daruri spirituale



DARURI SPIRITUALE.

I. Numele şi natura lor

Termenul „daruri spirituale" sau „daruri duhovniceşti" reprezintă traducerea substantivului neutru plural grec charismata, derivat de la charizesthai (a arăta favoare, a dărui cu mână largă), care este înrudit cu substantivul charis (har, graţie); ele sunt expresii concrete ale lui charis, harul care ajunge să aibă efecte vizibile în cuvânt sau în faptă. Forma singulară este folosită cu privire la darul mântuirii dat de Dumnezeu prin Cristos (Romani 5:15 ş.urm.; 6:23) şi cu privire la orice har sau îndurare specială (Romani 1:11; 1 Corinteni 1:7; 7:7; 2 Corinteni 1:11). Forma de plural este folosită în principal într-un sens tehnic pentru a indica darurile extraordinare ale Duhului Sfânt revărsate asupra creştinilor pentru o slujire specială, iar în câteva locuri forma de singular este folosită tot într-un sens distributiv sau semi-colectiv (1 Timotei 4:14; 2 Timotei 1:6; 1 Petru 4:10).

Împărţirea generală a darurilor Duhului Sfânt, marcând noua dispensaţie, a fost prevestită de profetul Ioel (2:28) şi confirmată de promisiunile lui Cristos pentru ucenicii Săi (Marcu 13:11; Luca 12:11 ş.urm.; Ioan 14:12; Faptele Apostolilor 1:8; cf. Matei 10:1, 8 şi textele paralele; Marcu 16:17 ş.urm.). În ziua Cincizecimii au fost împlinite aceste profeţii şi promisiuni (Faptele Apostolilor 2:1-21, 33). Mai târziu, numeroase daruri spirituale sunt menţionate frecvent de Luca (Faptele Apostolilor 3:6 ş.urm.; 5:12-16; 8:13,18; 9:33-41; 10:45 ş.urm. etc.), de Petru (1 Petru 4:10) şi de Pavel (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 12-14), care le descrie şi cu termenul „lucruri duhovniceşti (spirituale)" (gr. pneumatika, 1 Corinteni 12:1; 14:1) şi „duhuri", adică, diferite manifestări ale Duhului (gr. pneumata, 1 Corinteni 14:12). Darurile sunt împărţite de Duhul Sfânt potrivit cu voia Sa suverană (1 Corinteni 12:11) şi un credincios individual poate primi unul sau mai multe daruri (1 Corinteni 12:8 ş.urm.; 14:5,13).

II. Scopul şi durata

Scopul acestor daruri spirituale este în primul rând edificarea întregii Biserici (1 Corinteni 12:4-7; 14:12) şi, în al doilea rând, convingerea şi convertirea necredincioşilor (1 Corinteni 14:21-25; cf. Romani 15:18 ş.urm.). O problemă controversată este dacă ele ar trebui să fie privite ca daruri acordate permanent Bisericii sau numai înzestrări temporare.

Părerea râspândită mai demult, potrivit căreia charismata au fost date pentru întemeierea Bisericii şi au încetat în timpul secolului al 4-lea când Biserica a devenit suficient de puternică încât să continue fără ajutorul lor, este o părere contrară dovezilor istorice (B. B. Warfield, Counterfeit Miracles, 1972, p. 6-21). Warfield însuşi a susţinut ideea că charismata au fost date pentru autentificarea apostolilor ca mesageri ai lui Dumnezeu, unul dintre semnele unui apostol fiind posedarea acelor daruri şi a puterii de a le conferi altor credincioşi. Darurile au încetat treptat odată cu moartea apostolilor şi acelor cărora le-au conferit ei daruri (op. cit., p. 3,21 ş.urm.). W. H. Griffith Thomas a privit charismata ca o mărturie pentru Israel cu privire la caracterul mesianic al lui Isus, o mărturie care a devenit nefuncţională după încheierea Faptelor, când Israel a refuzat Evanghelia (The Holly Spirit of God, 1972, p. 48 ş.urm.; cf. O. P. Robertson, WTJ 38, 1975, p. 43-53). Cei care adoptă aceste concepţii tind să conteste autenticitatea presupuselor manifestări carismatice de mai târziu.

Pe de altă parte, în 1 Corinteni 13:8-12 găsim dovezi puternice despre permanenţa charismata în biserică, şi în acest pasaj afirmă că ele vor continua să se manifeste până la parousia. În cazul acesta apariţia lor intermitentă în istoria de mai târziu se poate să fi fost afectată de credinţa şi spiritualitatea fluctuantă a bisericii şi de scopul suveran al Duhului însuşi care împarte darurile „cum voieşte" (1 Corinteni 12:11).

III. Daruri individuale

Lista de charismata în NT (Romani 12:6-8; 1 Corinteni 12:4-11, 28-30; cf. Efeseni 4:7-12) este în mod evident incompletă. Au fost făcute diferite încercări de a clasifica darurile, dar ele se încadrează în principal în două categorii principale: daruri care îi califică pe posesorii lor pentru propovăduirea cuvântului şi daruri care îi înzestrează pentru slujire practică (cf. 1 Petru 4:10 ş.urm.).

a. Daruri de propovăduire

(i) *Apostol (gr. apostolos, lit. „trimis", emisar, misionar, 1 Corinteni 12:28 ş.urm.; cf. Efeseni 4:11). Titlul de „apostol" a fost dat iniţial Celor Doisprezece (Matei 10:2; Luca 6:13; Faptele Apostolilor 1:25 ş.urm.), dar a fost revendicat mai târziu de Pavel (Romani 1:1; 1 Corinteni 9:1 ş.urm. etc.) şi a fost aplicat într-un sens mai puţin strict lui Barnaba (Faptele Apostolilor 14:4, 14), Andronic şi Iunias (sau Iunia) (Romani 16:7) şi, poate, lui Apolo (1 Corinteni 4:6, 9), Silvan şi Timotei (1 Tesaloniceni 1:1; 2:6) şi lui Iacov, fratele Domnului (1 Corinteni 15:7; Galateni 1:19). Funcţia specială a unui apostol a fost, aşa cum sugerează numele, să proclame Evanghelia la lumea necredincioasă (Galateni 2:7-9).

(ii) *Profeţie/prorocie (gr. propheteia, Romani 12:6; 1 Corinteni 12:10, 28 ş.urm.; cf. Efeseni 4:11). Funcţia principală a unui profet/proroc din NT era să comunice revelaţia divină cu semnificaţie temporară care spunea Bisericii ce trebuia să ştie şi să facă în împrejurări speciale. Mesajul său era un mesaj de edificare, de îndemn (gr. paraklesis), de consolare (1 Corinteni 14:3; cf. Romani 12:8) şi a inclus uneori declaraţii autoritare despre voia lui Dumnezeu în anumite cazuri particulare (Faptele Apostolilor 13:1 ş.urm.) şi rareori preziceri ale unor evenimente viitoare (Faptele Apostolilor 11:28; 21:10 ş.urm.). Lucrarea lui era îndreptată în principal spre Biserică (1 Corinteni 14:4,22). Unii profeţi călătoreau din loc în loc (Faptele Apostolilor 11:27 ş.urm.; 21:10), dar probabil că existau câţiva profeţi în fiecare biserică (Faptele Apostolilor 13:1), cum era la Corint, şi ne sunt date numele câtorva dintre ei (Faptele Apostolilor 11:28; 13:1; 15:32; 21:9 ş.urm.).

Capacitatea de a „deosebi duhurile" (gr. diakriseis pneumaton, 1 Corinteni 12:10; cf. 14:29) a fost complementară cu darul profeţiei şi le-a permis ascultătorilor să judece vorbirile care se pretindeau a fi profeţii inspirate (1 Corinteni 14:29) prin interpretarea sau evaluarea profeţiilor (1 Corinteni 2:12-16), recunoscând pe cele care erau de origine divină (1 Tesaloniceni 5:20 ş.urm.; 1 Ioan 4:1 -6) şi făcând deosebire între un profet autentic şi unul fals.

(iii) Învăţătura (gr. didaskalia, Romani 12:7; 1 Corinteni 12:28 ş.urm.; cf. Efeseni 4:11). Spre deosebire de profet, învăţătorul nu rostea revelaţii noi, ci explica şi aplica doctrina creştină definitivată deja, iar lucrarea lui probabil că era limitată la biserica locală (Faptele Apostolilor 13:1; cf. Efeseni 4:11). „Vorbirile despre cunoştinţă" (gr. logos gnoseos, 1 Corinteni 12:8), o vorbire inspirată care conţine cunoştinţă, este legată de învăţătură; dar „vorbirile despre înţelepciune" (gr. logos sophios, 1 Corinteni 12:8), exprimând o pătrundere spirituală, se poate să fie legate mai mult de apostoli şi evanghelişti (cf. 1 Corinteni 1:17-2:5, în special 1:24-30) sau de profeţi.

(iv) Felurite limbi (gr. gene glosson, 1 Corinteni 12:10, 28 ş.urm.) şi tălmăcirea *limbilor (gr. hermeneia glosson, 1 Corinteni 12:10, 30).

b. Daruri pentru slujirea practică  

(i) Daruri de putere. 1. Credinţa (gr. pistis, 1 Corinteni 12:9) nu este credinţa mântuitoare, ci o măsură mai mare de credinţă prin care pot fi realizate lucrări speciale sau minuni (Matei 18:19 ş.urm.; 1 Corinteni 13:2; Evrei 11:33-40). 2. Darurile de vindecare (gr. plural charismata iamaton, 1 Corinteni 12:9, 28, 30) sunt date pentru a îndeplini minuni de restaurare a sănătăţii (Faptele Apostolilor 3:6; 5:15 ş.urm.; 8:7; 19:12, etc.). 3. Facerea de minuni (gr. energemata dynameon, 1 Corinteni 12:10, 28 ş.urm.), lit. „puteri". Acest dar conferea capacitatea de a îndeplini diferite alte minuni (Matei 11:20-23; Faptele Apostolilor 9:36 ş.urm.; 13:11; 20:9-12; Galateni 3:5; Evrei 6:5).

(ii) Daruri de ajutorare. 1. Darul ajutorărilor (gr. antilempseis, lit. „fapte de ajutorare", 1 Corinteni 12:28) indică ajutorul dat celor slabi de cei tari (vezi LXX, Psalmul 22:19; 89:19; verbul apare în Faptele Apostolilor 20:35) şi se referă la darurile speciale de îngrijire a celor săraci şi nevoiaşi. Probabil că include 2. dărnicia cu mână largă (gr. ho metadidous, Romani 12:8) şi 3. cel care face milostenie (gr, ho eleon, Romani 12:8). 4. Probabil că aici este avută în vedere slujirea diaconilor (gr. diakonia, Romani 12:7; cf. Faptele Apostolilor 6:1; vezi şi Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:1-13).

(iii) Daruri de conducere. 1. Administratorii (gr. kyberneseis, lit. „lucrări de călăuzire, darea direcţiei") se bucurau de daruri şi autoritate pentru a conduce şi îndruma biserica locală. 2. „Conducătorul" (Romani 12:8; gr. ho prohistamenos) se pare că avea acelaşi dar (cuvântul gr. apare din nou în 1 Tesaloniceni 5:12; 1 Timotei 5:17), afară de cazul că termenul ar fi tradus „cel care dă ajutor" (VSR, Romani 12:8), în care caz ar indica un dar de ajutorare.

Unele daruri, cum sunt cele de apostol, profet şi învăţător, erau exercitate în lucrarea obişnuită; alte daruri, cum sunt vorbirea în limbi şi vindecările, erau manifestate ocazional. În unele cazuri darurile par să implice o descătuşare sau o creştere a unei înzestrări naturale, cum este darul învăţării altora, al ajutorării şi al conducerii; altele sunt în mod clar o înzestrare specială: credinţa, darul vindecărilor şi puterea de a face minuni.

BIBLIOGRAFIE
A. Bittlinger, Gifts and Graces, 1967; idem, Gifts and Ministries, 1974; D. Bridge şi D. Phypers, Spiritual Gifts and the Church, 1973; H. von Campenhausen, Ecclesiastical Authority and Spiritual Power in the Church of the First Three Centuries, 1969; H. Conzelmann, „charisma", TDNT 9, p. 402-406; J. D. G. Dunn, Jesus and the Spirit, 1975; E. Schweizer, Church Order in the New Testament, 1961.

W.G.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: