critica biblică



CRITICA BIBLICĂ. Critica biblică este aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite pentru examinarea multor genuri de literatură, cu scopul de a stabili pe cât posibil formularea lor originală, modul şi data compunerii acestora, sursele, autorii, şi aşa mai departe.

I. Critica de text

Critica de text este disciplina care încearcă să restaureze formularea originală a unui document, când aceasta a fost alterată în cursul copierii sau recopierii. Chiar şi cu metodele moderne de tipărire, unde revizuiri repetate făcute de mai mulţi cititori reduc la minim numărul de erori, nu se întâmplă adesea ca materialul tipărit să reproducă în cel mai mic detaliu exemplarul original. Înainte de inventarea tiparului a fost mult mai uşor să se strecoare erori la copiere, când fiecare exemplar trebuia scris cu mâna. Când s-a păstrat manuscrisul original al autorului, erorile copiştilor pot fi corectate prin comparare cu originalul. Dar când originalul a dispărut şi copiile existente se deosebesc între ele în diferite detalii, formularea originală poate fi reconstruită numai printr-un studiu atent şi prin compararea atentă a copiilor. În această situaţie se nasc întrebări cu privire la obiceiurile de copiere ale unui copist oarecare, cu privire la apropierea sau depărtarea unei anumite copii faţă de original. Trebuie avute în vedere tipurile de erori întâlnite cel mai frecvent. Critica de text nu este o tehnică ce poate fi învăţată peste noapte, experienţa în acest domeniu vine numai în urma studiului şi practicii îndelungate, deşi unii cercetători se pare că au un talent special de a descoperi textul original, chiar şi atunci când copiile existente conţin foarte multe modificări.

Întrucât nu s-a păstrat nici un document original („protograf”) al vreunei cărţi din Biblie, critica de text are un rol important în studiul biblic. Materialul cu care lucrează criticii textului biblic include nu numai manuscrise ale cărţilor din Biblie în limbile originale, ci şi traduceri antice în alte limbi sau citate biblice în lucrările altor autori antici. Întrucât este important să stabilim credibilitatea unui text mai înainte de a trece la studierea lui, critica de text a fost numită „critica inferioară", ca şi când ar fi reprezentat un nivel inferior şi un stadiu timpuriu în structura examinării critice. Pentru alte detalii despre critica de text biblică, vezi *Texte şi versiuni.

II. Critica literară

Pentru a fi deosebită de critica de text sau „inferioară", critica literară a documentelor a fost cunoscută în trecut sub numele de critică „superioară", deoarece reprezenta stadiile superioare din structura criticii, care nu puteau fi dezvoltate până când nu au fost stabilite mai întâi nivelele inferioare ale criticii de text. Expresia „critică superioară" a fost aplicată pentru prima dată la literatura biblică de către J. G. Eichhorn, în prefaţa la a doua ediţie a lucrării sale (Old Testament Introduction 1787): „Am fost nevoit să depun un efort foarte mare într-un domeniu neabordat până în prezent, pentru investigarea constituţiei interne a cărţilor individuale ale NT, cu ajutorul criticii superioare - un nume care nu este nou pentru umanişti". Prin „constituţia internă" a unei cărţi el a înţeles structura cărţii, inclusiv studiul surselor folosite de autor şi modul în care aceste surse au fost utilizate sau combinate de el. Acest ultim aspect al studiului este numit de obicei „critica sursei". Critica literară a documentelor include de asemenea întrebări cu privire la data scrierii şi cu privire la autor.

Critica sursei poate fi făcută cu un grad înalt de certitudine când o sursă documentară a lucrării s-a păstrat alături de lucrarea pentru scrierea căreia a fost folosită. Aşa stau lucrurile în VT cu cărţile Cronicilor. Printre sursele proeminente ale Cronicilor au fost cărţile lui Samuel şi Împăraţi, şi întrucât acestea s-au păstrat, putem trage concluzii destul de ferme cu privire la folosirea lor de către Cronicar. În NT se crede că Evanghelia după Marcu a fost sursa principală pentru celelalte două evanghelii sinoptice; şi aici sursa s-a păstrat alături de lucrările ulterioare care au încorporat o mare parte din ea, aşa încât putem studia modul în care Matei şi Luca au folosit scrierea lui Marcu.

Când sursele nu mai există, critica sursei este mult mai şubredă. De exemplu, dacă cele patru evanghelii ale noastre - în forma lor separată - ar dispare, şi dacă ar trebui să ne bazăm pe Diatessaron-ul lui Tatian - o compilaţie care a dezmembrat conţinutul evangheliilor şi l-a ţesut din nou într-o naraţiune continuă - ar fi imposibil să reconstituim cele patru evanghelii pe baza lui. Am putea recunoaşte cu certitudine că Diatessaron-ul nu este o lucrare unitară şi poate că nu ar fi dificil să facem distincţie între materialul din Evanghelia după Ioan şi din cel din evangheliile sinoptice încorporat în ea, dar ar fi imposibil să descâlcim cele trei naraţiuni sinoptice, cu atât mai mult cu cât o mare parte a materialului le este comun la toate trei sau la două dintre ele. Cu o situaţie de genul acesta suntem confruntaţi în critica sursei Pentateuhului. Este general acceptat faptul că la baza Pentateuhului, aşa cum îl avem noi, se află mai multe surse, dar care sunt aceste surse, care este data scrierii lor şi relaţia dintre ele, cum şi când au fost folosite în forma finală a Pentateuhului - toate acestea sunt întrebări la care cercetătorii dau răspunsuri diferite, în zilele noastre mai mult decât la începutul sec. al 20-lea.

Criteriile de datare a unei lucrări antice sunt în parte interne, în parte externe. Dacă o lucrare este citată sau dacă o autoritate credibilă şi care poate fi datată se referă la ea, putem conchide că a fost compusă înainte de data citării. S-ar putea referi la evenimente care pot fi datate pe baza altor documente; astfel, unele părţi ale VT pot fi datate datorită referirilor făcute la persoane sau incidente din istoria egipteană sau mesopotamiană. Desigur, cărţile se pot data singure; astfel, unele cărţi profetice din VT indică anul în care a fost rostită o anumită proorocie, sau domnitorii în timpul cărora a prorocit un proroc oarecare. Pe măsură ce istoria Orientului Apropiat antic este reconstituită în tot mai mare detaliu, devine tot mai posibil să plasăm o lucrare antică în cadrul istoric adecvat.

Elementul predictiv din proorocia biblică, însă, implică anumite modificări ale criteriilor obişnuite de datare. A interpreta toate prezicerile împlinite ca şi vaticinia ex eventu nu este o tratare critică. Când încercăm să datăm o prorocie autentică, trebuie sa o considerăm mai veche decât evenimentele pe care le prezice, dar nu mai veche decât evenimentele despre care spune că au avut deja loc, sau despre care presupune că ar constitui un cadrul istoric. Pe această bază ar trebui să datăm prorocia lui Naum înainte de căderea Ninivei, în 612 î.Cr., pe care o prevesteşte, dar mai târziu decât căderea Tebei, în 663 î.Cr., la care se referă ca la un eveniment trecut (Naum 3:8 ş.urm.). Data exactă a scrierii, în acest interval de jumătate de secol, trebuie stabilită printr-o examinare atentă a cuvintelor folosite şi printr-un calcul al probabilităţilor.

Critica literară a *Pentateuhului este de importanţă fundamentală pentru critica literară a VT. Istoria modernă a criticii Pentateuhului începe cu lucrările lui H. B. Witter (1711) şi J. Astruc (1753), care au remarcat două surse documentare în prima parte a Pentateuhului, folosind ca şi criteriu folosirea alternativă a numelor divine Iahve şi Elohim (’elohim). J. G. Eichhorn (1780) a corelat variaţiile stilistice cu analiza bazată pe distribuirea numelor divine. Acest stadiu preliminar în critica sursei a fost urmat de analiza Pentateuhului împărţit într-un număr mai mare de unităţi mai mici (A, Geddes, 1792, şi J. S. Vater, 1802-1805). Aceasta, la rândul ei, a fost urmată de „ipoteza suplimentară" (H. Ewald, 1843), care a considerat că este vorba de un document de bază („elohist"), completat de câteva documente mai scurte. H. Hupfeld (1853) a distins două surse separate care folosesc amândouă numele divin ’elohim în Geneza (sursele au fost cunoscute ulterior sub numele „P” şi „E"). Acestea două, împreună cu sursa iahvistă (I) şi Deuteronomică (D), au constituit cele patru surse principale care de atunci încoace au fost general recunoscute în analiza documentară a Pentateuhului.

La analiza pur literară a fost adăugat un nou criteriu de către o generaţie nouă de critici (dintre care se remarcă J. Wellhausen, 1876-1877). Sursele documentare au fost corelate cu istoria religioasă a Israelului într-un mod atât de convingător încât teoria lui Wellhausen a fost adoptată de majoritatea cercetătorilor VT. Creşterea considerabilă a cunoştinţelor despre istoria religioasă şi literară a Orientului Apropiat, în special cu privire la perioada 2000-800 î.Cr., a scos la lumină deficienţele teoriei lui Wellhausen, dar dintre teoriile rivale care au fost propuse nici una nu se bucură de acceptarea largă de care s-a bucurat cândva Wellhausianismul. Interesul s-a mutat de la sursele pur literare la istoria continuă, care ocupă un loc tot mai important în viaţa Israelului.

În ce priveşte NT, o problemă critică dominantă în studiul evangheliilor a constituit-o legăturile dintre evangheliile sinoptice. Cel mai însemnat pas înainte a fost făcut când C. Lachmann (1835) a susţinut că Evanghelia după Marcu este cea mai veche dintre evangheliile sinoptice şi că a fost folosită de celelalte două. Critica sursei pentru a Patra Evanghelie (cf. R. Bultmann, E.T., 1971) nu s-a dovedit convingătoare; critica acestei evanghelii s-a centrat în jurul caracterului ei istoric, în jurul scopului, datei şi autorului ei (*EVANGHELII, *IOAN, EVANGHELIA DUPĂ).

Şcoala de la Tübingen, a lui F. C. Baur (1831) şi a colegilor săi, a corelat Epistolele lui Pavel cu istoria veche a bisericii, interpretată într-un cadru similar cu cel expus în filozofia istoriei a lui Hegel. În ce priveşte calea mântuirii, Pavel (dintre ale cărui Epistole au fost recunoscute autentice numai Romani, 1 şi 2 Corinteni şi Galateni) a fost prezentat în opoziţie netă faţă de partida iudaizatoare a lui Petru; scrierile mai târzii ale NT (în special Faptele Apostolilor) reflectă o combinare a celor două poziţii opuse. Critica lui W. C. van Manen (1890) a fost şi mai radicală şi a tratat toate Epistolele lui Pavel ca şi pseudoepigrafe. Poziţia lui a fost în general respinsă; poziţia Şcolii de la Tübingen a fost supusă unor critici aspre (în Anglia s-au remarcat J. B. Lightfoot, B. F. Westcott şi W. Sanday) şi a fost modificată substanţial, dar influenţa ei poate fi urmărită în studiul NT până în zilele noastre.

III. Critica formei şi tradiţiei

În timp ce şcolile principale de critică a sursei biblice au avut un interes predominant literar, alţii au insistat asupra importanţei determinării preistoriei orale a surselor scrise şi asupra clasificării materialului sursei în „formele" sau categoriile adecvate de naraţiuni, cuvântări, etc.

În VT această abordare s-a dovedit deosebit de rodnică mai ales pentru studiul *Psalmilor; clasificarea lor în funcţie de tipurile principale (Gattungen), în special de H. Gunkel (1904), în care fiecare tip este corelat cu un anumit cadru de viaţă - a contribuit cel mai mult la înţelegerea Psaltirii în sec. al 20-lea.

Recent din Scandinavia am fost confruntaţi cu o tendinţă mai radicală la adresa principiilor de bază ale criticii clasice a VT, şi anume,.metoda tradiţio-istorică" a lui I. Engnell şi a „Şcolii de la Uppsala". Această metodă lasă loc mai mult pentru transmiterea orală, în paralel cu sursele documentare, şi pune accentul pe credibilitatea mare a materialului transmis pe cale orală.

Critica formei în NT a fost aplicată intensiv la evanghelii începând cu anul 1919. Prin clasificarea materialului din evanghelii după creiteriul „formei" s-a încercat o depăşire a surselor documentare postulate aşa încât să se poată contura starea tradiţiei în etapa preliterară. Atât naraţiunile cât şi cuvântările au fost clasificate după „forma" lor; dar o asemenea clasificare aruncă prea puţină lumină asupra istoricităţii unei anumite întâmplări sau cuvântări. Asocierea obişnuită a criticii formei cu o estimare foarte sceptică a credibilităţii istorice a evangheliilor în cele mai multe cazuri nu se datorează criticii formei în sine ci poziţiei teologice ale multor critici ale formei. O mare parte a criticii formei s-a străduit să stabilească un cadru de viaţă pentru diferitele secţiuni din tradiţia evangheliilor şi acest cadru este descoperit de obicei în închinarea şi mărturia Bisericii primare. Dar un cadru de un anumit gen din Biserica primară nu exclude neapărat un cadru original din propovăduirea lui Isus. Critica formei aplicată la evanghelii ne aminteşte de lipsurile analizei literare atunci când încearcă să explice singură alcătuirea lor şi subliniază faptul că nici un nivel de tradiţie evanghelică, oricât de mult am merge înapoi în timp, nu zugrăveşte un alt Isus decât pe Mesia trimis de Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu.

Un obiectiv major în zilele noastre este stabilirea prin mijloace critice, dacă este posibil, a continuităţii dintre cele mai vechi forme ale tradiţiei şi personalitatea istorică Isus.

IV. Critica redactării

Se poate ca autorul unei cărţi biblice să fi primit material transmis pe calea tradiţiei, dar el nu l-a reprodus exact aşa cum l-a primit. El nu a fost doar un simplu transmiţător; el a fost un autor care a avut propriul său mod de viaţă şi opiniile sale şi de aceea el a prezentat materialul în conformitate cu acestea. Studiul propriei sale contribuţii la această lucrare face obiectul criticii redactării.

De exemplu, cărţile Iosua, Judecători, Samuel şi Împăraţi conţin mult material vechi, dintre care o parte a fost practic contemporan cu evenimentele relatate. Dar aceste cărţi, în forma lor actuală, constituie o colecţie istorică continuă, compilată sub influenţa reformei lui Iosia şi încheiată pe la 562 î.Cr. De asemenea, o mare parte a tradiţiei primite de cronicar ne-a fost păstrată în cărţi separate, în Samuel şi Împăraţi; se poate ca el să fi folosit şi alte surse care nu ne mai sunt accesibile. Dar el a lăsat o amprentă caracteristică asupra întregului material scris de el. În mod asemănător, în evanghelii putem face distincţie între tradiţia primită de evanghelişti (dintre care o mare parte este comună pentru doi sau trei) şi lucrarea distinctivă a fiecăruia dintre cei patru. În timp ce critica tradiţiei evangheliilor se ocupă în mare măsură de „redescoperirea învăţăturilor lui Isus", critica redactării se ocupă de „redescoperirea învăţăturilor evangheliştilor".

BIBLIOGRAFIE
W. R. Smith, The Old Testament in the Jewish Church, 1892; T. K. Cheyne, Founders of Old Testament Criticism, 1983; C. H. Dodd, New Testament Studies, 1953; idem, More New Testament Studies, 1968; J. Knox, Criticism and Faith , 1953; P. E. Kahle, The Cairo Geniza, 1959; I. Engnell, „Methodological Aspects of Old Testament Studies", VT Suppl. 7, 1959, p. 13 ş.urm.; R. Bultmann, The Formulation of Gospel Tradition, E. T, 1963; G.E. Ladd, The New Testament and Criticism, 1967; N. Perrin, Rediscovering the Teaching of Jesus, 1967; idem, What is Redaction Criticism?, 1970; J. Rohde, Rediscovering the Teaching of the Evangelists, E.T. 1968; K. Koch, The Growth of the Biblical Tradition, E. T. 1969; W. G. Kümmel, The New Testament: The History of Interpretation of its Problems, E. T. 1972; H. Harris, The Tübingen School, 1975; G. W. Anderson (ed.), Tradition and Interpretation, 1979; I. H. Marshall (ed.), New Testament Interpretation, 1977.

F.F.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: