delict şi pedeapsă
DELICT ŞI PEDEAPSĂ.
Delictul şi pedeapsa este un subiect care poate fi abordat în sensul juridic
sau în cel religios, sensul religios fiind strâns legat de cel juridic. Prin
urmare, trebuie să examinăm ambele aspecte pentru a ne forma o concepţie clară
despre acest subiect. Combinaţia delict-pedeapsă, în sensul strict legal, dă
naştere la câteva probleme. În jurisprudenţa din VT şi din Orientul Apropiat nu
există o distincţie clară între infracţiuni penale şi civile, ca în vremurile
moderne. Orice infracţiune era comisă, întâi de toate, împotriva unei anumite
persoane sau comunităţi şi singura modalitate de a îndrepta răul era prin
compensarea persoanei lovite sau nedreptăţite. Pretutindeni în Orientul
Apropiat jurisprudenţa a fost legată de divinităţi. Zeul local dădea aprobarea
pentru legile comunităţii. Lucrul acesta este evident, de ex. din prologul la
legile lui Ur-Nammu, unde este menţionat Nanna, zeul sumerian al Lunii; există
apoi codul faimos de legi al lui Hammurapi, cu bine-cunoscuta stelă care prezintă
pe zeul Shamash şi Hammurapi în faţa lui, primind simbolurile autorităţii şi
dreptăţii. Într-un sens foarte special acest lucru este adevărat şi cu privire
la VT. Promulgarea legilor este strâns legată de instituirea *legământului. Se
pot face paralele cu anumite tratate cum sunt cele dintre Ir-IM din Tunip şi
Niqmepa din Alalah, când a fost făcut un legământ, cu anumite obligaţii
reciproce incluse în forma tipică a jurisprudenţei din Orientul Apropiat.
Totuşi, această paralelă este doar formală. Tradiţia VT plasează promulgarea la
originea legământului de pe Sinai, dându-i fiecărei legi aprobarea Domnului.
Pentru scopul studiului nostru este de preferat să schiţăm
înţelesul şi contextul general al delictului şi al pedepsei în mod separat.
I. Delict
a. Etimologia
Există o afinitate strânsă între delict, vină şi pedeapsă.
Lucrul acesta este evident din cuvântul ebr. ’awon, care este tradus de
55 de ori „nelegiuire" sau „delict", de 159 de ori „vină" şi de
7 ori „pedeapsă". Înţelesul fundamental al cuvântului este acela de a
acţiona în mod conştient incorect sau greşit. Cuvântul resa’ înseamnă
vină sau delict şi se referă la felul de viaţă al unei persoane nereligioase.
Cuvântul ebr., în forma de verb, saga, are sensul de a acţiona greşit
inconştient. Un alt cuvânt ebr., pesa’, indică emfatic rebeliune sau
revoltă. Cuvântul obişnuit care înseamnă ofensă, delict sau păcat este verbul hata’
şi substantivul het’. Are un sens dublu, indicând o infracţiune
împotriva fiinţelor umane (de ex. Geneza 41:9) şi un păcat împotriva lui
Dumnezeu (de ex. Deuteronom 19:15). Înţelesul fundamental al cuvântului a fost
probabil „a greşi", „a da pe lângă ţintă" şi acest sens a fost
transferat în sfera delictelor comise împotriva omenirii şi împotriva
divinităţii. Conceptul păcatului aşa cum apare el în VT şi NT este construit în
jurul acestui cuvânt (în gr. hamartia este o traducere directă a lui het’).
În NT grec cele mai importante cuvinte legate de delict sunt
hamartia, hamartema, asebeia, adikia, parakoe, anomia, paranomia, paraptoma.
Hamartia şi hamartema înseamnă „a da pe lângă ţintă", având
astfel un sens apropiat de ebr. het’ şi desemnează păcatul. Asebeia
şi adikia înseamnă a fi în mod activ nereligios şi a fi în mod deliberat
împotriva lui Dumnezeu, un gen de conduită care se caracterizează prin
impietate în VT şi descrisă de rasa’. Parakoe înseamnă a fi neascultător
în mod activ; VT numeşte neascultarea un refuz de a auzi (lo’ sama’, de
ex. în Ieremia 9:13; 35:17). Denotă o acţiune împotriva legii, la fel ca şi paranomia.
Cea mai apropiată paralelă în VT este ‘awon. Este interesant să observăm
că în vremurile biblice nu a fost folosit nici un termen consacrat pentru a
descrie o încălcare a legii. Jurisprudenţa din Orientul Apropiat nu şi-a format
o terminologie legală teoretică. Parabasis înseamnă literalmente a
încălca legile existente prin acţiuni individuale, de ex. Romani 4:15. Paraptoma
este un cuvânt mai puţin riguros decât cele discutate mai sus. Are sensul de
păcat care nu este foarte grav. Sensul este redat cel mai îndeaproape de
termenul „greşeală", de ex. Galateni 6:1.
b. Modul de tratare a delictelor
Deciziile legale în legile civile şi penale din Orientul
Apropiat erau concepute în aşa fel încât să protejeze indivizii şi comunităţile
împotriva nedreptăţii. Stilul cazuistic general al jurisprudenţei din Orientul
Apropiat arată că toate codurile de legi întâlnite în legile lui Ur-Nammu, din
cetatea Eshnunna, în codul lui Hammurapi, în legile din perioada asiriană
medie, la fel ca şi anumite legi din Codul legământului şi din alte părţi ale
Pentateuhului, trebuie privite ca decizii ale unor regi faimoşi, ale unor
oficiali, ale unor bătrâni şi capi de familie, şi nu ca un sistem legal
teoretic elaborat de judecători şi sfetnici. Fiecare prevedere din materialul
legal cazuistic este făcută pentru a proteja anumite drepturi şi pentru a
compensa paguba făcută. De exemplu, neglijenţa cuiva care nu are grijă de un
bou care împunge constituie o infracţiune, dacă boul a împuns un om, un sclav
sau boul altcuiva, de ex. Exod 21:28-32, 35-36; Legile lui Eshnunna 53-55.
Potrivit Exodului, când neglijenţa cauzează moartea unui om liber, persoana
neglijentă este pedepsită cu moartea. În alte cazuri trebuie plătită o
compensaţie în natură sau în bani. Chiar şi în cazul delictelor penale, cum
este violul sau furtul, persoana vinovată trebuie să o compenseze pe victimă.
Pentru violarea unei fete tinere, VT prevede o compensaţie fixă echivalentă cu
preţul obişnuit plătit pentru mireasă. Aceasta arată că valoarea fetei a scăzut
într-un mod care face imposibil ca tatăl ei, care are dreptul legal asupra ei,
să o dea altcuiva pentru preţul obişnuit pentru o mireasă. Prin urmare,
persoana vinovată trebuie să compenseze pe tatăl fetei pentru pierderea
suferită, de ex. Exod 22:16-17. Lucrul acesta este valabil în toate codurile de
legi din Orientul Apropiat, unde în unele cazuri sunt introduse alte prevederi
care se referă la diferite situaţii, de ex. într-un sens special în legile din
Asiria Medie.
Totuşi, există încă un alt tip de legi, pe care A. Alt, în
1934, le-a considerat străine de orice s-a descoperit în afara lumii israelite,
şi anume legi apodictice, care acum sunt numite legi prohibitive sau vetitive.
Cu toate acestea, publicarea în anul 1958 a formulelor de „legământ" care
folosesc o metodă apodictică similară în vremea asirienilor arată că o asemenea
frazeologie legală, la persoana a doua, nu era necunoscută în alte părţi din
Orientul Apropiat antic. Ceea ce este unic cu privire la legislaţia din VT este
că legile în stil apodictic sunt porunci directe de la Dumnezeu pentru poporul
Său. Cele Zece Porunci, de exemplu, sunt tipice pentru acest gen de legi.
Potrivit tradiţiei credibile a VT, porunca: „Să nu ucizi" (Exod 20:13)
este dată la Sinai ca o poruncă directă a lui Dumnezeu pentru poporul Său.
Aceste legi îşi au originea în sfera sacră a Domnului şi au ajuns să facă parte
din religia israelită chiar de la începutul constituirii lor ca naţiune, când a
fost făcut legământul dintre Dumnezeu şi poporul Său. Din tradiţia VT se vede
clar că legile cazuistice au fost considerate legi aprobate de Dumnezeu.
Întregul cod legal este considerat ca fiind inspirat în mod divin. Aceste legi,
promulgate la Sinai, au fost menite să lege poporul de Dumnezeu şi să unească
diferitele triburi şi persoane. Orice încălcare a legii împotriva unui semen
israelit este un delict împotriva lui Dumnezeu.
c. Tipuri de infracţiuni în legea evreiască
Cele mai importante tipuri de infracţiuni sunt omorul,
atacul violent, furtul, neglijenţa şi încălcările de natură morală sau
religioasă. În cazul omorului se face distincţie între un act intenţionat şi
unul neintenţionat (de ex. Exod 21:12-14). Omorul era privit pretutindeni în
Orientul Apropiat ca o infracţiune gravă şi, cu puţine excepţii, era pedepsit cu
moartea celui vinovat. În Biblie viaţa omenească este considerată preţioasă,
întrucât este creată de Dumnezeu. Atacul violent care schilodea trupul omenesc
era pedepsit tot cu asprime, dar aproape întotdeauna cu o despăgubire fixă.
Legea evreiască este unică între legile din Orientul Apropiat prin faptul că o
infirmitate cauzată unui sclav de stăpânul său este pedepsită cu eliberarea
sclavului. Furtul şi neglijenţa erau pedepsite de obicei cu despăgubire fixă.
d. O distincţie
VT precum şi NT fac distincţie între o simplă încălcare a
legii şi un mod de viaţă păcătos şi necinstit. Modul de viaţă era considerat
foarte important, în special în literatura didactică (Scrierile de
înţelepciune). Felul de viaţă al celui nelegiuit este descris în detaliu, de ex.
în Psalmul 1, care este legat îndeproape cu Scrierile de înţelepciune din VT.
Acest psalm afirmă că răutatea şi infracţiunea sunt modul de viaţă al celor
nelegiuiţi, al păcătoşilor şi al batjocoritorilor. Modul de viaţă al acestor
grupe de oameni este o negare a legii lui Dumnezeu. O astfel de viaţă păcătoasă
constituie rebeliune împotriva lui Dumnezeu şi faptul acesta este legat de
toate faptele nedrepte împotriva altor oameni. Cea mai clară prezentare a
acestei atitudini o găsim în scrierile profeţilor din jurul anului 600 î.Cr. Un
delict comis împotriva aproapelui este socotit întotdeauna ca un delict
împotriva Domnului. Prin urmare, delictul şi pedeapsa capătă o interpretare
profund religioasă.
e. Interpretarea Noului Testament
În NT predomină tocmai această interpretare religioasă.
Orice încălcare a legii, orice infracţiune este considerată o ofensă împotriva
lui Dumnezeu. Concepţia lui Pavel exprimată în Romani 7 este că legea aduce
cunoştinţa păcatului, dar nu poate îndepărta păcatul; dimpotrivă, grăbeşte
conştientizarea păcatului şi face nelegiuirile să abunde (7:7-11). Totuşi,
legea nu este păcătoasă, ci este menită să limiteze încălcările de lege prin
stabilirea unor pedepse. Prin cunoaşterea legii firea noastră păcătoasă (hamartia)
este provocată şi ne momeşte pe noi, persoanele individuale, la acţiuni
păcătoase (parabasis). Natura păcătoasă, modul păcătos de viaţă, este
exprimat de Pavel în termenii cărnii (sarx - în trad. rom. „firea
pământească"); pentru a descrie viaţa mântuită de Cristos este folosit
cuvântul „spiritual/duhovnicesc" (pneuma). Orice viaţă care nu este
mântuită de Cristos este păcătoasă prin natura sa şi, prin urmare, vinovată şi
trebuie să fie pedepsită de Dumnezeu.
II. Pedeapsa
a. Etimologia
Dintre cele mai importante cuvinte biblice legate de
conceptul de pedeapsă, rădăcina slm are înţelesul de „a compensa"
sau „a restabili echilibrul". Acest cuvânt are un sens legal specific şi
faptul acesta este evident din anumite scrisori de la Amarna. Rădăcina ykh
are înţelesul legal de „a pedepsi", de ex. în Geneza 31:37; Iov 9:33;
16:21, dar în multe alte locuri are sensul mai obişnuit de „a mustra" sau
„a condamna o faptă". Rădăcina ysr este folosită mai mult în sensul
de pedeapsă. Este interesant de observat că în limba ugaritică (canaanita
cuneiformă) acest cuvânt are sensul de instruire, educaţie, la fel ca şi în
ebraică. Este folosit şi substantivul musar; rădăcina cuvântului este
legată de contextul educaţiei şi nu are sensul primar de pedeapsă legală. Este
pedeapsa de corectare, cum este pedeapsa dată de un tată fiului său. Rădăcina nqm
generează un cuvânt puternic, folosit în contexte în care subiectul este
Domnul. Mendenhall a arătat că acest cuvânt, în lumina scrierilor cuneiforme de
la Mari, înseamnă „a răzbuna". Răzbunarea, în sensul de pedeapsă dată de
Dumnezeu celor răi, este întâlnită, de exemplu, în cartea lui Naum.
Este interesant de observat că în NT, unde ideea de pedeapsă
divină este înţeleasă pe deplin, cuvinte cu acest sens sunt folosite numai în
şapte locuri. Este evident că dike, termenul obişnuit pentru
„judecată", poate avea şi sensul secundar de „pedeapsă", la fel ca şi
termenul ebr. mispat. Singurele cuvinte care au înţelesul clar de
pedeapsă sunt timoria şi kolasis. În greaca clasică primul termen
are un sens de răzbunare, foarte asemănător cu termenul ebr. nqm. Dar în
koine şi în gr. NT acest sens apare foarte rar. Termenul a devenit
sinonim cu kolasis, cuvântul obişnuit care înseamnă „pedeapsă", de
ex. Matei 25:46; Faptele Apostolilor 4:21; 22:5; 26:11; Evrei 10:29; 2 Petru
2:9; 1 Ioan 4:18. În Matei termenul kolasis este folosit pentru pedeapsa
finală, în contrast cu viaţa veşnică. Acelaşi sens de pedeapsă finală este
întâlnit în 2 Petru, unde pedeapsa este legată de ziua escatologică de
judecată, o dezvoltare mai recentă a ideii VT despre Ziua Domnului.
b. Răzbunarea sângelui
Potrivit principiilor legale obişnuite din Orientul
Apropiat, orice infracţiune sau nelegiuire trebuie să fie pedepsită. În
principal, această pedeapsă era aplicată în societatea nomadă mai primitivă sau
în cea seminomadă de către victimă sau de către o rudenie a victimei; spre ex.
o procedură legală obişnuită în lumea semitică este ca persoana care a comis un
omor să fie pedepsită cu moartea de către cea mai apropiată rudenie a persoanei
omorâte (*RĂZBUNĂTORUL SÂNGELUI). Aceasta continuă să fie o lege în islam. În
VT găsim numeroase exemple de răzbunare a sângelui, de ex. în Exod 21:23-25;
22:2-3. Aceasta este ius talionis (legea talionului). Filiaţia formulei
obişnuite a legii talionului nu numai că poate fi urmărită în trecut până în
Codul babilonian vechi al lui Hammurapi, ci poate fi întâlnită mult mai târziu
într-o tăbliţă votivă descoperită la Marseilles. Aceasta constituie baza legii
islamice de „omucidere deliberată".
c. Împărţirea dreptăţii
Deciziile asupra diverselor cazuri erau luate de judecători
sau de bătrâni sau de capul familiei, de obicei la poarta cetăţii. Activitatea
lor nu trebuie confundată cu conceptul modern de „judecător". Aceşti
judecători erau arbitri între cele două părţi (cuvântul ebr. sapat
înseamnă uneori „a decide între două părţi"). Acest rol de arbitraj nu era
jucat numai de bătrâni sau de oficialităţi ci şi de regi, cf. de ex. decizia
pronunţată de David în favoarea femeii din Tecoa (2 Samuel 14) şi decizia
înţeleaptă a lui Solomon (1 Împăraţi 3:16 ş.urm.). Dar este de asemenea clar că
în societatea nomadă şi seminomadă, în unele cazuri retribuirea era dată fără
ajutorul unui arbitru, cum este de ex. în cazul omorului, când se aplica legea
obişnuită a răzbunării sângelui. Pe de altă parte, în societatea modernă de
beduini, oamenii călătoresc distanţe mari până la un judecător faimos care să
pronunţe decizia în cazul lor.
Atât în infracţiunile civile cât şi în cele penale
judecătorul lua decizii menite să menţină „echilibrul social". Când era
cauzat un accident fizic sau când se aducea o pagubă proprietăţii cuiva
(proprietatea era considerată într-un sens mult mai larg decât cel modern,
astfel încât includea, de exemplu, şi soţia, copiii şi sclavii), pierderea era
compensată printr-o despăgubire fixă. Totuşi, este incorect să sugerăm că în
toate cazurile trebuia plătită numai valoarea pagubei produse; de ex. un hoţ
trebuia să aducă despăgubiri pentru vitele sau oile furate, în felul următor:
trebuia să restituie de cinci ori valoarea vitei sau de patru ori valoarea oii
(cf. Exod 22:1). Probabil că aceasta era un fel de măsură preventivă contra
furtului.
d. Dumnezeu ca şi Judecător
Este un fapt cunoscut că în Biblie Dumnezeu este considerat
Judecătorul suprem. Această idee nu este neobişnuită în Orientul Apropiat
antic; de ex. într-o tăbliţă cuneiformă foarte importantă de la Mari, zeul
Shamash este descris ca judecătorul zeilor şi al oamenilor. Încă de la
începutul istoriei lui Israel Dumnezeu era privit ca şi Creatorul tuturor
lucrurilor. Lucrul acesta face ca El să fie şi Posesorul creaţiei Sale. Orice
daună produsă creaţiei Sale este un act de rebeliune directă împotriva Lui.
Din punct de vedere legal aceasta îi dă dreptul de a
pedepsi. Pe de altă parte, legile au fost făcute şi aprobate de Dumnezeu cu
scopul de a proteja creaţia Sa. Chiar poruncile Lui îi impun să pedepsească
orice încălcare a lor. Unele pasaje din VT dau impresia că pedeapsa decisă de
bătrâni sau de oficialităţi a fost suficientă. Pe de altă parte, este evident
că oamenii care scapă de pedeapsa umană sunt pedepsiţi de Dumnezeu, unii
printr-o moarte violentă, alţii prin pierderi mari (cf. Numeri 16). Ideea s-a
modificat, de la pedeapsa în timpul vieţii omului, la pedeapsa în *Ziua Domnului,
când o judecată finală se va pronunţa pentru orice om, potrivit cu faptele lui.
Ideea unei judecăţi după moarte este întâlnită şi în concepţia egipteană despre
moarte. Mortul este cântărit de zeiţa Maat şi primeşte ceea ce merită potrivit
cu greutatea lui. Concepţia biblică nu numai că se referă la o judecată după
moarte, ci se referă şi la o judecată finală la sfârşitul escatologic al
vremurilor. Această idee este dezvoltată pe larg în NT în părţile escatologice
ale evangheliilor, în unele părţi din Epistolele lui Pavel, în 2 Petru şi în
Apocalipsa (de ex. Matei 24-25; Marcu 13; Luca 21; 1 Tesaloniceni 5; 2
Tesaloniceni 2; 2 Petru 3; Apocalipsa 20-22). (*ESCATOLOGIE.)
III. Concluzii
Este evident că delictul şi pedeapsa au fost legate nu numai
de jurisprudenţa obişnuită ci şi de cea divină. O infracţiune împotriva unei
fiinţe umane sau a proprietăţii sale este o infracţiune împotriva lui Dumnezeu
şi trebuie să fie pedepsită fie de autorităţi, fie de Dumnezeu. Tot aşa,
încălcarea unor prevederi religioase trebuie să fie pedepsită de Dumnezeu. O
viaţă păcătoasă este respinsă şi pedepsită de Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
A. Alt, Die Ursprünge des israelitischen Recht, 1934;
G. Mendenhall, Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East,
1955; H. Cazelles, Études sur le code de l’alliance, ‘946; M. Noth, Die
Gesetze im Pentateuch, 1940; R. C. Trench, The Synonyms of the New
Testament, 1901; D. J. Wiseman, „The Laws of Hammurabi again", JSS 7,
1962, p. 161-168; W. Eichrodt, Theologie des Alten Testaments, 1948; F.
C. Fensham, The mispatim in the Covenant Code (dizertaţie
dactilografiată), 1958; idem, „Transgression and Penalty in the Book of the
Covenant", JNSL S, 1977, p. 23-41; E. Gerstenberger, Wesen und Herkunft
des „apodiktischen Rechts", 1965; G. Liedke, Gestalt und
Bezeichnung alttestamentlicher Rechtssätze, 1971; H. J. Boecker, Redeformen
des Rechtsleben im Alten Testament, 1964; idem, Recht und Gesetz im
Alten Testament und im Alten Orient, 1976; A. Phillips, Ancient Israel’s
Criminal Law, 1970; B. S. Jackson, Theft in Early Jewish Law, 1972.
F.C.F.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu