diacon


DIACON. RSV traduce „diacon" numai în Filipeni 1:1 şi de 4 ori în 1 Timotei 3; dar cuvântul grec tradus în felul acesta, diakonos (tradus în general „slujitor" în AV), apare de vreo 30 de ori în NT, iar cuvintele înrudite diakoneo „a sluji" şi diakonia „slujire" apar de alte 70 de ori. În majoritatea celor 100 de cazuri în care apar aceste cuvinte nu există nici o dovadă de folosire a termenului într-un sens tehnic, în legătură cu funcţii specializate din biserică; în câteva cazuri este necesar să examinăm în ce măsură diakonos şi cuvintele înrudite au dobândit o asemenea nuanţă.

I. Originea termenului

În esenţă, diakonos este un slujitor, adesea un slujitor care serveşte la masă. În perioada elenistică a ajuns să reprezinte anumiţi funcţionari de cult şi de la templu (vezi exemplele din MM), anticipând folosirea cuvântului în sensul creştin. În NT se foloseşte de obicei sensul mai general, fie că este folosit pentru slujitorii regelui (Matei 22:13), fie pentru slujitorii lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 3:2, TR). Într-un singur pasaj Pavel îl descrie pe Epafra ca un „diacon" al lui Cristos şi se descrie pe sine ca „diacon" al Evangheliei şi al bisericii (Coloseni 1:7, 23, 25). Alţii exercită o diakonia faţă de Pavel (Faptele Apostolilor 19:22; cf. Filimon 13 şi poate Coloseni 4:7; Efeseni 6:21), iar contextul arată că ei sunt ajutoarele lui Pavel în lucrarea de evanghelizare. A stabili aici originea conceptului ulterior de episcop cu diaconii săi, ar înseamnă să forţăm limbajul. Cu alte cuvinte, diakonia este aplicat aici în mod special la predicare şi la lucrarea pastorală.

Totuşi, în NT cuvântul nu-şi pierde niciodată legătura cu ideea de slujire şi de satisfacere a nevoilor materiale (cf. de ex. Romani 15:25 în context; 2 Corinteni 8:4). Unul care serveşte la masă este diakonos (Ioan 2:5, 9); slujirea Martei la masă (Luca 10:40) şi cea a soacrei lui Petru (Marcu 1:31) este diakonia. În lumina aceasta trebuie să observăm accentul pe care Cristos îl pune asupra faptului că El a venit să slujească (Marcu 10:45): este semnificativ faptul că această afirmaţie este plasată în Luca 22:26 ş.urm. În contextul slujirii la masă. Domnul este Diaconul prin excelenţă, Cel care slujeşte la masă pentru poporul Său. Prin urmare, aşa cum arată aceste pasaje, „diaconia" înţeleasă în sensul acesta este o trăsătură caracteristică a întregii biserici a lui Cristos.

II. Diaconatul în Noul Testament

Aşa cum am văzut, exista o analogie contemporană pentru „diaconi" ca şi persoane cu funcţii cultice. Prin urmare, atunci când biserica este salutată împreună cu „episcopii şi diaconii" (Filipeni 1:1) este firesc să vedem în aceasta o referire la două categorii speciale din cadrul bisericii. Este adevărat că Hort poate interpreta expresia în sensul că biserica este alcătuită din elemente de „conducere" şi de „slujire", dar nu credem că această interpretare poate fi aplicată la 1 Timotei 3, unde o listă cu calităţile cerute episcopilor este urmată imediat de o listă paralelă pentru diaconi: să fie cinstiţi, sinceri, să nu fie dedaţi la băutură sau la lăcomie, să fie integri. Aceste calităţi ar fi deosebit de potrivite pentru persoane cu responsabilităţi în finanţe şi în administraţie, iar locul proeminent ocupat de slujirea socială în biserica primară ar face ca diakonos să fie un nume foarte potrivit pentru asemenea oameni - cu atât mai mult cu cât masa de dragoste, la care era vorba literalmente de a sluji la masă, era o activitate caritabilă regulată. În timp ce diakonia este o caracteristică a întregii biserici, este de asemenea un dar special - alături de profeţie şi conducere, dar diferit de darul dărniciei - un dar care trebuia să fie exersat de aceia care îl posedă (Romani 12:7; 1 Petru 4:11). Deşi orice slujitor al lui Cristos poate fi numit pe bună dreptate „diacon", termenul poate fi aplicat în mod special la aceia care servesc, la fel ca şi Fivi (Romani 16:1), în modurile menţionate mai sus. Nu se ştie cu certitudine dacă diaconatul a existat pretutindeni sub acest nume sau dacă, de exemplu, „cei ce au darul ajutorărilor" (1 Corinteni 12:28) erau echivalenţi cu „diaconii" de la Filipi. Există prea puţine lucruri care să sugereze că în vremea NT termenul „diacon" era ceva mai mult decât un termen semi-tehnic, sau că ar fi avut vreo legătură cu termenul evreiesc hazzan (*SINAGOGĂ). Este semnificativ faptul că după ce înşiră calităţile cerute diaconilor, Pavel revine la sensul general al cuvântului şi îi dă îndemnuri lui Timotei (1 Timotei 4:6; vezi şi 1 Petru 4:10 şi 4:11).

Relatarea din Faptele Apostolilor 6 cu privire la alegerea în biserica din Ierusalim a şapte bărbaţi care să supravegheze administrarea fondului de ajutorare a văduvelor este considerată de obicei ca instituirea oficială a diaconatului. Nu credem că această idee este sprijinită de limbajul folosit. Dacă lăsăm deoparte teoriile care nu pot fi dovedite şi care susţin că Cei Şapte sunt echivalentul elenistic al Celor Doisprezece, putem observa în primul rând că Cei Şapte nu sunt numiţi niciodată „diaconi" şi, în al doilea rând că, deşi sunt folosite cuvinte înrudite, ele sunt folosite în egală măsură la diakonia prin Cuvânt exercitată de Cei Doisprezece (v. 4) şi la diakonia la mese (fie că este vorba de mâncare sau de bani) exercitată de Cei Şapte (v. 2). Punerea mâinilor este un fapt prea obişnuit în Faptele Apostolilor pentru a fi considerat aici că ar avea o semnificaţie specială (*ORDINARE), iar lucrarea lui Ştefan şi Filip arată că Cei Şapte nu s-au limitat la slujirea la mese.

Totuşi, trebuie să ţinem seamă de argumentul lui Lightfoot care susţine că locul pe care îl dă Luca acestui incident reflectă importanţa pe care i-o acorda el. Este „unul dintre acele fapte reprezentative din care este alcătuită aproape în întregime prima parte" (Philippians 5, p. 188). Semnificaţia, însă, nu stă în instituirea unei ordini în ierarhia slujirii, ci în faptul că ea este un prim exemplu de delegare a responsabilităţilor administrative şi sociale celor care au un caracter şi înzestrări potrivite pentru aceasta, un fapt care trebuia să devină caracteristic pentru bisericile dintre Neamuri; în acelaşi timp este recunoaşterea faptului că asemenea funcţii fac parte din lucrare de slujire a lui Cristos.

Folosirea ecleziastică a instituţionalizat şi a îngustat conceptul din NT. Scrierile ne-canonice vechi recunosc existenţa unei clase de diaconi dar nu specifică funcţiile lor (Cf. 1 Clement 42; Ignatius, Magnesians 2. 1; Trallians 2. 3; 7. 3). Scrierile de mai târziu arată că diaconii îndeplineau funcţii cum sunt vizitarea şi ajutorarea bolnavilor, care trebuie să fi făcut parte din diakonia creştină din vremurile apostolice; dar un loc tot mai proeminent este ocupat de funcţiile lor în Eucharist (prin slujirea la masă la mesele comune?) şi de relaţia lor personală cu ierarhia episcopală. Limitarea, în unele cazuri, a numărului diaconilor la şapte se datorează probabil unei arhaizări deliberate.

BIBLIOGRAFIE
H. W. Beyer, TDNT 2, p. 81-93; J. B. Lightfoot, The Christian Ministry (= Philippians, p. 181 ş.urm.); F. J. A. Hort, The Christian Ecclesia, 1897, p. 198 ş.urm.; A. M. Farrer în The Apostolic Ministry, ed. K. E. Kirk, 1946, în special p. 142 ş.urm.; B. Reicke, Diakonie, Festfreude und Zelos, 1951, p. 9 ş.urm.; K. Hess, NIDNTT 3, p. 544-553.

A.F.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: