cultul strămoşilor



CULTUL STRĂMOŞILOR. Majoritatea popoarelor primitive păgâne cred în existenţa spiritelor, bune şi rele, şi mulţi cred că printre acestea sunt spiritele morţilor. Dorinţa de a asigura confortul spiritelor binevoitoare şi de a împiedica acţiunea celor răuvoitoare duce deseori la „cultul morţilor"; pentru atingerea acestor scopuri sunt făcute diferite servicii, cum sunt pregătirea morţilor pentru înmormântare şi punerea de mâncare şi băutură în mormânt. Totuşi, venerarea făţişă a morţilor, în sensul adorării sau zeificării lor, este destul de rară; cel mai bine cunoscut exemplu este cel al Chinei confuciene. Prin urmare, este mai potrivit să vorbim despre un „cult al morţilor" decât despre un „cult al strămoşilor”, întrucât nu există nici o îndoială că acesta din urmă este întâlnit în Biblie.

În ultima parte a secolului al 19-lea şi în prima parte a secolului al 20-lea relatările călătorilor şi misionarilor cu privire la credinţele popoarelor primitive din zilele noastre au oferit antropologilor material pentru speculaţii despre „dezvoltarea" religiei. Biblia a fost reexaminată în lumina acestor teorii care au rezultat şi au fost detectate presupuse urme ale stadiilor primare în dezvoltarea religiei israelite. Printre aceste urme au fost indiciile cu rivire la cultul strămoşilor. Astfel, s-a afirmat că o dovadă pentru acest cult poate fi găsită în luarea lui *Enoh pentru a fi cu Dumnezeu (Geneza 5:24), o indicaţie că el ar fi fost zeificat; dar această speculaţie este complet nefondată. S-a sugerat de asemenea că iniţial *terafimii au fost veneraţi ca imagini ale strămoşilor, dar nici pentru această concepţie nu există temei.

O dată cu redescoperirea civilizaţiilor din Orientul Apropiat, care au format cadrul VT, s-a văzut că obiceiurile popoarelor primitive din vremea noastră sunt în mare măsură irelevante, dar multe dintre teoriile cu privire la dezvoltarea religiei au rămas, deşi acum religia VT a fost privită ca un amalgam de credinţe şi practici ale popoarelor învecinate.

În Orientul Apropiat antic credinţa în viaţa după moarte a dus la practici cultice legate de cei morţi. Pregătirile făcute de egipteni pentru confortul celor morţi în viaţa viitoare, care se credea că este în esenţă o existenţă plăcută, erau foarte laborioase. În Mesopotamia se cunoaşte mai puţin cu privire la ritualurile funerare, dar viaţa viitoare era concepută în termeni sumbri şi de aceea era important să pună la dispoziţie lucrurile necesare, prin ritual sau liturghie, aşa încât morţii să nu se întoarcă nemulţumiţi şi să le facă rău celor vii. Cazul regilor era diferit şi a existat tendinţa, cel puţin formală, de a-i zeifica. De exemplu, numele unor domnitori din vechime, cum sunt Lugalbanda şi Ghilgameş, erau scrise cu determinative divine, o onoare care a fost acordată în special regilor din Dinastia a 3-a din Ur, iar uneori le erau adresate rugăciuni. În Siria cultul morţilor este de asemenea atestat, ca de ex. în descoperirile de la Ras Shamra, unde mormintele erau prevăzute cu conducte şi colectoare pentru ca libaţiunea să fie turnată de la suprafaţă direct în cripta mormântului.

În Palestina au fost excavate puţine cimitire din perioada israelită, dar cele descoperite indică un declin în provizii, în comparaţie cu Epoca Bronzului canaanită, sau, cu alte cuvinte, un declin al cultului morţilor. Totuşi, în Biblie este afirmat clar faptul că israeliţii se abăteau în permanenţă de la calea dreaptă şi adoptau practicile religioase ale popoarelor învecinate. Este de aşteptat ca printre aceste practici să fie unele asociate cu cultul morţilor. Astfel, afirmaţiile din Deuteronom 26:14 denotă că a fost necesar să se interzică aducerea de jertfe morţilor; se pare că s-a aşteptat să fie arsă tămâie (le) pentru Asa la înmormântarea sa (2 Cronici 16:14) şi la înmormântarea lui Zedechia (Ieremia 34:5); Ezechiel 43:7-9 dă de înţeles că exista o venerare a trupurilor moarte ale regilor. Practica necromanţiei (*GHICIRE) este atestată de asemenea (1 Samuel 28:7), deşi este condamnată cu tărie (Isaia 8:19; 65:4).

Alte pasaje biblice sunt citate uneori ca dovezi că asemenea practici erau cunoscute sau acceptate ca practici legitime. Astfel, în Geneza 35:8 se spune că stejarul sub care a fost îngropată doica Rebecăi a fost numit Allon-bacuth, „Stejarul jalei", iar în Geneza 35:20, Iacov a ridicat un masseba (*STÂLP) pe mormântul Rahelei. S-a considerat că aceste acţiuni ar sugera credinţa în sanctitatea gropilor şi, în consecinţă, a practicilor cultice asociate cu cei morţi. Dar jelirea morţilor se poate să fi fost autentică şi nu rituală şi nu există nici o dovadă care să sugereze că ridicarea unor stâlpi de aducere aminte implică în mod necesar o practică cultică. Obiceiul leviratului (Deuteronom 25:5-10; *CĂSĂTORIE, IV) a fost interpretat în parte că ar avea scopul să producă un urmaş care să continue cultul morţilor pentru cel decedat. Totuşi, această interpretare iese din limitele mărturiei directe a textului. În ciuda diferitelor teorii, participarea la jertfele familiei (de ex. 1 Samuel 20:29) nu oferă nici o dovadă cu privire la cultul morţilor. S-a sugerat de asemenea că unele obiceiuri de jelire (*ÎNMORMÂNTARE ŞI JELIRE) prezintă semne ale unui cult sau al venerării morţilor. Dar asemenea practici care erau legitime (cf. Levitic 19:27-28; Deuteronom 14:1) pot fi explicate la fel de bine ca manifestări ale durerii pentru pierderea unei persoane iubite.

În concluzie, este clar că nici venerarea strămoşilor şi nici cultul morţilor nu au avut vreun rol în adevărata religie a Israelului.

BIBLIOGRAFIE
R. H. Lowie, An Introduction to Cultural Anthropology, 1940, p. 308-309 (popoare primitive din zilele noastre); J. N. D. Anderson (ed.), The World’s Religions, 1975, p. 40 (popoare primitive din zilele noastre), 202-203 (şintoism), 223-224 (confucianism); A. H. Gardiner, The Attitude of the Ancient Egyptians to Death and the Dead, 1935; H. R. Hali în ERE, 1, p. 440-443 (Egipt); A. Heidel, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, 1949, p. 137-223; H. W. F. Saggs, „Some Ancient Semitic Conceptions of the After-life", Faith and Thought 90, 1958, p. 157-182; C. F. A. Schaeffer, The Cuneiform Texts of Ras Shamra, 1939, p. 49-54; G. Margoliouth în ERE, 1, p. 444-450; M. Burrows, What Mean These Stones?, 1941, p. 238-242; R. de Vaux, Ancient Israel, E. T. 1961, p. 38.

T.C.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: