cronologia Noului Testament



CRONOLOGIA NOULUI TESTAMENT.

Primii creştini au fost prea puţin interesaţi de cronologie şi de aceea cronologia NT este un subiect spinos datorită numărului redus de date din scrierile NT şi datorită incertitudinii cu privire la interpretarea celor mai multe date pe care le furnizează. În afară de aceasta, este un subiect neterminat întrucât unele clarificări pot veni din direcţii neaşteptate. În prezent noi putem în cele mai multe probleme doar să cumpănim probabilităţile şi să spunem în care parte s-ar părea să încline balanţa.

I. Cronologia vieţii lui Isus

a. Naşterea Lui

Naşterea lui Isus a avut loc înainte de moartea lui Irod cel Mare (Matei 2:1; Luca 1:5), deci nu mai târziu de anul 4 î.Cr. (Josephus, Ant. 17.191; 14. 389, 487).

Conform cu Luca 2:1-7, Isus S-a născut pe vremea unei înscrieri făcute pe când Quirinius era guvernator al Siriei. Quirinius nu se poate să fi fost guvernator al Siriei decât după ce i-a expirat mandatul de consul în anul 12 î.Cr. şi în scrierile lui Josephus sau ale istoricilor romani nu ni se spune să fi făcut lucrul acesta în perioada 11-4 î.Cr. El a fost guvernator al Siriei în 6/7 d.Cr. şi a făcut atunci o înscriere în Iudea, cu ocazia căreia a avut loc revolta lui Iuda Galileanul (Josephus, Ant. 18. ş.urm.). Lucrul acesta i-a făcut pe unii să creadă că înscrierea făcută la naşterea lui Isus a fost confundată cu această înscriere de mai târziu care a fost mai bine cunoscută. Este posibil, însă, ca *Quirinius să fi guvernat Siria din anul 11 î.Cr. până la venirea lui Titus ca guvernator în anul 9 î.Cr. (vezi, Marsh, Founding of the Roman Empire, p. 246, n. 1) şi este posibil ca Cezar August să fi decis să facă o înscriere după o consultare cu Irod, când acesta l-a vizitat în anul 12 î.Cr. Prin urmare, naşterea lui Isus se poate să fi avut loc în anul 11 î.Cr. Încercările de a determina luna şi ziua naşterii nu au dat nici un rezultat.

Cometa Halley a fost văzută în anul 12 î.Cr. şi a fost un spectacol strălucitor, potrivit pentru a vesti naşterea Celui care era Lumina lumii. Dar în antichitate cometele erau privite de obicei ca vestitoare de nenoriciri. Concluzia astronomului italian Argentieri că această cometă a fost steaua magilor se bazează pe două presupuneri îndoielnice: el a presupus că Isus S-a născut într-o duminică şi că S-a născut la 25 decembrie.

Observarea faptului că termenul tradus „stea" în Matei 2 înseamnă o singură stea, i-a făcut pe adepţii teoriei binecunoscute care susţinea că steaua magilor a fost o conjuncţie între Saturn şi Jupiter să se despartă în două şcoli: unii care susţin că steaua lui Israel era Saturn (vezi Gerhardt, Das Stern des Messias) şi alţii care susţin că era Jupiter (vezi Voit, Die Geschichte Jesu und die Astrologie). Dar pare improbabil ca o conjuncţie a acestor două planete să fi avut pentru astrologi semnificaţia naşterii unui rege.

b. Începutul propovăduirii lui Isus

Între naşterea lui Isus şi începutul propovăduirii Sale a fost o perioadă de „aproape treizeci de ani" (Luca 3:23). Dar începutul la care se referă aici se poate să nu fie începutul propovăduirii şi nu se ştie cât înseamnă „aproape". Afirmaţia: „N-ai nici cincizeci de ani" (Ioan 8:57) sugerează că în cursul propovăduirii Sale Isus era trecut de patruzeci de ani şi potrivit lui Irenaeus exista printre bătrânii din Asia o tradiţie în sensul acesta. Dar observaţia iudeilor s-ar putea să facă aluzie la vârsta levitică de pensionare (Numeri 4:3). Este ca şi cum i-ar spune lui Isus: „Dacă tu eşti încă în slujba lui Dumnezeu, aşa cum pretinzi, nu poţi avea mai mult de 50 de ani".

Isus Şi-a început propovăduirea după ce Ioan Botezătorul o începuse pe a sa, deci nu înainte de anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberius (Luca 3:1). Pentru mai multe motive temeinice a trebuit să fie abandonată ideea că anul acesta ar trebui socotit de când Tiberius a devenit co-regent cu Cezar August. Întrucât Cezar August a murit în 19 august, anul 14, al doilea an de domnie al lui Tiberius a început la 1 octombrie 14, după calendarul sirian, sau la 1 Nisan, anul 15, după calendarul evreiesc. În consecinţă, în Luca 3:1 anul al cincisprezecelea al domniei înseamnă fie 27 (1 oct.) - 28, fie 28 (2 Nisan) - 29. Ultima variantă este mai probabilă deoarece se pare că Luca foloseşte aici informaţii obţinute de la ucenicii lui Ioan Botezătorul şi în muite scrieri vechi - păgâne, creştine şi evreieşti -anul al cincisprezecelea al lui Tiberius a inclus o parte a anului 29.

Luca 3:21 arată că a trecut câtva timp de la chemarea Botezătorului şi până la botezul lui Isus, dar nu putem stabili cât timp. Botezul lui Isus a fost urmat de 40 de zile petrecute în pustie, chemarea primilor ucenici, nunta din Cana şi o şedere scurtă în Capernaum. După aceste întâmplări care au luat cel puţin 2 luni, Isus S-a dus la Ierusalim pentru primul Paşte din timpul propovăduirii Sale (Ioan 2:13). Data s-ar părea să fie indicată de o afirmaţie a iudeilor: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani ca să se zidească templul acesta" (Ioan 2:20); din scrierea lui Josephus, Ant. 15. 380 ştim că în anul al optsprezecelea al domniei sale (20/19 î.Cr.) Irod „a început să construiască" acest templu. Dar el a adunat mult material înainte să înceapă construcţia şi timpul petrecut pentru acest scop se poate să nu fie inclus în cei 46 de ani. În afară de aceasta, afirmaţia iudeilor s-ar putea să dea de înţeles că construirea templului se încheiase deja cu câtva timp înainte de Paşte.

c. Sfârşitul propovăduirii Lui

Isus a fost crucificat pe vremea când Pontius Pilat era procurator al Iudeii (toate cele patru evanghelii, Tacitus, Ann. 15. 44, şi poate Josephus, Ant. 18. 63 ş.urm.) şi deci între anii 26-36. Au fost făcute diferite încercări de a afla data cea mai probabilă.

(i) Din Luca 13:1 şi 23:12 se poate deduce că Pilat era procurator de mai mult timp înainte de răstignirea lui Isus şi de aceea răstignirea nu poate fi plasată în anii 26 sau 27.

(ii) În multe scrieri autoritare din antichitate răstignirea este plasată în timpul consulatului Gemenilor, adică, în anul 29. Dar această datare nu a fost acceptată pretutindeni în biserica primară; nu există nici o dovadă, cum cred unii, că ar fi bazată pe o tradiţie demnă de crezare. Scriitorii care o menţionează, dintre care cel mai vechi este Tertullian (cca. 200 d.Cr.), aparţin în principal Apusului latin. Data răstignirii dată de Hippolytus, Tertullian şi alţii - 25 martie - a fost într-o zi de vineri în anul 29; dar răstignirea a avut loc în timp de lună plină pascală, iar în anul 29 luna plină pascală a fost aproape cu certitudine în aprilie.

(iii) Când Pilat a fost procurator el i-a jignit pe iudei prin punerea unor scuturi votive în palatul de la Ierusalim. Irod Antipa a avut un rol important în aducerea cererii înaintea lui Tiberius pentru îndepărtarea lor. Unii crecetători cred că faptul acesta explică duşmănia menţionată în Luca 23:12. Tiberius a dat curs cererii lor; iar faptul acesta, susţin aceiaşi cercetători, nu se poate să fi fost făcut cât timp el se afla sub influenţa consilierului său Sejanus, un duşman înfocat al evreilor. De aceea se trage concluzia că răstignirea trebuie să fi avut loc după moartea lui Sejanus în luna octombrie a anului 31, deci nu înainte de anul 32. Duşmănia (între Pilat şi Irod) se poate să fi fost cauzată de măcelul menţionat în Luca 13:1 sau de vreo altă neînţelegere care nu este menţionată în istorie.

(iv) Keim, în scrierea sa Jesus of Nazareth, 2, p.379 ş.urm., determină „marele an din istoria omenirii" pe baza afirmaţiei lui Josephus (Ant. 18. 116) potrivit căreia înfrângerea lui Antipa de către Aretas în anul 36 a fost considerată de unii că a venit „de la Dumnezeu, şi pe drept, ca pedeapsă pentru ce a făcut el cu Ioan, care era numit Botezătorul". Keim trage concluzia că execuţia lui Ioan trebuie să fi avut loc cu doi ani mai devreme, în anul 34, iar răstignirea în anul 35. Dar pedeapsa nu vine întotdeauna imediat după nelegiuire; în timp ce cauza ostilităţii dintre Antipa şi Aretas se poate să fi fost divorţul lui Antipa de fiica lui Aretas, din scrierile lui Josephus avem indicii că a trecut un oarecare interval de timp de la divorţ până la războiul din anul 36.

(v) Dintre încercările de a determina anul răstignirii cele mai rodnice au fost cele făcute cu ajutorul astronomiei. Potrivit celor patru evanghelii, răstignirea a avut loc într-o vineri; dar în timp ce sinopticii spun că acea vineri a fost ziua a 15-a a lunii Nisan, în Ioan este 14 Nisan. Prin urmare, problema trebuie rezolvată cu ajutorul astronomiei, pentru a determina în care dintre anii 26-36 ziua a 14-a şi a 15-a a lunii Nisan a căzut într-o vineri. Dar întrucât în vremea NT luna evreiască era bazată pe ciclul lunii şi începutul era stabilit prin observarea lunii noi, problema se reduce în esenţă la a stabili când a devenit vizibilă luna nouă. Studiind această problemă Fotheringham şi Schoch au ajuns fiecare la o formulă prin aplicarea căreia au aflat că 15 Nisan a fost într-o vineri numai în anul 27, iar 14 Nisan a fost într-o vineri numai în anul 30 şi 33. Întrucât anul 27 nu poate să fi fost anul răstignirii, ne rămâne să alegem între anul 30 (7 aprilie) şi anul 33 (3 aprilie).

În cronologia sinoptică a săptămânii patimilor, în ziua de 15 Nisan sunt prezentate o serie de evenimente care sunt improbabile în ziua aceea de adunare sfântă. Cronologia dată de Ioan pentru săptămâna aceea pare să fie mai probabilă şi cel puţin până la începutul secolului al 3-lea a fost acceptată în general de biserică, încercările de a reconcilia evangheliile în privinţa aceasta nu au dus la consens şi discuţiile continuă. Este demn de remarcat faptul că socotelile astronomilor nu indică un an al răstignirii care să poată fi acceptat pe alte temeiuri şi în care 14 Nisan să fi fost într-o zi de joi.

d. Durata propovăduirii lui Isus

Este mai important să cunoaştem durata propovăduirii lui Isus decât să ştim când a început şi când s-a sfârşit. Există trei teorii principale cu privire la durata ei.

(i) 1 an. Adepţii acestei teorii consideră că Isus confirmă ideea lor prin faptul că a aplicat la Sine pasajul din Isaia care prevesteşte „un an de îndurare al Domnului" (Isaia 61:2; Luca 4:19). Teoria a fost acceptată pe larg în perioada anti-niceeană. Oarecare intreres a fost manifestat din nou începând din secolul al 17-lea. Vezi scrierile interesante ale lui van Bebber, Zur Chronologie des Lebens Jesu, 1898 şi Belser, în Biblische Zeitschrift 1, 1903; 2, 1904.

(ii) 2 ani. Adepţii acestei teorii, dintre care cel mai vechi a fost Apollinarie din Laodicea, susţine că în intervalul dintre botezul lui Isus şi răstignirea Lui numai trei sărbători ale Paştelor sunt menţionate explicit în Ioan (2:13; 6:4; 11:55). Deşi această teorie nu a fost acceptată în Evul Mediu, în prezent a găsit mai mulţi adepţi.

(iii) 3 ani. Cel mai vechi adept cunoscut a acestei teorii a fost Melito din Sardis. Totuşi, acceptarea generală în perioada post-niceneană şi în tot cursul Evului Mediu se datorează în principal influenţei lui Eusebius. El a respins interpretarea literală a cuvântului „an" în expresia „un an de îndurare al Domnului" şi a arătat în mod convingător că numai o propovăduire de 3 ani împliniţi satisface cerinţele celei de-a patra evanghelii. În vremea noastră această teorie a găsit de asemenea mulţi adepţi.

Datorită Paştelor din Ioan 6:4, un verset care are autoritate foarte bună pe baza manuscrisului, teoria cu 1 an trebuie respinsă. Pentru a lua o decizie cu privire la teoria despre 2 sau 3 ani trebuie să examinăm cu atenţie intervalul dintre Paştele din Ioan 2:13 şi 6:4.

Întrucât în mod obişnuit treceau 6 luni de la semănat până la recoltat, cuvintele: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni până la seceriş" (Ioan 4:35) nu se poate să fie un proverb, ci trebuie să se refere la împrejurările când au fost rostite. Aşadar, întoarcerea lui Isus în Galilea, menţionată în Ioan 4:43, trebuie să fi avut loc iarna. Potrivit lui Kepler şi mai multor adepţi ai teoriei despre 2 ani, este puţin probabil că sărbătoarea din Ioan 5:1, al cărei nume nu ne este dat, să fi fost Purim. Sărbătoarea Purim era ţinută în februarie/martie, deci la scurtă vreme după întoarcerea lui Isus. Dar cuvintele: „după aceea" (Ioan 5:1) arată că a trecut un interval de timp considerabil între întoarcerea Sa şi vizita următoare la Ierusalim. Sărbătoarea al cărei nume nu ne este dat este probabil să fi fost Paştele următor din martie/aprilie sau Rusaliile sau Sărbătoarea Corturilor. Unii adepţi ai teoriei despre 2 ani, în timp ce sunt de acord că sărbătoarea a fost Paştele următor, îl identifică cu Paştele din Ioan 6:4 şi unii susţin că expresia „Paştele erau aproape" înseamnă „tocmai au trecut", iar alţii spun că Ioan 6 ar trebui încadrat imediat înainte de Ioan 5. Dar expresia din Ioan 6:4: „Paştele erau aproape" nu poate să însemne „tocmai au trecut" întrucât, aşa cum arată clar cuvintele „după aceea" din Ioan 6:1, între evenimentele din Ioan 5 şi cele din Ioan 6 s-a scurs un interval de timp considerabil. În afară de aceasta, nu există nici o dovadă din text care să sprijine rearanjarea capitolelor care este propusă. Prin urmare, s-ar părea că a existat un Paşte între cele din Ioan 2:13 şi 6:4 şi în consecinţă durata propovăduirii lui Isus a fost trei ani împliniţi.

Potrivit primeia dintre teoriile menţionate mai sus, primul şi ultimul Paşte din cursul propovăduirii lui Isus au fost cele din anii 29 şi 30; potrivit celei de-a doua teorii au fost cele din anii 28 şi 30, iar potrivit celei de-a treia teorii, cele din anii 30 şi 33.

II. Cronologia erei apostolice

a. De la Rusalii până la convertirea lui Pavel

La 3 ani după covertirea sa (Galateni 1:18), când Pavel a fugit din Damasc, un dregător de acolo, „etnarhul regelui Aretas păzea cetatea Damascului" ca să-l prindă (2 Corinteni 11:32 ş.urm.). Potrivit unor cercetători, acest dregător a fost şeicul unei cete de arabi, supuşi ai lui Areta, care îşi aveau tabăra în afara zidurilor cetăţii. Dar modul în care îl menţionează Pavel sugerează că ar fi fost un dregător care a acţionat în interiorul cetăţii. Potrivit altor cercetători, Damascul era sub conducerea directă a Romei şi acest dregător era reprezentantul comunităţii arabe din cetate (cf. etnarhul evreilor din Alexandria, Josephus, Ant. 14.117). Dar acest reprezentant nu ar fi avut puterea să păzească cetatea. Se pare că în perioada aceasta Aretas avea stăpânire asupra Damascului şi acest dregător era vice-regele său acolo. Există monede care arată că Damascul a fost în mâinile romanilor până în anul 33. În anul 37, când Vitellius, guvernatorul Siriei, a pornit împotriva lui Aretas, el nu a trecut prin Damasc, ci a mers spre S, spre Petra. El nu ar fi făcut lucrul acesta decât dacă Damascul s-ar fi aflat încă în mâinile romanilor. Prin urmare, Aretas - care a murit în anul 40 - trebuie să fi cucerit Damascul între 37 şi 40, iar convertirea lui Pavel trebuie datata între 34 şi 37.

Nu există nici o indicaţie dară cu privire la lungimea intervalului de timp în discuţie. Împroşcarea lui Ştefan cu pietre a fost, după părerea unora, un act ilegal pe care evreii nu ar fi îndrăznit să-l facă în timpul când a Pilat a fost procurator şi în consecinţă nu ar trebui datată înainte de anul 36. Dar nimeni nu poate spune cu certitudine când putea avea loc o asemenea izbucnire de fanatism şi când nu. Alţii au remarcat că încă înainte de convertirea lui Pavel creştinismul se răspândise în Damasc. Dar se pare că în afara Ierusalimului nu existau comunităţi creştine organizate, înaintarea rapidă în acele zile după Rusalii este probabilă; o tradiţie păstrată în scrierile lui Ireneu şi în înălţarea lui Isaia, potrivit căreia acest interval a fost de 18 luni, este îndoielnică. Convertirea lui Pavel este mai probabil să fi avut loc în 34 sau 35 decât în 36 sau 37.

b. De la prima vizită la Ierusalim a lui Pavel, după convertire, până la vizita prilejuită de ajutoarele pentru foamete

În anul 37 sau 38 Pavel a vizitat Ierusalimul pentru prima dată după convertirea sa, a stat acolo timp de 15 zile şi apoi, a plecat spre Siria şi Cilicia, a rămas acolo până când a fost chemat de Barnaba să-l ajute la Antiohia. În Faptele Apostolilor 11:29 ş.urm. şi 12:25 găsim că un an mai târziu cei doi au făcut o vizită la Ierusalim aducând ajutoare pentru cei ce sufereau de foamete.

Întrucât în Faptele Apostolilor 12:1-24 Luca întrerupe relatarea acestei vizite pentru a aduce la zi istoria bisericii din Ierusalim până la această vizită, rezultă că el datează vizita după moartea lui Agripa I. Detaliile date de Josephus arată că el a murit în anul 44, probabil înainte de 1 Nisan. Persecuţia bisericii pe care a iniţiat-o el, care a avut loc în perioada Paştelor, ar putea fi datată în anul 43, dar nu mai devreme, întrucât se pare că nu a trecut mult timp de la persecuţie până la moartea lui.

Foametea prezisă de Agab s-a abătut asupra Iudeii când era procurator Tiberius Alexandru (46-48). Condiţiile au fost cât se poate de rele în anul care a urmat după ce recolta a fost slabă şi imediat înainte de recolta nouă. Tocmai atunci a venit la Ierusalim regina din Adiabene şi a adus locuitorilor lui grâu din Egipt. Aşa cum arată papirusurile, foametea a cuprins Egiptul în partea a doua a anului 45. Probabil că slujitorii reginei Elena nu au găsit grâu decât, cel mai devreme, după secerişul din anul 46. Recolta slabă din Palestina trebuie să fi fost cea din anul 46 sau 47. Ajutoarele strânse la Antiohia probabil că au fost predate numai când iudeii creştini au început să simtă nevoia lor, deci către sfârşitul anului 45 sau 46. Cea mai timpurie dintre aceste date este de preferat întrucât lasă mai mult timp pentru evenimentele care aveau să urmeze.

c. Prima călătorie misionară

Pavel şi Barnaba s-au întors la Antiohia, probabil la începutul anului 46, şi curând după aceea au început prima călătorie misionară. Au navigat la Salamis în Cipru şi au traversat insula la Pafos, unde l-au întâlnit pe proconsulul lui Sergius Paulus. Nu se ştie cu certitudine dacă este acelaşi Sergius Paulus pe care Pliniu îl menţionează în Historia Naturalis ca unul dintre experţii săi. O inscripţie de la Roma menţionează un oarecare L. Sergius Paulus, curator al Tibrului în timpul domniei lui Claudius, dar nu se ştie dacă după aceea el a fost guvernator în Cipru. O inscripţie găsită la Soloi, în Cipru, se sfârşeşte cu data „anul 13, luna Demarchousios 25", dar are ca postscript propoziţia: „El (Apollonius din inscripţie) a revizuit de asemenea senatul când Paulus a fost proconsul". Acest Paulus se poate să fie Paulus din Faptele Apostolilor. Dar se poate ca Apollonius să nu fi revizuit senatul în anul 13; în afară de aceasta, nu se ştie cu certitudine ce înseamnă „anul 13". O altă inscripţie arată că anul proconsulatului lui Paulus nu a fost 51 sau 52, dar pe baza informaţiilor furnizate de inscripţiile cunoscute în prezent nu se poate stabili cu precizie anul.

Când au înaintat spre V de la Salamis probabil că misionarii au propovăduit în localităţile prin care au trecut. Se poate să fi ajuns la Pafos toamna şi, după ce au trecut la Perga, au început misiunea în Pisidia şi Licaonia înainte de lăsarea iernii, întrucât 12 luni pare un timp suficient pentru acea misiune, întoarcerea lor la Antiohia poate fi datată în toamna anului 47.

d. Conciliul apostolic

La începutul anului 48, la 14 ani după convertirea sa, Pavel împreună cu Barnaba a paticipat la Conciliul apostolic din Faptele Apostolilor 15.

Unii identifică acest Conciliu cu conferinţa menţionată în Galateni 2:1-10, întrucât ei cred că este neîntemeiată obiecţia că Pavel nu ar fi putut lăsa nementionată în Galateni vizita pe care a făcut-o la Ierusalim şi care este amintită în Faptele Apostolilor 11:30, deoarece el menţionează vizita din Galateni 1:18 pentru un scop, iar pe cea din Galateni 2:1 pentru un alt scop. Pentru a arăta că el era „apostol, nu de la oameni, nici printr-un om", Pavel spune că nu a avut nici o legătură cu apostolii până la 3 ani după convertirea sa. Când menţionează vizita mai recentă la Ierusalim, scopul său este să-i asigure pe galateni că apostolia sa pentru neamuri a fost recunoscuta de către liderii bisericii. (*CONCILIUL DIN IERUSALIM şi *GALATENI, EPISTOLA CĂTRE.)

Unii plasează vizita din Faptele Apostolilor 11:30 înainte de persecuţia împotriva bisericii declanşată de Agripa şi susţin că Conciliul din Faptele Apostolilor 15 (= Galateni 2:1-10) a avut loc atunci. Dar faptul acesta este dificil din punct de vedere cronologic, deoarece convertirea lui Pavel ar trebui datată nu mai târziu de anul 30. Alţii susţin că Conciliul a avut loc după prima călătorie misionară şi că atunci, şi nu mai devreme, a fost adus la Ierusalim ajutorul strâns la Antiohia pentru cei ce sufereau de foamete. Se presupune că Luca a avut două relatări ale acestei vizite, o relatare din Antiohia şi una din Ierusalim şi a crezut, în mod greşit, că era vorba de vizite diferite. J. Knox, în cartea sa Chapters in a Life of Paul (1954) nu numai că a condensat activitatea evanghelistică a lui Pavel la o singură perioadă (40-51), ci a plasat şi Conciliul apostolic după această perioadă. Totuşi, revizuirea radicală a cronologiei activităţii lui Pavel nu a găsit acceptare.

e. A doua călătorie misionară

Se pare că Pavel a început a doua călătorie misionară la sfârşitul primăverii anului 48. După ce a vizitat bisericile din Siria şi Cilicia şi cele care erau înfiinţate deja în Asia Mică, el a întrat într-un ţinut nou, „ţinutul Frigiei şi Galatiei" (Faptele Apostolilor 16:6). Această lucrare misionară nu ne este descrisă acolo, dar trebuie să fi inclus înfiinţarea bisericilor cărora le-a fost adresată mai târau Epistola către galateni, dacă (potrivit teoriei general acceptate până în secolul al 19-lea) aceste biserici erau în Galatia în sens etnografic. Este posibil ca înfiinţarea lor să fi ţinut până în prima parte a anului 49. Misiunea care a urmat în Macedonia şi Ahaia s-a sfârşit la scurtă vreme după incidentul cu Galio (Faptele Apostolilor 18:12-17) şi data acestui incident poate fi stabilită destul de precis cu ajutorul unei inscripţii. În această inscripţie, o scrisoare a lui Claudius către locuitorii din Delfi şi datată la „a 26-a aclamare imperatorială a sa", Galio este menţionat ca proconsul. Alte inscripţii (CIL, 3. 476 şi 6. 1256) arată că împăratul Claudius a fost aclamat a 23-a oară la o dată după 25 ianuarie 51 şi pentru a 27-a oară înainte de 1 august 52. Prin urmare, este foarte probabil că el a fost aclamat pentru a 26-a oară în prima jumătate a anului 52 şi, deci, inscripţia datează din acel an. Dar încă înainte de această dată Galio a cercetat problema de frontieră cu care se ocupă scrisoarea şi a corespondat cu Claudius cu privire la ea. Prin urmare, scrisoarea trebuie să fie din anul al doilea de proconsulat al lui Galio şi anul acela trebuie să fi început în vara anului 51. Faptele Apostolilor 18:12 sugerează că Galio era în funcţie de mai multă vreme când a avut loc acţiunea evreilor. Dar nu este probabil ca ei să fi aşteptat, să zicem, mai mult de două luni. Întrucât Pavel a fost la Corint timp de 18 luni înainte de acest incident, el trebuie să fi sosit acolo la începutul anului 50; şi după acest incident el a mai zăbovit la Corint „destul de multă vreme" (Faptele Apostolilor 18:18), o expresie care nu poate indica aici mai mult de 1 sau 2 luni, probabil că el s-a întors în Siria înainte de iarna anului 51/52.

Când a ajuns la Corint Pavel a întâlnit pe Acuila şi Priscila care veniseră recent din Roma deoarece Claudius a poruncit ca toţi evreii să părăsească cetatea. Orosius plasează ordinul de expulzare a evreilor în anul al nouălea al lui Claudius, 49 (25 ianuarie) - 50. Deşi nu se ştie de unde a obţinut Orosius această dată, s-ar putea să fie bazată pe informaţii demne de încredere. Data se potriveşte bine cu concluzia că Pavel a ajuns la Corint la începutul anului 50.

f. De la începutul celei de-a treia călătorii misionare a lui Pavel până la sosirea sa la Roma

Este puţin probabil ca a treia călătorie a lui Pavel să fi început mai devreme de anul 52; întrucât a inclus o şedere de 3 ani în Efes (Faptele Apostolilor 20:31) şi 3 luni petrecute în Grecia (Faptele Apostolilor 20:3), sfârşitul ei poate fi datat cel mai devreme în anul 55. Sosirea lui Festus ca procurator în locul lui Felix la 2 ani după aceasta (Faptele Apostolilor 24:27) trebuie datată cel mai devreme în anul 57. Întrucât succesorul lui Festus se afla în Palestina la Sărbătoarea Corturilor din anul 62 (Josephus, BJ 6. 300 ş.urm.), Festus, care a murit pe când era procurator, trebuie să fi sosit cel mai târziu în anul 61. Dintre datele posibile între 57-61, majoritatea cercetătorilor resping anii 57 şi 58 ca fiind prea devreme şi acceptând anii 59 sau 60, plasează sosirea lui Pavel la Roma în 60 sau 61. În timp ce era procurator, Festus a permis unei delegaţii să ducă o cerere la Roma şi acolo cererea le-a fost aprobată „ca să facă pe placul lui Poppeea, soţia lui Nero" (Josephus, Ant. 20. 195). Întrucât Nero s-a căsătorit cu Poppeea în luna mai a anului 62, se poate ca Festus să fi fost încă în viaţă în aprilie 62.0 nouă ediţie monetară provincială introdusă în Iudea în anul 59 d.Cr. (ultima înainte de revolta din anul 66) s-ar putea să indice instalarea lui Festus în acel an.

Întoarcerea lui Pavel de la Corint în Siria se poate să fi fost prilejuită de boală şi se poate ca el să nu fi început a treia sa călătorie până în anul 53. Când s-a întors în Frigia şi Galatia, el a intrat de data aceasta prin Galatia (Faptele Apostolilor 18:23) şi a ajuns la Efes în toamna anului 54, după ceea ce Faptele Apostolilor 1:9 prezintă ca o misiune considerabilă în partea centrală a Asiei Mici. În anul 57, după răscoala de la Efes el a plecat spre Troa. A trecut în Europa la începutul anului 58 şi l-a întâlnit pe Tit, care i-a liniştit îngrijorarea cu privire la biserica din Corint. După aceea a lucrat în Macedonia şi Ahaia şi poate în Iliria (Romani 15:19) şi s-a întors la Ierusalim în anul 59. În anul 61, după 2 ani de închisoare la Cezarea, el a făcut apel la Cezar şi în toamna acelui an (Faptele Apostolilor 27:9) a plecat cu corabia spre Roma, ajungând acolo în anul 62.

Potrivit lui Josephus, când Felix s-a întors la Roma el a scăpat de pedeapsă pentru relele făcute în Palestina datorită intervenţiei fratelui său, Pallas, „care în vremea aceea se bucura de mare trecere înaintea lui (Nero)". Tacitus ne spune că Nero l-a îndepărtat din funcţie pe Pallas la scurtă vreme după urcarea sa pe tron. Ţinând seamă de aceste fapte, cât şi de Cronica lui Eusebius (versiunea Hieronymiană), instalarea lui Festus ca procurator trebuie plasată în al 2-lea an al lui Nero şi considerând de asemenea perioada de 2 ani din Faptele Apostolilor 24:27 ca fiind timpul cât Felix a fost procurator, anumiţi cercetători susţin ca Festus l-a succedat pe Felix în anul 55 sau 56. Obiecţiile aduse acestei cronologii „ante-datate" sunt că lasă prea puţin timp pentru întâmplările din a treia călătorie a lui Pavel şi presupune o interpretare mai puţin firească a textului din Faptele Apostolilor 24:27 şi Josephus însuşi plasează în timpul domniei lui Nero evenimentele petrecute când Felix a fost procurator.

g. De la sosirea lui Pavel la Roma până la sfârşitul erei apostolice

Timp de cel puţin 2 ani, adică până în anul 64, anul persecuţiei declanşate de Nero, Pavel a rămas arestat la Roma. Nu se ştie cu certitudine ce s-a întâmplat cu el atunci.

Petru a fost izbăvit în mod miraculos din mâinile lui Agripa (Faptele Apostolilor 12:3 ş.urm.). Maitirziu el a participat la Conciliul apostolic şi după aceea a vizitat Antiohia (Galateni 2:11 ş.urm.). Menţionarea unei partide a lui Chifa în Corint (1 Corinteni 1:12) nu este o dovadă absolută că Petru ar fi ajuns acolo. Există dovezi suficiente că el a ajuns în cele din urmă la Roma, dar în ce priveşte asocierea lui cu acest oraş singurul lucru cert este martirajul său.

Iacov, fratele Domnului, a fost omorât prin împroşcare cu pietre în anul 62, potrivit cu Jos, Ant. 20.200, un pasaj care s-ar putea să fie o interpolare. Cu puţin timp înainte de Războiul evreiesc (66-70) creştinii din Ierusalim s-au refugiat la Pella. Persecuţiile creştinilor din timpul domniei lui Domiţian (81-96) se pare că s-au datorat în mai mare măsură duşmăniei personale şi furiei populaţiei locale şi nu unei acţiuni a statului. Există prea puţine dovezi că apostolul Ioan ar fi fost martirizat alături de fratele său Iacov (Faptele Apostolilor 12:2). Este mai probabil că, aşa cum scrie Ireneu (Adv. Haer. 2.22.5), Ioan a trăit până în timpul lui Traian. Moartea lui cca.100) marchează sfârşitul erei apostolice.

În ce priveşte datarea cărţilor NT, vezi articolele despre fiecare carte în parte.

BIBLIOGRAFIE
Ginzel, Handbuch des mathematischen und technischen Chronologie, 1906-14; Cavaignac, Chronologie, 1925; J. Finegan, Handbook of Biblical Chronology, 1964; U. Holzmeister, Chronologia Vitae Christi, 1933; J. K. Fotheringham, „The Evidence of Astronomy and Technical Chronology for the Date of the Crucifixion" în JTS, 35, 1934, 146 ş.urm.; E. F. Sutcliffe, A Two Year Public Ministry, 1938; G. Ogg, The Chronology of the Public Ministry of Jesus, 1940; The Chronology of the Life of Paul, 1968; L. Girard, Le Cadre chronologique du Ministere de Jésus, 1953; A. Jaubert, La Date de la Cene, 1957; D. Plooij, De Chronologie van het Leven van Paulus, 1918; U. Holzmeister, Historia Aetatis Novi Testamenti, 1938; J. Dupont, Les Problems du Livre des Actes, 1950; G. B. Caird, The Apostolic Age, 1955, Appendix A; J. J. Gunther, Paul, Messenger and Exile: A Study in the Chronologie of his Life and Letters, 1972; J. A. T. Robinson, Redating the New Testament, 1976.

G.O.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: