creaţia


CREAŢIA.

I. Doctrina biblică

Aceasta nu trebuie confundată sau identificată cu vreo teorie ştiinţifică despre origini. Scopul doctrinei biblice, spre deosebire de scopul cercetării ştiinţifice, este etic şi religios. Există numeroase referiri la această doctrină atât în VT cât şi în NT şi ele nu se limitează la primele capitole din Geneza. Putem nota următoarele referiri: în profeţi, Isaia 40:26, 28; 42:5; 45:18; Ieremia 10:12-16; Amos 4:13; în Psalmi, 33:6, 9; 90:2; 102:25; de asemenea, Iov 38:4 ş.urm.; Neemia 9:6; în NT, Ioan 1:1 ş.urm.; Faptele Apostolilor 17:24; Romani 1:20, 25; 11:36; Coloseni 1:16; Evrei 1:2; 11:3; Apocalipsa 4:11; 10:6.

Un punct de pornire necesar pentru orice examinare a doctrinei este Evrei 11:3: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu". Aceasta înseamnă că doctrina biblică despre creaţie este bazată pe revelaţia divină şi trebuie înţeleasă numai din punctul de vedere al credinţei. Acesta este aspectul care face o distincţie netă între abordarea biblică şi cea ştiinţifică. Lucrarea de creaţie, la fel ca şi misterul răscumpărării, este ascunsă de om şi poate fi pricepută numai prin credinţă.

Lucrarea de creaţie este atribuită în diferite pasaje tuturor celor trei persoane ale Trinităţii: Tatălui, cum este în Geneza 1:1; Isaia 44:24; 45:12; Psalmul 33:6; Fiului, cum este în Ioan 1:3,10; Coloseni 1:16; Duhului Sfânt, cum este în Geneza 1:2; Iov. 26:13. Aceste afirmaţii nu trebuie interpretate în sensul că diferite părţi ale creaţiei sunt atribuite diferitelor persoane din cadrul Trinităţii, ci mai degrabă că întreaga creaţie este lucrarea Dumnezeului Triunic.

Cuvintele din Evrei 11:3: „Ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd", cuplate cu cele din Geneza 1:1: „La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul", arată că lumile nu au fost create dintr-un material preexistent, ci că au fost create din nimic prin Cuvântul divin, în sensul că înainte de decretul („fiat") creator divin nu a existat nici un fel de existenţă. Această creaţia ex nihilo are implicaţii teologice importante deoarece, printre alte lucruri, exclude ideea că materia este eternă (Geneza 1:1 arată că materia a avut un început) sau că ar exista în univers un dualism oarecare, că vreo altă existenţă sau forţă există în opoziţie cu Dumnezeu şi în afara sferei Lui de control. De asemenea, arată că Dumnezeu este distinct de creaţia Sa şi că Dumnezeu nu este, aşa cum susţine panteismul, o manifestare fenomenologică sau externă a Absolutului.

În acelaşi timp, însă, este clar că ideea creaţiei primare conţinută în formula creatio ex nihilo nu epuizează învăţătura biblică pe această temă. Omul nu a fost creat ex nihilo, ci din pulberea pământului (Geneza 2:7) iar animalele de pe câmp şi păsările cerului au fost făcute din pământ (Geneza 2:19). Aceasta a fost numită creaţia secundară, o activitate creatoare care foloseşte materialele create anterior, şi care stă alături de creaţia primară ca parte a mărturiei biblice.

Afirmaţii cum este cea din Efeseni 4:6: „Un singur Dumnezeu... care este mai presus de toţi, care lucrează în toţi şi care este în toţi" arată că Dumnezeu este atât într-o relaţie transcendentă cât şi într-o relaţie imanentă cu lumea creată. Prin faptul că El este „mai presus de toţi" şi „peste toate lucrurile" (Romani 9:5), El este Dumnezeul transcendent şi independent de creaţia Sa, existent prin Sine şi suficient pentru Sine. Prin urmare, creaţia trebuie înţeleasă ca un act liber al lui Dumnezeu, determinat numai de voia Lui suverană şi nicidecum un act necesar. El nu a avut nevoie să creeze universul (vezi Faptele Apostolilor 17:25). El a ales să facă aceasta. Este necesar să facem această distincţie deoarece numai în cazul acesta poate El fi Dumnezeu Domnul, Cel necondiţionat, Cel transcendent. Pe de altă parte, prin faptul că El „lucrează în toţi şi este în toţi", El este imanent în creaţia Sa (cu toate că este distinct de aceasta) şi existenţa continuă a creaţiei depinde în întregime de puterea Lui. „Toate lucrurile se ţin prin El (en auto)"(Coloseni 1:17) şi „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa" (Faptele Apostolilor 17:28).

Cuvintele: „Prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute" (Apocalipsa 4:11), cf. „făcute prin El şi pentru El" (Coloseni 1:16), indică scopul şi ţelul creaţiei. Dumnezeu a creat lumea „pentru manifestarea gloriei puterii, înţelepciunii şi bunătăţii Sale eterne" (Westminster Confession). Cu alte cuvinte, creaţia este teocentrică şi este menită să prezinte gloria lui Dumnezeu; să fie, cum spune Calvin, „teatrul gloriei Sale".

J.P.

II. Relatarea din Geneza

Relatarea de bază a creaţiei în Geneza este Geneza 1:1 -2:4a. Este o relatare foarte nobilă şi demnă, lipsită de elementele rudimentare care pot fi întâlnite în relatările nebiblice ale creaţiei (vezi secţiunea III de mai jos). Acest capitol face o serie de afirmaţii cu privire la modul în care a luat fiinţă lumea vizibilă. Este scris ca o mărturie simplă a unui martor ocular şi nu sunt făcute încercări de a introduce subtilităţi de genul celor care să fie apreciate de cunoaşterea ştiinţifică modernă. Chiar dacă acceptăm realitatea revelaţiei, este de aşteptat, ca o povestire fenomenologică simplă a creaţiei să descrie numai originea acelor elemente din lume care sunt vizibile ochiului omenesc. Admiţând că Geneza 1 se ocupă de fenomene simple care pot fi observate, ea este o relatare paralelă cu multe alte istorisiri ale creaţiei, deoarece toate povestirile de acest fel trebuie să se ocupe de pământ, mare, cer, soare, lună şi stele, animale şi de om.

Inspiraţia reală l-a ferit pe scriitorul relatării din Geneza 1 de limbajul şi elementele rudimentare ale politeismului contemporan, şi scriitorul a rămas un om obişnuit care şi-a folosit ochii în încercarea de a descrie modul în care Dumnezeu a adus în fiinţă lumea aceasta. O comparaţie între relatarea biblică a creaţiei şi istorisirea babiloniană oferă o serie de paralele, dar relaţia externă dintre cele două nu este clară. Totuşi, nu se poate să fie o simplă împrumutare, deoarece în Geneza 1 există o profunzime şi o demnitate care nu pot fi întâlnite în istorisirea babiloniană. A. Heidel, în cap. 3 din The Babylonian Genesis, discută în detaliu relaţia dintre cele două istorisiri.

a. Crearea lucrurilor

Dacă luăm Geneza 1 ca o simplă relatare fenomenologică, primul element de care se ocupă este crearea luminii. Faptul că ziua şi noaptea au loc într-o succesiune regulată şi că lumina este o necesitate indispensabilă pentru viaţă şi pentru creştere, trebuie să fie una dintre cele mai simple observaţii umane. „Cine a făcut să fie aşa?" se întreabă autorul relatării din Geneza 1. Răspunsul este: Dumnezeu (v. 3-5). O a doua observaţie simplă este că în afară de apele de jos, care formează mările şi izvoarele subterane, exista ape de sus care constituie sursa ploii, între cele două este întinderea cerului (raqia’, ceva bătut). Cine a făcut lucrul acesta? Dumnezeu (v. 6-8). De asemenea, faptul că mările şi uscatul sunt distribuite în anumite zone specifice de pe suprafaţa pământului (v. 9-10) este o observaţie cu caracter general. Şi lucrul acesta a fost făcut de Dumnezeu. Apoi, pământul a produs multe feluri de vegetaţie (v. 11-13). Şi aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Nu există subtilităţi de distincţii botanice, ci scriitorul cunoaşte numai trei categorii mari de plante: iarbă (dese’, vegetaţia tânără, nouă), verdeaţă (eseb’, plante) care produc sămânţă după felul lor, şi pomi (’es) care produc fructe cu seminţe. Probabil că scriitorul a considerat că această clasificare simplă a inclus toate cazurile. Următoarea observaţie este că corpurile cereşti se află pe întinderea cerului - soarele, luna, stelele (v. 14-19). Dumnezeu este cel care le-a plasat acolo ca să marcheze vremurile şi anotimpurile. Ar fi mult prea subtil să-i cerem scriitorului să facă distincţie între meteoriţi, planete, nebuloase, etc. Întorcându-se la sferele în care pot fi găsite creaturile vii, scriitorul observă că apele au dat naştere la „vieţuitoare" (v. 20, seres), lucruri care mişună, animale mici care pot fi găsite în număr mare) şi la balene mari (monştri marini) şi la orice creatură vie care se mişcă (v. 21, tannin, monştri marini, şerpi). Nu este nici o încercare de-a face distincţie, din punct de vedere zoologic, între diferitele specii de animale marine. Este suficient să spunem că Dumnezeu a făcut animalele mării, atât pe cele mici cât şi pe cele mari. Dumnezeu a făcut de asemenea păsările care zboară pe întinderea cerului (v. 20-22, ‘op). Termenul ‘op include toate varietăţile de păsări. De unde a venit mulţimea de creaturi care populează pământul? Dumnezeu le-a făcut şi pe acestea. Citim apoi că pământul a dat naştere la creaturi vii (v. 24-25, nepes hayya), care sunt clasificate de scriitor ca vite (behema, animale), târâtoare (v. 24-25, remes) şi fiarele pământului (v. 24-25, hayya). Nici aici nu sunt făcute distincţii de ordin zoologic. Este evident că scriitorul a fost convins că această clasificare simplă a cuprins toate tipurile principale de vieţuitoare terestre într-un mod adecvat pentru scopul său. În fine, Dumnezeu l-a făcut pe om (v. 26-27, ‘adam, după chipul şi asemănarea Sa, o expresie care specifică imediat că îi dă stăpânire peste tot ce populează pământul, apele şi întinderea cerului (v. 26,28). Şi Dumnezeu a creat (bara’) pe om în mod complex, bărbat şi femeie (v. 27, zakar şi neqeba),

b. Cronologia evenimentelor

O examinare atentă a acestui capitol va revela o prezentare schematică în care actele creatoare sunt comprimate într-un tipar de 6 zile - există 8 acte de creaţie prezentate cu cuvintele: Şi Dumnezeu a zis. Dacă insistăm aici asupra unei cronologii stricte a evenimentelor, ne încurcă apariţia luminătorilor în ziua a patra. Problema aceasta este evitată dacă tratăm Geneza 1 la fel ca şi alte pasaje din Biblie care se preocupă cu faptele majore şi nu cu cronologia lor (cf. relatările despre ispitirea lui Isus în Matei 4 şi Luca 4, care pun accentul pe realitatea ispitirilor dar dau o ordine diferită; vezi de asemenea Psalmul 78:13, 15, 24, care pune accentul pe realitatea grijii lui Dumnezeu pentru poporul Israel eliberat, dar plasează incidentul cu mana după lovirea stâncii, contrar Exodului). Dacă scriitorul din Geneza 1 este interesat să accentueze realitatea creaţiei şi nu se preocupă în mod special de succesiunea cronologică a evenimentelor, am putea evita o serie de dificultăţi.

Există o schemă destul de consecventă în aranjarea materialului. Primele 3 zile sunt pregătitoare. Producerea luminii şi pregătirea întinderii cerului, a mărilor, uscatului şi vegetaţiei sunt preliminare pentru aşezarea unor locuitori într-un cadru pregătit. Păsările ocupă întinderea cerului, peştii ocupă mările, animalele şi omul ocupă uscatul. Ziua 1 şi a 4-a nu urmează întocmai această schemă, deşi există o oarecare corelaţie. Zilele a 3-a şi a 6-a conţin două acte creatoare. Ziua a şaptea este în afara schemei şi ne vorbeşte despre odihna lui Dumnezeu, când lucrarea Lui a fost încheiată; este un model pentru restul creaţiei Sale, o zi din şapte.

Ceva se pierde dacă la interpretarea acestui capitol împingem exegeza până la limite inutile, întreg pasajul este poetic şi nu se pretează la corelaţii ştiinţifice stricte.

În acest capitol accentul este pus pe ceea ce a spus Dumnezeu (v. 3, 6, 9, 11, 14, 20, 24, 26). Cuvântul creator divin este cel care scoate ordine din haos, lumină din întuneric, viaţă din moarte. Ar trebui acordată o pondere mai mare cuvântului „a zis" (’amar) decât cuvintelor „a crea" sau „a face", deoarece se afirmă că creaţia este produsul voii personale a lui Dumnezeu. Este adevărat că cuvântul „a crea" (bara’) este folosit cu privire la cer şi pământ (v. 1), cu privire la monştrii marini şi făpturile vii (v. 21) şi cu privire la om (v. 27) şi că acest verb este folosit în VT în exclusivitate pentru activitatea divină. Dar în Geneza 1 sunt folosite şi alte cuvinte. Astfel, verbul „a face" (’asa) este folosit cu privire la întinderea cerului (v, 7), cu privire la luminătoare (v. 16), cu privire la fiarele pământului, la vite şi la târâtoare (v. 25) şi cu privire la om (v. 26). De asemenea, activitatea divină este descrisă prin folosirea formei conjunctive a verbului în câteva locuri: „Să fie..." (v. 3,6,14-15), „să se adune..." (v. 9), „să dea..." (v. 11,20,24). Din dorinţa de a introduce varietate, scriitorul a folosit mai multe verbe care subliniază împreună activitatea divină. Dar activitatea esenţială îşi are originea în Cuvântul lui Dumnezeu („Dumnezeu a zis").

c. Înţelesul termenului „zi"

Cuvântul „zi" a creat uneori dificultăţi. Acest cuvânt are mai multe sensuri în Biblie. În forma sa cea mai simplă înseamnă o zi de 24 de ore. Dar uneori este folosit pentru a desemna o perioadă de judectă divină („ziua Domnului", Isaia 2:12 ş.urm.), o perioadă nedefinită de timp („ziua ispitirii", Psalmul 95:8), o perioadă lungă de (să zicem) 1.000 de ani (Psalmul 90:4). Pe baza concepţiei că o zi este 24 de ore, unii au insistat asupra faptului că creaţia a avut loc în 6 zile propriu-zise. Această interpretare nu permite folosirea limbajului poetic sau simbolic şi nici a aranjamentelor schematice în literatura biblică. Alţii au susţinut că o zi reprezintă o perioadă îndelungată de timp şi au căutat să găsească o corelaţie cu vestigiile geologice; dar această concepţie este legată prea îndeaproape de teoriile ştiinţifice contemporane şi acestea sunt notorii pentru tendinţa lor de a suferi schimbări. Dacă acceptăm ideea că Geneza 1 are o structură literară artificială şi că nu se preocupă să furnizeze un tablou al succesiunii cronologice ci vrea doar să afirme faptul că Dumnezeu a creat totul, aceste speculaţii şi ipoteze nu sunt necesare.

O problemă înrudită este modul în care trebuie interpretată expresia „seară şi dimineaţă". Se poate să nu ştim ce a vrut să spună scriitorul. Printre sugestiile oferite sunt următoarele: se referă la sistemul evreiesc de socotire a zilei, de la apus la apus, adică, de seara, parcurgând dimineaţa, până la seara următoare; sau, „seara" marchează încheierea unei perioade al cărei punct de plecare a fost dimineaţa care s-a revărsat o dată cu creaţia luminii, în timp ce „dimineaţa" care urmează marchează începutul unei zile noi şi sfârşitul părţii de noapte din ziua veche. Aceste concepţii sunt diametral opuse una alteia şi denotă că înţelesul nu este clar.

Unii comentatori au interpretat textul în alt fel, sugerând că creaţia a fost revelată scriitorului în 6 zile, şi nu că a fost realizată în 6 zile. Autorul a primit şase vedenii ale activităţii divine şi fiecare dintre ele s-a ocupat de un aspect al lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Fiecare vedenie a urmat întocmai aceeaşi formă şi a început cu cuvintele: „Şi Dumnezeu a zis...", iar apoi s-a încheiat cu: „Şi a fost o seară şi o dimineaţă - aceasta a fost ziua...".

Unii au susţinut că cele şase secţiuni de material biblic au fost scrise pe şase tăbliţe similare, având o structură similară şi o notă finală similară (P. J. Wiseman, vezi Bibliografia). Ideea este interesantă, dar este de fapt o variantă a ideii că în Geneza 1 avem o compoziţie literară aranjată într-o ordine artificială şi care are scopul să ne înveţe că Dumnezeu este Cel care a făcut toate lucrurile. Nu se face nki un comentariu cu privire la metoda divină de lucru.

d. Geneza 1 şi ştiinţa

Problema relaţiei dintre Geneza 1 şi ştiinţele biologice şi geologice a fost abordată în mai multe moduri. Concepţia Concordistă a căutat să găsească o corelaţie mai mult sau mai puţin exactă între ştiinţă şi Biblie. Au fost făcute paralele între straturile geologice şi afirmaţiile din Geneza, luate în succesiune cronologică. Unii au insistat că expresia „după soiul lor" este o respingere categorică a teoriei evoluţiei. Cu toate acestea, nu se ştie exact ce înseamnă termenul evreiesc „soi" (min); se ştie doar că este o observaţie generală că Dumnezeu a făcut creaturile în aşa fel încât să se reproducă în familiile lor. Dar dacă cuvântul evreiesc nu este înţeles, este adevărat că nici categoriile biologice nu sunt stabilite definitiv. Putem spune că Biblia afirmă că, indiferent care este modul în care a luat fiinţă viaţa, Dumnezeu stă la baza procesului, şi atunci Geneza 1 nu afirmă şi nici nu neagă teoria evoluţiei, sau altă teorie oarecare.

Versetul din Geneza 1:2 a fost luat ca bază a „teoriei hiatului" în istoria lumii. Se afirmă că traducerea ar trebui să fie: „Şi pământul a devenit pustiu şi gol". Cu alte cuvinte, a fost creat perfect, dar s-a întâmplat ceva şi ordinea a fost distrusă. După aceea Dumnezeu a re-creat pământul, dându-i o nouă formă din haos. Potrivit acestei concepţii, breşa (hiatul) în timp, lasă loc pentru perioadele geologice lungi înainte de această calamitate. Se afirmă că actul creator original a avut loc într-un trecut imemorial şi că se întinde pe durata erelor geologice. Trebuie să spunem că nu există dovezi geologice pentru această teorie şi că nici traducerea sugerată nu este deloc probabilă. Sensul normal al expresiei ebraice este „a fost" sau „era", şi nu „a devenit".

Mulţi comentatori au căutat să găsească în Geneza 2 istoria unei a doua creaţii, care ar fi avut o ordine cronologică diferită de cea din Geneza 1. O asemenea idee nu este necesară dacă privim Geneza 2 ca parte a unei naraţiuni mai complete din Geneza 2 şi 3, în care Geneza 2 constituie doar o introducere la povestirea despre ispitire şi furnizează cadrul, fără să încerce în vreun fel să dea o istorie a creaţiei şi, desigur, fără să dea vreo succesiune cronologică a evenimentelor.

Ar trebui să accentuăm în încheiere că, deşi continuă să existe dezbateri cu privire la înţelesul şi semnificaţia exactă a Geneza 1, toţi trebuie să fim de acord că afirmaţia centrală a capitolului este că Dumnezeu a creat toate componentele universului în care trăim. Dacă afirmăm lucrul acesta doar la nivelul simplu al observaţiei, pasajul este de aşa natură încât să ne permită să extindem cu uşurinţă afirmaţia la acele domenii care nu pot fi văzute cu ochiul liber.

J.A.T.

III. Teorii antice din Orientul Apropiat

Încă nu a fost găsit nici un mit care să se refere explicit la creaţia universului, iar miturile care se ocupă cu organizarea universului şi a proceselor lui culturale, crearea omului şi originea civilizaţiei, sunt marcate de politeism şi de lupta zeităţilor pentru supremaţie - în contrast puternic cu monoteismul evr. din Geneza 1-2. Majoritatea acestor povestiri fac parte din alte texte şi ideile acelor popoare antice trebuie să fie spicuite din scrieri religioase care, deşi datate în prima parte a mileniului al 2-lea î.Cr., ar putea să provină din surse mult mai vechi, aşa cum dovedeşte istoria creaţiei găsită la *Ebla şi datată în 2350 î.Cr.

a. Sumer şi Babilon

Există o serie de istorii ale creaţiei legate de supremaţia atribuită diferitelor cetăţi antice şi zeilor care se crede că au locuit mai întâi acolo. Astfel, despre Nippur se credea că a fost locuit numai de zei înainte de crearea oamenilor. Enki, zeul adâncului şi al înţelepciunii, a ales Sumerul şi apoi a început să înfiinţeze teritoriile învecinate, inclusiv paradisul Dilmun. La început a făcut râuri, mlaştini şi peşti, iar apoi a făcut marea şi ploaia. În continuare, cultivarea pământului este asigurată prin creşterea grânelor şi a verdeţurilor; uneltele sunt cazmaua şi tiparul pentru cărămizi. Dealurile sunt acoperite de vegetaţie şi vitele şi oile umplu staulele.

Un alt mit povesteşte despre paradisul Dilmun în care zeiţa-mamă Ninhursag naşte copii fără dureri şi suferinţă, deşi Enki, după ce a mâncat plante, este blestemat şi zace bolnav până când este vindecat de o zeiţă creată în mod special, Nin.ti, al cărei nume înseamnă „doamna coastei/doamna din coastă" şi „doamna care face să trăiască", amândouă înţelesurile reflectă numele *Evei.

„Enki şi Ninhursag" se ocupă cu creaţia omului din pământ. Creaţia aceasta a avut loc după o bătălie în care Enki a condus oştile binelui împotriva lui Nammu, marea primară. Apoi, cu ajutorul lui Nin-mah, zeiţa-mamă a pământului, el a creat omul efemer.

Cel mai bine cunoscut mit babilonian despre creaţie este o adaptare a cosmogonici sumeriene numită enuma elis, de la cuvintele cu care începe: „Când în înălţime cerurile încă nu aveau nume şi pământul de jos încă nu fusese chemat pe nume". Tiamat (cf. ebr. tehom, adâncul) şi Apsu (apa dulce) au existat, dar după ce s-au născut alţi zei, Apsu a încercat să-i înlăture din cauza gălăgiei pe care o făceau. Unul dintre zei, Ea, zeul sumerian Enki, l-a omorât pe Apsu; după aceeea Tiamat, vrând să se răzbune, a fost omorât de Marduk, fiul lui Ea, zeul Babilonului în onoarea căruia a fost compus poemul. Marduk a folosit cele două jumătăţi ale lui Tiamat ca să creeze întinderea cerului şi pământul. După aceea a pus în rânduială stelele, soarele şi luna şi în cele din urmă, ca să-i elibereze pe zei de muncile înjositoare, Marduk, cu ajutorul lui Ea, a creat oamenii din pământ amestecat cu sângele lui Kingu, zeul rebel care a condus forţele lui Tiamat. Singurele asemănări dintre aceste istorii şi Geneza 1-2 este menţionarea adâncului (tehom în Geneza 1:2 nu este neapărat o personificare mitologică), odihna divină după creaţie şi împărţirea istorisirii în şase secvenţe (W. G. Lambert, JTS 16, 1965, p. 287-300 şi P. J. Wiseman, Clues to Creation in Genesis, 1977).

Alte epopei ale creaţiei diferă în detalii. Una povesteşte că atunci când „tot uscatul era marea", au fost creaţi zeii şi a fost construită cetatea Babilon. De aceea Marduk a făcut un covor de trestie peste ape şi pe acest covor a creat omul, împreună cu zeiţa-mamă Aruru. După aceea a urmat creaţia animalelor, a râurilor, a ierbii verzi, a uscatului şi a animalelor domestice. Un alt mit atribuie crearea cerului lui Anu şi crearea pământului lui Ea. Şi în acest mit, atunci când zeii au considerat că este necesar, când pământul a furnizat un templu şi roade pentru jertfe, a fost creat omul ca să-i servească pe zei, la fel ca şi în Atra-hasis şi în epopeile mai vechi.

b. Egipt

Dintre mai multe aluzii la creaţie, una datată în cca. 2350 î.Cr. descrie actul zeului Atum care a creat zei pe un deal primordial aflat deasupra apelor Haosului. Atum „care s-a creat pe sine" a adus apoi ordine în lume şi din adâncul întunecat a stabilit locuri şi funcţii pentru celelalte zeităţi, inclusiv pentru Osiris. Teologii de la Memfis, la fel ca şi cei din Teba, aveau modul lor de a justifica originea cetăţii şi zeului lor. Potrivit concepţiei lor, zeul Ptah a fost cel care a conceput creaţia şi a făurit totul prin cuvântul său autoritar - o reflectare veche a doctrinei Logosului, găsită şi în textele sumeriene. Un alt mit atribuie zeului-soare Re’ victoria asupra lumii subpământene Apophis. Potrivit acestei versiuni, omenirea a fost creată din lacrimile lui Re’, toţi oamenii fiind creaţi egali în ceea ce priveşte capacitatea de a se bucura de necesităţile de bază ale vieţii.

Se poate observa că pretutindeni în Orientul Apropiat antic concepţia despre origini a inclus apele golului primar (mai degrabă decât „haos") şi întuneric; creaţia a fost un act divin ex nihilo şi că omul a fost făcut prin intervenţie divină directă, pentru slujirea zeilor. Naraţiunea ebraică, cu claritatea sa şi monoteismul caracteristic, este unică; nu există luptă între zeităţi sau încercări de a înălţa un oraş sau o rasă oarecare.

D.J.W.

c. Grecia antică

Pentru greci, în general, zeii cărora li se închinau nu au fost autorii creaţiei lumii, ci erau fiinţe create sau născute de zeităţi sau forţe vagi pe care le-au înlocuit. În Teogonia, Hesiod spune că la început a existat Haosul, apoi Pământul care, fiind fecundat de Cer, a devenit marea mamă a tuturor. De fapt, în loc de creaţie se poate vorbi despre o dezvoltare automată, prin procreare din începuturi nedefinite. Există multe deosebiri în detalii şi filozofii le comentează în diferite moduri. *Epicurienii au atribuit totul combinaţiei întâmplătoare a atomilor, iar *stoicii panteişti au conceput un *logos sau un principiu al lumii impersonale.

De un interes deosebit este mitul lui Orfeu, deşi probabil că a fost acceptat de relativ puţini oameni, deoarece unii au văzut în orfism paralele semnificative cu creştinismul. În acest mit marele creator este Phanes, care a ieşit dintr-un ou şi, după ce a creat universul şi oamenii din Epoca de Aur, s-a retras în obscuritate până când strănepotul său, Zeus, l-a înghiţit pe el şi toată creaţia lui şi după aceea a creat din nou lumea care există. Oamenii din rasa actuală au apărut din rămăşiţele spulberate ale Titanilor care l-au omorât şi l-au mâncat pe Dionysus, fiul lui Zeus; de aceea, oamenii au în ei atât elemente ale răului cât şi elemente divine. Dionysus a fost readus la viaţă de Zeus şi a fost identificat deseori cu Phanes.

K.L.Mc.K

BIBLIOGRAFIE
The biblical doctrine: C. Hodge, Systematic Theology, 1, 1878, p. 553 ş.urm.; S. Harris, God the Creator and Lord of All, 1, 1897, p. 463-518; J.-J. von Allmen, Vocabulary of the Bible, 1957 (s.v. „Creaţia"). The Genesis Account: F. Delitzsch, Commentary on Genesis, E. T. 1888; P. J. Wiseman, Clues to Creation in Genesis, 1977; A. Heidel, The Babylonian Genesis, 1950, p. 82-140; W. J. Beasley, Creation’s Amazing Architect, 1953, pentru o abordare concordistă tipică; N. H. Ridderbos, Is There a Conflict between Genesis 1 and Natural Science?, 1957. Concepţii nebiblice: vezi ANET, p. 1-9; S. N. Kramer, Mythologies of the Ancient World, 1961, pentru detalii cu privire la tradiţiile sumeriene şi ale altor popoare: A. Heidel, op. cit., pentru o discuţie a relaţiei dintre acestea şi Geneza. Vezi de asemenea W. K. C. Guthrie, Orpheus and Greek Religion, 1935, p. 79 ş.urm.; H. H. Esser, I. H. Marshall, în NIDNTT 1, p. 376-389.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: