David



DAVID (ebr. dawid, uneori dawîd); rădăcina şi înţelesul cuvântului sunt incerte, dar vezi BDB in loc.; compararea cu termenul dawidum, „căpetenie", din bab. veche (Mari) nu mai are credibilitate (JNES 17. 1958, p. 130; VT Supp 7, 1960, p. 165 ş.urm.); cf. Laesoe, Shemsharah Tablets, p. 56). Cel mai tânăr fiu al lui Isai, din seminţia lui Iuda; a devenit al doilea rege al lui Israel. În Scriptură numai el poartă acest nume, exemplificând locul unic pe care îl are ca strămoş, înaintaş şi prevestitor al Domnului Isus Cristos -„cel mai de seamă dintre fiii marelui David". În NT există 58 de referiri la David, inclusiv titlul dat deseori lui Isus - „Fiul lui David". Pavel spune că Isus este „din sâmânţa lui David, după trup" (Romani 1:3), iar Ioan scrie că Isus Însuşi a spus: „Eu sunt Rădăcina şi Sâmânţa lui David" (Apocalipsa 22:16).

Când ne întoarcem la VT pentru a afla cine a fost acest om care ocupă o poziţie atât de importantă în linia genealogică a Domnului nostru şi în planurile lui Dumnezeu, materialul este abundent şi bogat. Istoria lui David este găsită din 1 Samuel 16 până în 1 Împăraţi 2, iar o mare parte din material are paralele în 1 Cronici 2-29.

I. Familia

Strănepot al lui Rut şi Boaz, David a fost cel mai tânăr dintre opt fraţi (1 Samuel 17:12 ş.urm.) şi a crescut ca păstor la oi. În această ocupaţie el a căpătat curajul de care mai târziu a dat dovadă în luptă (1 Samuel 17:34-35) şi tandreţea şi grija pentru turmă, despre care avea să cânte mai târziu ca atribute ale Dumnezeului său. La fel ca şi Iosif, a suferit din cauza relei-voinţe şi a invidiei fraţilor săi mai mari, poate din cauza talentelor cu care l-a înzestrat Dumnezeu (1 Samuel 18:28). Deşi strămoşii săi au fost modeşti (1 Samuel 18:18), David avea să dea naştere unei linii de urmaşi renumiţi, aşa cum arată genealogia Domnului nostru în Evanghelia după Matei (Matei 1:1-17).

II. Ungerea ca rege şi prietenia cu Saul

Când Dumnezeu l-a respins pe Saul ca rege al lui Israel, David i-a fost revelat lui Samuel ca şi succesor al lui Saul; Samuel l-a uns pe David, fără multă paradă, la Betleem (1 Împăraţi 16:1-13). Unul dintre rezultatele respingerii lui Saul a fost îndepărtarea Duhului lui Dumnezeu de la el, urmată de o depresie în sufletul lui, care uneori părea să se apropie de nebunie. Există o revelaţie impresionantă a planului divin în providenţa prin care David, care urma să-l înlocuiască pe Saul în harul şi în planul lui Dumnezeu, este ales să-l slujească pe regele căzut în melancolia lui (1 Samuel 16:17-21). Vieţile acestor doi oameni - gigantul lovit şi adolescentul în ascensiune - s-au întâlnit.

La început toate au mers bine. Lui Saul îi plăcea de tânărul ale cărui talente muzicale aveau să ne dăruiască o parte din cea mai bogată moştenire devoţională şi l-a ales ca purtătorul său de arme. Binecunoscutul incident cu Goliat, luptătorul filistean, a schimbat totul (1 Samuel 17). Agilitatea lui David şi măiestria lui în mânuirea praştiei a biruit puterea gigantului greoi, iar omorârea lui a fost semnalul pentru respingerea armatei filistene de către Israel. Era deschisă calea pentru ca David să primească răsplata promisă de Saul - mâna fiicei regelui, ca să se căsătorească cu ea, şi scutirea familiei tatălui său de impozite; dar cursul evenimentelor a fost schimbat de un factor nou - invidia regelui faţă de noul erou al lui Israel. Când David s-a întors de la lupta în care l-a omorât pe Goliat, femeile lui Israel l-au întâmpinat cântând: „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii". Saul, spre deosebire de fiul său *Ionatan, aflat într-o situaţie similară, a fost tulburat de lucrul acesta şi ni se spune că din ziua aceea „a privit cu ochi răi pe David" (1 Samuel 18:7, 9).

III. Ostilitatea lui Saul

Relaţiile dintre Saul şi David s-au înrăutăţit treptat şi vedem că tânărul erou naţional scapă dintr-un atac sălbatic al regelui îndreptat împotriva vieţii lui, îi sunt retrase onorurile militare, este înşelat în ce priveşte căsătoria şi îi este dată de soţie o altă fiică a lui Saul, Mical, după un aranjament de căsătorie care a fost menit să cauzeze moartea lui David (1 Samuel 18:25). Din 1 Samuel 24:9 s-ar părea că la curtea lui Saul exista un grup care încerca în mod deliberat să înrăutăţească relaţiile dintre Saul şi David, iar situaţia s-a deteriorat în continuu. O altă încercare nereuşită a lui Saul de a-l omorî pe David cu suliţa a fost urmată de o încercare de arestare, dejucată numai de o stratagemă a lui Mical, soţia lui David (1 Samuel 19:8-17). O caracteristică remarcabilă a acestei perioade din viaţa lui David este felul în care doi dintre copiii lui Saul, Ionatan şi Mical, s-au aliat cu David împotriva tatălui lor.

IV. Fuga dinaintea lui Saul

Următoarele etape din istoria lui David sunt marcate de o fugă constantă din calea lui Saul care îl urmărea fără încetare. Nici un loc de odihnă nu oferă siguranţă pentru multă vreme; un profet, un preot, un duşman naţional - nimeni nu-i poate oferi adăpost, iar cei care îl ajută sunt pedepsiţi cu cruzime de un rege orbit de mânie (1 Samuel 22:6-19). După ce a scăpat ca prin urechile acului de uneltirile căpeteniilor militare ale filistenilor, David a înfiinţat în cele din urmă ceata lui din Adulam, care a fost la început o adunătură heterogenă de fugari, dar care a devenit apoi un detaşament militar care hărţuia invadatorii străini, proteja holdele şi turmele israeliţilor din zonele de graniţă şi trăia de pe urma generozităţii acestora. Refuzul grosolan al unuia dintre aceşti păstori-fermieri, Nabal, de a recunoaşte obligaţia pe care o avea faţă de David este prezentat în 1 Samuel 25 şi este interesant pentru prezentarea lui Abigail, care avea să devină mai târziu una dintre soţiile lui David. Cap. 24 şi 26 din aceeaşi carte relatează două cazuri în care David a cruţat viaţa lui Saul, dintr-un amestec de pietate şi mărinimie. În cele din urmă David, neputând să reducă ostilitatea lui Saul, a ajuns la o înţelegere cu regele filistean Achiş, din Gat, şi a primit stăpânirea asupra oraşului de frontieră Ţiclag în schimbul folosirii ocazionale a grupului lui de luptători. Totuşi, când filistenii au pornit cu toate forţele împotriva lui Saul, căpeteniilor militare nu le-a plăcut prezenţa lui David în mijlocul lor, temându-se de o schimbare de loialitate în ultimul moment, aşa încât David a fost cruţat de tragedia de la Ghilboa, pe care a deplâns-o mai târziu în una dintre cele mai frumoase elegii care s-au păstrat până în zilele noastre (2 Samuel 1:19-27).

V. Rege la Hebron

După ce a murit Saul, David a căutat să cunoască voia lui Dumnezeu şi a fost călăuzit să se întoarcă în Iuda, regiunea sa tribală. Aici a fost ales rege de membrii tribului său şi a ales ca reşedinţă regală cetatea Hebron. Era în vârstă de 30 de ani şi a domnit la Hebron 7 1/2 ani. Primii doi ani ai acestei perioade au fost ocupări de războiul civil dintre sprijinitorii lui David şi vechii curteni ai lui Saul, care l-au instalat pe fiul lui Saul, Eşbaal (Iş-Boşet), ca rege la Mahanaim. Se poate ca Eşbaal să nu fi fost decât o marionetă manipulată de comandantul armatei lui Saul, Abner. După ce aceştia doi au fost asasinaţi, opoziţia organizată faţă de David s-a încheiat prin ungerea lui ca rege peste cele 12 seminţii ale lui Israel la Hebron, de unde avea să transfere curând capitala la Ierusalim (2 Samuel 3-5).

VI. Rege la Ierusalim

Acum începe perioada cea mai înfloritoare din domnia lungă a lui David, domnie care avea să dureze încă 33 de ani. Printr-o combinaţie fericită de bravură personală şi strategie militară strălucită el i-a condus pe israeliţi într-o acţiune susţinută de subjugarea sistematică şi decisivă a duşmanilor lor - filisteni, canaaniţi, moabiţi, amoniţi, aramei, edomiţi şi amaleciţi - încât numele lui avea să rămână înscris pe paginile istoriei datorită acestui succes militar, lăsând la o parte rolul său în planul divin de mântuire. Slăbiciunea puterilor de pe Nil şi Eufrat i-a permis, prin cuceriri şi alianţe, să-şi extindă sfera de influenţă de la graniţa egipteană şi Golful Aqaba până în cursul superior al Eufratului. A cucerit citadela iebusită de la Ierusalim, despre care se credea că este inexpugnabilă, şi a transformat-o în capitala sa, şi a unit cele două fracţiuni majore din regatul său care mai târziu aveau să devină regatul lui Iuda şi regatul lui Israel. A fost construit un palat, au fost deschise şosele, au fost restaurate căile comerciale şi a fost asigurată prosperitatea materială a ţării. Totuşi, aceasta nu putea fi singura ambiţie, nici măcar ambiţia principală, a unui „om după inima lui Iahve", aşa cum vom vedea curând din dovezile de zel religios al lui David. El a adus înapoi chivotul legământului de la Chiriat-Iearim şi l-a pus într-un cort pregătit în mod special pentru chivot la Ierusalim, în timpul acestei aduceri a chivotului s-a petrecut incidentul care a dus la moartea lui Uzia (2 Samuel 6:6-8). O mare parte a organizării religioase care avea să îmbogăţească mai târziu închinăciunea la Templu îşi are originea în aranjamentele pentru slujirea la cort, făcute acum de David. În afară de importanţa sa strategică şi politică. Ierusalimul a dobândit astfel o importanţă religioasă şi mai mare, cu care a fost asociat numele său de atunci încoace.

Faptul că în această perioadă de prosperitate exterioară şi de aparent zel religios, David a comis păcatul pe care Scriptura îl relatează în 2 Samuel 11 ne stâmeşte cu atât mai mult mirarea şi ne face să ne cutremurăm de o teamă sfântă. Semnificaţia şi importanţa acestui păcat, atât pentru hidoşenia lui intrinsecă, cât şi pentru consecinţele sale pentru istoria viitoare a lui Israel, sunt incalculabile. David s-a pocăit profund, dar faptul era împlinit şi stă ca o dovadă a modului în care păcatul strică planul lui Dumnezeu pentru copiii Săi. Strigătul de durere cu care a primit vestea morţii lui *Absalom a fost doar un ecou slab al agoniei inimii care ştia că moartea aceea, şi multe altele, au fost doar o parte a recoltei produse de pofta şi înşelăciunea pe care le semănase cu mulţi ani în urmă.

Răscoala lui Absalom, în care partea de N a regatului a rămas loială lui David, a fost urmată curând de o revoltă din partea părţii de N a regatului, condusă de Şeba, un om din Beniamin. Această revoltă, la fel ca şi răscoala lui Absalom, a fost zdrobită de Ioab. Ultimele zile din viaţa lui David au fost tulburate de intrigile lui Adonia şi Solomon pentru ocuparea tronului şi prin înţelegerea faptului că vărsarea de sânge între fraţi, prevestită de *Natan, avea să continue.

În afară de armata obişnuită a lui David, condusă de rudenia sa, Ioab, David a avut o gardă personală recrutată în principal dintre luptători de origine filisteană, a căror loialitate faţă de el nu s-a clătinat niciodată. În scrierile istorice există o mulţime de dovezi pe care le-am menţionat deja cu privire la talentul lui David de a compune ode şi elegii (2 Samuel 1:19-27; 3:33-34; 22; 23:1-7). O tradiţie mai veche îl descrie ca pe „cântăreţul plăcut al lui Israel" (2 Samuel 23:1), iar scrierile VT de mai târziu vorbesc despre faptul că el a condus închinarea muzicală a Israelului, despre faptul că a inventat şi a cântat la instrumente muzicale şi despre compoziţiile lui (Neemia 12:24, 36, 45-46; Amos 6:5). Şaptezeci şi trei de psalmi din Biblie sunt consideraţi „psalmi ai lui David", unii dintre ei implicând foarte clar faptul că el a fost autorul. Într-un mod cât se poate de convingător, Însuşi Domnul nostru a vorbit despre faptul că David a fost autorul cel puţin al unui psalm (Luca 20:42), când a folosit un citat din psalm pentru a arăta clar natura Mesianităţii Sale.

VII. Caracterul

Biblia nu trece nicăieri cu vederea păcatele sau defectele de caracter ale copiilor lui Dumnezeu. „Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră" (Romani 15:4). O parte a misiunii Scripturii este să avertizeze prin exemple, sau să încurajeze. Păcatul lui David în problema cu Urie Hetitul este un exemplu important de felul acesta. Această pată trebuie să fie văzută aşa cum este - o pată pe un caracter care de altfel a fost bun şi frumos pentru gloria lui Dumnezeu. Este adevărat că în viaţa lui David sunt elemente care par străine şi chiar respingătoare pentru fiii noului legământ. Totuşi, „el a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 13:36) şi în generaţia aceea el s-a evidenţiat ca o lumină strălucitoare puternică pentru Dumnezeul lui Israel. Realizările lui au fost multe şi diferite; om de acţiune, poet, îndrăgostit tandru, duşman generos, judecător aspru, prieten loial - el a avut toate calităţile pe care oamenii le consideră bune şi demne de admirat la un om, şi aceasta a fost prin voia lui Dumnezeu care l-a creat şi l-a modelat pentru destinul său. David, şi nu Saul, este cel spre care evreii privesc cu mândrie şi afecţiune, considerându-l întemeietorul regatului lor şi în el au văzut cei mai vizionari dintre ei idealul de rege, dincolo de care minţile lor nu puteau ajunge. În el au văzut ei pe viitorul Mesia, care avea să izbăvească pe poporul Său şi avea să şadă pe tronul lui David pentru totdeauna. Faptul că lucrul acesta nu a fost o absurditate idealistă, cu atât mai puţin idolatrie, este indicat de pasajele din NT care vorbesc despre calităţile lui David, din a cărui sămânţă avea să vină, după trup, Mesia.

BIBLIOGRAFIE
G. de S. Barrow, David: Shepherd, Poet, Warrior, King, 1946; A. C. Welch, Kings and Prophets of Israel, 1952, p. 80 ş.urm.; D. F. Payne, David: King in Israel, în curs de apariţie. Pentru o analiză concisă a psalmilor lui David, vezi N. H. Snaith, The Psalms, A Short Introduction, 1945, unde rearanjarea făcută de Ewald este citată cu apreciere. Pentru o evaluare importantă şi interesantă a rolului oficial al lui David ca reprezentant al divinităţii şi cu privire la importanţa Ierusalimului în viaţa religioasă a monarhiei, vezi A. R. Johnson, Sacral Kingship in Ancient Israel, 1955.

T.H.J.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: