a insistat că porunca de a-l iubi pe aproapele nu este o poruncă limitatoare (Luca 10:29), aşa cum se afirma într-o mare parte a exegezei rabinice a Levitic 19:18, ci înseamnă dimpotrivă că aproapele trebuie să fie cel mai apropiat obiect al dragostei caracteristice pentru inima creştină (Luca 10:25-37). (b) El a extins această cerinţă de a iubi şi a inclus pe duşmani şi pe prigonitori (Matei 5:44; Luca 6:27), deşi nimeni afară de copiii noi ai lui Dumnezeu nu pot avea această atitudine, deoarece ea aparţine unei epoci noi (Matei 5:38 ş.urm.), implică un har supranatural („răsplată", Matei 5:46; „credit", Luca 6:32 ş.urm.; „mai mult", Matei 5:47) şi este adresată unui grup de „ascultători" (Luca 6:27) care se deosebesc foarte net de păcătoşi (Luca 6:32 ş.urm.) şi vameşi (Matei 5:46 ş.urm.).

Această atitudine nouă nu este nicidecum o utopie sentimentală, deoarece trebuie să aibă ca rezultat ajutorarea practică a celor care au nevoie de ajutor (Luca 10:33 ş.urm.); nu este o virtute superficială, deoarece presupune un răspuns fundamental din inimă (1 Corinteni 13 passim) la dragostea anterioară arătată de Dumnezeu (1 Ioan 4:19) şi o acceptare a lucrării Duhului în adâncurile fiinţei omului (Galateni 5:22).

Forma caracteristică a acestei dragoste în NT este dragostea pentru ceilalţi creştini (Ioan 15:12,17; Galateni 6:10; 1 Petru 3:8; 4:8; 1 Ioan 2:10; 3:14), dragostea pentru cei din afara comunităţii creştine fiind exprimată în evanghelizare (Faptele Apostolilor 1:8; 10:45; Romani 1:15 ş.urm.) şi în suportarea cu răbdare a persecuţiei (1 Petru 2:20). Creştinul îl iubeşte pe fratele său: (a) pentru a imita dragostea lui Dumnezeu (Matei 5:43,
45; Efeseni 5:2; 1 Ioan 4:11); (b) pentru că vede în el un om pentru care a murit Cristos (Romani 14:15; 1 Corinteni 8:11); (c) pentru că vede în el pe Cristos Însuşi (Matei 25:40). Existenţa acestei dragoste reciproce, având ca rezultat unitatea creştinilor (Efeseni 4:2 ş.urm.; Filipeni 2:1 ş.urm.) este, pentru lumea din afară, semnul dar al realităţii uceniciei creştine (Ioan 13:35).

BIBLIOGRAFIE
J. Moffatt, Love in the New Testament, 1929; A. Nygren, Agape and Eros, Pt. 1, tr. P. S. Watson, 1953; W. Günther, C. Brown, NIDNTT 2, p. 538-551; G. Quell, E. Stauffer, TDNT 1, p. 21-55.

F.H.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: