credinţă



CREDINŢĂ.

I. În Vechiul Testament

În VT cuvântul „credinţă" este găsit numai de două ori în traducerea VA (Deuteronom 32:20; Habacuc 2:4), dar în VSR apare de 18 ori. De 12 ori este folosit în sensul de a încălca credinţa sau a comite păcat (de ex. Levitic 5:15; Deuteronom 32:51) sau de a acţiona de bună credinţă (Judecători 9:15 ş.urm.), iar alte şase pasaje vorbesc despre încredere. Totuşi, apariţia rară a cuvântului nu trebuie să ne facă să tragem concluzia că credinţa nu este importantă în VT, deoarece ideea apare frecvent, chiar dacă termenul în sine este întâlnit rar. De obicei ideea este exprimată de verbe cum sunt „a crede", „a se încrede" sau „a spera" („a nădăjdui") - iar aceşti termeni abundă.

Am putea începe cu un pasaj cum este Psalmul 26:1: „Fă-mi dreptate, Doamne, căci umblu în nevinovăţie, şi mă încred în Domnul fără şovăire". Se spune adesea că VT le pretinde oamenilor să fie mântuiţi pe baza faptelor lor, dar acest pasaj pune problema în perspectiva corectă. Este adevărat că psalmistul face apel la integritatea („nevinovăţia") sa, dar aceasta nu înseamnă că îşi pune încrederea în sine sau în faptele sale. Încrederea lui este în Dumnezeu, iar „integritatea" lui este o dovadă a acelei încrederi. VT este o carte lungă şi adevărurile despre mântuire sunt enunţate în moduri diferite. Scriitorii nu fac întotdeauna distincţiile pe care le-am dori noi, care avem NT în mâinile noastre. Dar o examinare atentă va arăta că în VT, la fel ca şi în NT, dorinţa fundamentală este de a avea o atitudine corectă faţă de Dumnezeu, adică, de a avea credinţă. Cf. Psalmul 37:3 ş.urm.: „Încrede-te în Domnul şi fă binele, locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie. Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ti doreşte inima, încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra". Nu încape nici o îndoială că psalmistul urmăreşte o viaţă neprihănită. De asemenea, nu încape îndoială că el promovează o atitudine. El îi îndeamnă pe oameni să-şi pună încrederea în Domnul, care este doar un alt mod de a le spune să trăiască prin credinţă. Uneori oamenii sunt îndemnaţi să-şi pună încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu (Psalmul 119:42), dar de obicei lucrul căutat este credinţa în Dumnezeu. „Încrede-te în Domnul din toată inima în şi nu te bizui pe înţelepciunea ta" (Proverbe 3:5).

Ultima parte a acestui verset avertizează cu privire la a-ţi pune încrederea în puterile proprii - o idee întâlnită frecvent. „Cine se încrede în inima lui este un nebun" (Proverbe 28:26). Omul nu trebuie să se încreadă în îndreptăţirea (neprihănirea) lui (Ezechiel 33:13). Efraim este mustrat: „Te-ai încrezut în carele tale de luptă, în numărul oamenilor tăi viteji" (Osea 10:13). Încrederea în idoli este condamnată adesea (Isaia 42:17; Habacuc 2:18). Ieremia avertizează împotriva încrederii în tot ce este omenesc. „Blestemat sa fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul" (Ieremia 17:5). Lista lucrurilor în care să nu-şi pună oamenii încrederea poate fi extinsă şi este şi mai impresionantă alături de pasajele mai lungi care îndeamnă la încredere în Domnul. Este dar că oamenii din VT au considerat că Domnul este singurul obiect demn al credinţei. Ei nu şi-au pus încrederea în ceea ce făceau ei, în ceea ce făceau alţi oameni, sau în ceea ce făceau zeii. Încrederea lor a fost numai în Domnul. Lucrul acesta este exprimat uneori în limbaj pitoresc. Astfel, El este „stânca mea, cetăţuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu eşti stânca mea, în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea" (Psalmul 18:2). Credinţa poate fi pusă cu încredere într-un asemenea Dumnezeu.

Trebuie să menţionăm în special cazul lui Avraam. Întreaga lui viaţă dă dovadă de un spirit de încredere, de o credinţă profundă. Despre el se spune că „a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire" (Geneza 15:6). Textul este citat de scriitorii NT şi adevărul fundamental pe care-l exprimă este dezvoltat mai pe larg.

II. În Noul Testament

a. Folosirea generală a cuvlntului

Credinţa ocupă în NT un loc foarte proeminent. Substantivul gr. pistis şi verbul pisteuo apar de peste 240 de ori, iar adjectivul pistos este găsit de 67 de ori. Acest accent pus pe credinţă trebuie privit pe fundalul lucrării de mântuire făcută de Dumnezeu în Cristos. Ideea centrală a NT este că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să fie Mântuitorul lumii. Cristos a realizat mântuirea oamenilor prin moartea Lui ispăşitoare pe crucea de la Calvar. Credinţa este o atitudine prin care omul abandonează încrederea în propriile sale eforturi de a obţine mântuirea - fie că acestea sunt fapte pioase, bunătate etică sau orice altceva. Credinţa este o atitudine de încredere completă în Cristos, o bazare numai pe El pentru toate aspectele mântuirii. Când temnicerul din Filipi a pus întrebarea: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?", Pavel şi Sila au răspuns fără ezitare: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit" (Faptele Apostolilor 16:30 ş.urm.). „Oricine crede în El" nu piere, ci are viaţă veşnică (Ioan 3:16). Credinţa este o modalitate prin care oamenii primesc mântuirea.

Verbul pisteuo este urmat adeseori de conjuncţia „că", arătând că credinţa se ocupă de fapte, deşi este mai mult decât atât. Iacov ne spune că şi demonii cred că „Dumnezeu este unul", dar această „credinţă" nu le foloseşte la nimic (Iacov 2:19). Verbul pisteuo poate fi urmat de un dativ simplu, când înţelesul este acela de a da crezare, de a accepta ca adevărat un lucru spus de cineva. Astfel, Isus le aminteşte iudeilor că „Ioan a venit... umblând în calea neprihănirii, şi nu l-aţi crezut" (Matei 21:32). Aici nu este vorba de credinţă în sensul de încredere. Iudeii nu au crezut ceea ce a spus Ioan. Acelaşi lucru poate fi spus şi cu privire la Isus în Ioan 8:45, „nu Mă credeţi", sau în versetul următor: „Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi?" Nu trebuie să uităm că există un conţinut intelectual al credinţei. În consecinţă, acest mod de exprimare este folosit uneori cu referire la credinţa mântuitoare, cum este cazul în Ioan 5:24: „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică". Bineînţeles că omul care crede cu adevărat în Dumnezeu va acţiona pe baza acelei credinţe. Cu alte cuvinte, convingerea sinceră că ceea ce a revelat Dumnezeu este adevărat va produce adevărata credinţă.

Construcţia gramaticală caracteristică pentru credinţa mântuitoare este aceea în care verbul pisteuo este urmat de prepoziţia eis. Sensul literal este de a crede „în" El denotă o credinţă care - am putea spune - îl scoate pe om din sine şi-l pune în Cristos (cf. expresiei din NT folosită frecvent cu referire la creştini, a fi „în Cristos"). Această experienţă poate fi descrisă cu termenul „unirea cu Cristos prin credinţă". Ea nu denotă doar un simplu crez care înseamnă asentiment intelectual, ci o credinţă prin care credinciosul se agaţă de Mântuitoru] său cu toată inima sa. Omul care crede în sensul acesta rămâne în Cristos şi Cristos rămâne în el (Ioan 15:4). Credinţa nu înseamnă doar să accepţi că anumite lucruri sunt adevărate, ci înseamnă să te încrezi într-o Persoană, şi Persoana aceea este Cristos.

Uneori verbul pisteuo este urmat de epi, „pe". Credinţa are o bază fermă. Această construcţie gramaticală o întâlnim în Faptele Apostolilor 9:42 unde, atunci când s-a aflat despre învierea Tabitei, „mulţi au crezut în Domnul". Oamenii au văzut ce poate face Cristos şi şi-au pus credinţa „pe" El. Uneori credinţa se bazează pe Tatăl, cum este cazul când Pavel vorbeşte despre a crede „în Cel ce a înviat pe Cristos din morţi" (Romani 4:24).

Un aspect foarte caracteristic în NT este sensul absolut în care este folosit verbul. Când Isus a rămas la samariteni, mulţi dintre ei „au crezut în El din pricina cuvintelor Lui" (Ioan 4:41). Nu este nevoie să adauge ce au crezut sau în cine au crezut. Credinţa este atât de centrală pentru creştinism încât putem vorbi despre „a crede" fără să mai fie necesare clarificări ulterioare. Creştinii sunt pur şi simplu „credincioşi". Acest înţeles al cuvântului este întâlnit pretutindeni în NT şi nu este limitat la un anumit scriitor. Putem trage concluzia justificată că credinţa este fundamentală.

Timpurile verbului pisteuo sunt de asemenea instructive. Timpul aorist indică un act unic din trecut şi arată caracterul determinant al credinţei. Când un om ajunge să creadă, el se predă pe sine în mod decisiv lui Cristos. Timpul prezent comunică ideea de continuitate. Credinţa nu este o fază trecătoare. Este o atitudine continuă. Timpul perfect combină ambele idei. Vorbeşte despre o credinţă care continuă un act de credinţă din trecut. Omul care crede intră într-o stare permanentă. Poate că ar trebui să remarcăm aici că substantivul „credinţă" are uneori articolul hotărât: „credinţa", adică, totalitatea învăţăturilor creştine - în acest sens este folosit cuvântul când Pavel le vorbeşte colosenilor despre „a fi întăriţi în credinţă", şi adaugă: „după învăţăturile care v-au fost date" (Coloseni 2:7).

b. Sensuri particulare ale cuvântului

(i) În evangheliile Sinoptice credinţa este asociată deseori cu vindecarea, cum este cazul când Isus i-a spus femeii care s-a atins de veşmântul Lui în mulţime: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a tămăduit" (Matei 9:22). Dar aceste evanghelii se ocupă de credinţă şi într-un sens mai larg. Marcu, de exemplu, redă cuvintele Domnului Isus: „Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede" (Marcu 9:23). De asemenea, Domnul vorbeşte despre rezultatele mari ale unei credinţe „cât un grăunte de muştar" (Matei 17:20; Luca 17:6). Este clar că Domnul nostru le-a cerut oamenilor să aibă credinţă în El. Cerinţa creştină caracteristică de a avea credinţă în Cristos se bazează în ultimă instanţă pe cerinţa lui Cristos Însuşi.

(ii) În Evanghelia a Patra credinţa ocupă un loc proeminent şi verbul pisteuo este întâlnit de 98 de ori. Este curios faptul că substantivul pistis, „credinţă", nu este folosit niciodată. Poate că lucrul acesta se datorează folosirii termenului în cercuri cu învăţături de tip gnostic. Există indicii că Ioan a avut în vedere asemenea oponenţi şi poate că a vrut să evite folosirea termenului pe care ei Îl îndrăgeau foarte mult. Sau poate că el a preferat sensul mai dinamic pe care-l comunică verbul.

Oricare ar fi motivul său, el foloseşte verbul pisteuo mai mult decât oricare alt scriitor al NT, de fapt, de trei ori mai frecvent decât primii trei evanghelişti luaţi împreună. Construcţia gramaticală caracteristică este cea cu prepoziţia eis, „a crede în", „a crede pe". Lucrul important este legătura dintre credincios şi Cristos. În consecinţă, Ioan vorbeşte frecvent despre a crede în El sau a crede „în Numele" lui Cristos (de ex. Ioan 3:18). Pentru oamenii din antichitate, „numele" era o modalitate de a rezuma întreaga personalitate. Numele reprezenta tot ce era omul respectiv. Prin urmare, a crede în Numele lui Cristos înseamnă a crede tot ce este El în esenţa Sa. Versetul din Ioan 3:18 mai spune: „Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede în El, a şi fost judecat". Un aspect caracteristic al învăţăturii lui Ioan este că problemele eterne sunt decise aici şi acum. Credinţa nu le dă oamenilor siguranţa vieţii veşnice la un moment nedefinit din viitor. Ea le dă viaţa veşnică aici şi acum. Cine crede în Fiul „are" viaţa veşnică (3:36; cf. 5:24, etc,).

(iii) În Faptele Apostolilor, care prezintă înaintarea misionară viguroasă, nu este surprinzător că expresia caracteristică foloseşte timpul aorist, pentru a indica actul deciziei. Luca descrie numeroase ocazii în care oamenii au ajuns să creadă în Cristos. Sunt întâlnite şi alte construcţii gramaticale care menţionează atât starea continuă cât şi rezultatele permanente ale credinţei. Dar lucrul caracteristic este decizia.

(iv) Pentru Pavel, credinţa este atitudinea creştină tipică. El nu are aceeaşi antipatie ca şi Ioan faţă de substantiv, ci îl foloseşte de două ori mai frecvent decât verbul. Termenul apare în legătură cu câteva dintre ideile sale dominante. Astfel, în Romani 1:16 el vorbeşte despre Evanghelie ca fiind „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care are credinţă". Pentru Pavel este extrem de important faptul că creştinismul este mult mai mult decât un sistem de sfaturi bune. Nu numai că le spune oamenilor ce trebuie să facă, ci le dă şi puterea să facă acele lucruri. Pavel prezintă în repetate rânduri contrastul dintre cuvinte şi putere, punând întotdeauna accentul pe faptul că puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu este văzută în vieţile creştinilor. Această putere devine accesibilă omului numai atunci când crede. Nu există nici un înlocuitor pentru credinţă.

O mare parte a scrierilor controversate ale lui Pavel se leagă de disputa cu iudaizatorii. Aceşti oameni insistau asupra faptului că pentru creştini nu este suficient să fie botezaţi. Ei trebuie să fie şi tăiaţi împrejur (circumcişi) şi, în felul acesta, admişi în iudaism, cu obligaţia de a respecta toată legea lui Moise. Ei au făcut din respectarea legii o condiţie preliminară necesară mântuirii, cel puţin pentru mântuirea înţeleasă în sensul cel mai deplin al cuvântului. Pavel nu a vrut să accepte aşa ceva. El a insistat asupra faptului că oamenii nu pot face nimic, absolut nimic, pentru a dobândi mântuirea. Tot ce este necesar a fost făcut de Cristos şi nici un om nu poate adăuga ceva la perfecţiunea lucrării terminate a lui Cristos. Aşa se face că Pavel insistă că oamenii sunt justificaţi „prin credinţă" (Romani 5:1). Doctrina *justificării prin credinţă stă la baza mesajului lui Pavel. Fie că foloseşte această terminologie, fie că nu o foloseşte, el comunică întotdeauna această idee. El combate viguros orice idee despre puterea de justificare a faptelor bune. „Omul nu este socotit neprihănit justificat prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos", le scrie el galatenilor, şi continuă: „am crezut şi noi în Cristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi, justificaţi, prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele legii". Apoi adaugă apăsat: „Nimeni nu va fi socotit neprihănit justificat, prin faptele legii" (Galateni 2:16). Pentru Pavel este limpede că credinţa înseamnă abandonarea oricărei încrederi în capacitatea omului de a merita mântuirea. Credinţa este o acceptare încrezătoare a darului lui Dumnezeu în Cristos, o bizuire pe Cristos, şi numai pe Cristos, pentru tot ce înseamnă mântuirea. O altă caracteristică remarcabilă a teologiei lui Pavel este locul foarte important pe care îl acordă lucrării Duhului Sfânt. El crede că Duhul Sfânt locuieşte în toţi creştinii (Romani 8:9,14) şi el leagă şi acest fapt de credinţă. Astfel, el le scrie efesenilor cu privire la Cristos: „Şi voi... aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre" (Efeseni 1:13-14). Pecetluirea reprezenta semnul de proprietate, o metaforă uşor de înţeles într-o vreme când mulţi oameni nu ştiau citi. Duhul Sfânt care locuieşte în credincioşi este semnul de proprietate a lui Dumnezeu şi acest semn este pus pe oameni numai atunci când cred. Apostolul continuă şi vorbeşte despre Duhul Sfânt ca „arvuna (gr. arrabo), garantul moştenirii noastre", Pavel foloseşte aici un cuvânt care în secolul 1 însemna „arvună" sau „avans", adică, o sumă care constituia o parte a preţului total şi care, în acelaşi timp, era o garanţie că va fi plătit şi restul. Astfel când un om crede, el primeşte Duhul Sfânt ca parte a vieţii din veacul viitor şi ca o asigurare că va primi şi restul în mod neîndoielnic. (*ARVUNĂ.)

(v) Scriitorul Epistolei către evrei observă că credinţa a fost întotdeauna o caracteristică a poporului lui Dumnezeu. În galeria de oameni mari ai credinţei din Evrei 11 el trece în revistă pe cei mai demni oameni din trecut, arătând cum fiecare dintre ei ilustrează următoarea temă importantă „fără de credinţă este cu neputinţă să-l fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei 11:6). El este interesat în mod special de opoziţia dintre credinţă şi vedere. Credinţa este „o încredere neclintită în lucurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (sau, „asigurarea lucrurilor nădăjduite, convingerea despre lucrurile care nu sunt văzute”) (Evrei 11:1). El accentuează ideea că oamenii care nu au avut nici o dovadă exterioară care să-i sprijine, s-au ţinut totuşi cu tărie de promisiunile lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei au umblat prin credinţă, nu prin vedere.

(vi) Dintre ceilalţi scriitori ai NT trebuie să-l remarcăm pe Iacov, deoarece s-a susţinut adesea că în privinţa aceasta el ar fi în opoziţie cu Pavel. În timp ce Pavel insistă că omul este justificat prin credinţă şi nu prin fapte, Iacov susţine că „omul este socotit neprihănit (justificat) prin fapte, şi nu numai prin credinţă" (Iacov 2:24). Contrazicerea, însă, este doar aparentă. „Credinţa" căreia i se opune Iacov nu este încrederea personală totală într-un Mântuitor viu, despre care vorbeşte Pavel. Este credinţa pe care o descrie Iacov însuşi: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară" (Iacov 2:19). El are în vedere acceptarea intelectuală a anumitor adevăruri, o acceptare care nu este întărită de o viaţă trăită în conformitate cu acele adevăruri (Iacov 2:15 ş.urm.). Iacov nu se opune nicidecum credinţei, în sensul deplin al cuvântului, deoarece el se referă la ea peste tot în scrierea sa. Chiar la începutul Epistolei sale el vorbeşte în mod natural despre „încercarea credinţei voastre" (Iacov 1:3) şi îi îndeamnă pe cititori: „Să nu ţineţi credinţa Domnului nosru Isus Cristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului" (Iacov 2:1). El critică o credinţă greşită, dar presupune că toţi vor recunoaşte necesitatea unei credinţe adevărate. În afară de aceasta, Iacov nu înţelege prin „fapte" acelaşi lucru pe care-l înţelege Pavel. Pavel se gândeşte la ascultarea de poruncile legii ca un sistem prin care omul poate merita mântuirea. Pentru Iacov legea este „legea slobozeniei (libertăţii)" (Iacov 2:12). „Lucrările" despre care vorbeşte Iacov seamănă foarte mult cu „roadă Duhului" despre care vorbeşte Pavel. Sunt acţiunile calde, ale dragostei izvorâte dintr-o atitudine adecvată faţă de Dumnezeu. Ele sunt roadele credinţei. Iacov obiectează la adresa pretenţiilor de credinţă acolo unde nu sunt fapte care să o ateste.

Credinţa este în mod clar una dintre cele mai importante concepte din tot NT. Este cerută pretutindeni şi se insistă asupra importanţei ei. Credinţa înseamnă abandonarea oricărei încrederi în resursele proprii ale omului. Credinţa înseamnă a te supune fără rezerve milei lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă să revendici promisiunile lui Dumnezeu în Cristos, să te bazezi în întregime pe lucrarea de mântuire terminată de Cristos şi să primeşti puterea zilnică din puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu care locuieşte în credincios. Credinţa implică încredere totală în Dumnezeu şi ascultare deplină de Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE
D. M. Baillie, Faith in God, 1964; B. B. Warfield în HDB; J. G. Machen, What is Faith?, 1925; G. C. Berkouwer, Faith and Justification, 1954; J. Hick, Faith and Knowledge, 1966; O. Becker, O. Michel, NIDNTT 1, p. 587-606; R. Bultmann, TDNT 6, p. 1-11; A. Weiser s.a.,. NIDNTT, p. 174-228.

L.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: