creştin



CREŞTIN. Folosirea termenului de 3 ori (Faptele Apostolilor 11:26; 26:28; 1 Petru 4:16) sugerează că era un titlu general recunoscut în perioada NT, deşi este evident că existau alte nume pe care le foloseau creştinii înşişi şi pe care poate le preferau (cf. H. J. Cadbury, BC, 5, 1933, p. 375 ş.urm.).

a. Originea numelui

Formarea numelui pare să fie latină, întrucât pluralul substantivelor terminate în -iani putea desemna soldaţii din subordinea unui anumit general (de ex. Galbiani, oamenii lui Galba, Tacitus, Hist.1. 51) şi astfel indică partizanii unui anumit individ. Amândouă elementele sunt combinate în termenul quasi-militar Augustiani (vezi mai jos). Cel puţin în ultima parte a secolului 1 d.Cr., Caesariani a fost numele dat sclavilor şi clienţilor (protejaţilor) lui Caesar, iar în evanghelii găsim irodianii, care se poate să fi fost partizanii sau protejaţii lui Irod (*IRODIANII).

Prin urmare, christian(o)i se poate să se fi însemnat original „soldaţii lui Christus" (Souter), sau „familia lui Christus" (Bickerman), sau „partizanii lui Christus" (Peterson). H. B. Mattingly a prezentat recent o turnură ingenioasă pentru această ultimă interpretare sugerând că christiani, într-o glumă a celor din Antiohia, a fost un nume după tiparul lui Augustiani, o brigadă organizată din adepţi devotaţi care scandau şi conduceau adunarea publică a lui Nero Cezar August; atât entuziasmul credincioşilor cât şi omagiul ridicol adus de galeria imperială fiind satirizate prin compararea unora cu ceilalţi. Dar numele „creştin" se poate să fie mai vechi decât Augustianii.

b. Locul şi perioada de origine

Luca a cunoscut bine biserica din Antiohia Siriei, locul unde a fost folosit numele pentru prima oară (Faptele Apostolilor 11:26). Forma latinizată nu prezintă nici un obstacol. Contextul descrie evenimentele din anii 40 ai primului secol d.Cr. şi Peterson a susţinut că persecuţia condusă de Irod Agripa I (Faptele Apostolilor 12:1) a dat naştere numelui Christian(o)i ca o paralelă cu numele duşmanilor lor, irodian(o)ii. Dacă modelul ar fi Augustianii, numele nu ar fi putut fi dat înainte de 59 d.Cr., iar Faptele Apostolilor 11:26 nu pare să implice o dată atât de târzie pentru acest nume. Avem însă motive puternice să asociem ocazia cu ceea ce precede, deoarece Luca a arătat că în Antiohia a fost prima biserică cu un număr mare de ne-evrei, foşti păgâni: adică, primul loc unde păgânii au considerat creştinismul ceva diferit de o sectă iudaică. Nume adecvate pentru convertiţi aveau să fie date curând.

În orice caz, numele de „creştin" era stabilit deja în anii 60. Irod Agripa II (Faptele Apostolilor 26:28) foloseşte acest nume în sens satiric atunci când se adresează lui Pavel (Mattingly: „Într-o clipă mă vei îndupleca să mă înrolez ca un Christianus"). Petru, scriind din Roma cu puţin timp înainte de persecuţia lui Nero, îi avertizează pe „cei aleşi" din diferite părţi ale Asiei Mici ca nici unul dintre ei să nu se ruşineze dacă este chemat să sufere ca şi creştin (1 Petru 4:16 - nu era necesar să fie „subînţeleasă o acuzaţie oficială în faţa unui judecător); potrivit lui Tacitus (Annals 15. 44), Nero a adus o acuzaţie împotriva unei secte „pe care oamenii de rând îi numeau (appellabat - timpul verbal este semnificativ) creştini".

c. Sursa numelui

Verbul chrematisai (VSR, „au fost numiţi", în rom. „li s-a dat numele" n.tr.) din Faptele Apostolilor 11:26 este tradus diferit. Bickerman îl traduce „şi-au spus" şi susţine că numele „creştin" a fost inventat în biserica din Antiohia. Traducerea lui este posibilă, dar nu necesară, şi este mai probabil că păgânii din Antiohia au născocit acest nume. În alte locuri ne-creştinii sunt cei care folosesc acest titlu - Agripa, acuzatorii din 1 Petru şi „oamenii de rând" din scrierea lui Tacitus. Verbul este tradus frecvent: „erau numiţi în public" (cf. Romani 7:3), referindu-se la acţiunea oficială de înregistrare a unei noi secte sub numele de „creştini", (înregistrarea ar putea explica cu uşurinţă numele latin.) Verbul poate fi folosit în mod mai vag şi poate că Luca vrea să spună doar că numele a ajuns popular în prima cetate unde a fost necesar un nume distinctiv. De aici se poate să fi trecut cu uşurinţă la o dată timpurie în folosirea oficială şi universală.

d. Folosirea ulterioară

Dacă la început „creştin" a fost o poreclă, la fel cum a fost „metodist" în vremuri mai recente, a fost adoptat de cei care l-au primit. Tot mai frecvent credincoşii trebuiau să răspundă la întrebarea: „Eşti creştin?" şi nu era nici o ruşine să accepte numele dat ca o insultă deoarece conţinea însăşi numele Mântuitorului (1 Petru 4:16). A fost un nume potrivit: a concentrat atenţia asupra faptului că elementul distinctiv din această religie era faptul că era centrată în jurul Persoanei lui Cristos; şi dacă numele Cristos era neinteligibil pentru majoritatea păgânilor şi ei îl confundau uneori cu numele obişnuit (Chrestos), care înseamnă „bun, binevoitor", aceasta a fost o paronomază cu urmări pozitive. Astfel, la începutul secolului al 2-lea, numele este folosit fără îndoială de către episcopul creştin Ignatius (în Antiohia) şi de către guvernatorul păgân Plinius (în regiunea pentru care s-a scris 1 Petru).

BIBLIOGRAFIE
T. Zahn, INT, 2, 1909, p. 191 ş.urm.; E. Peterson, Frühkirche, Judentum und Gnosis, 1959, p. 64-87; E. J. Bickerman, HTR 42, 1949, p. 109 ş.urm.; H. B. Mattingly, JTS s.n. 9, 1958, p. 26 ş.urm.

A.F.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: