corăbii şi bărci
CORĂBII ŞI BĂRCI.
Întrucât atât Egiptul cât şi Mesopotamia erau traversate de râuri şi canale,
dezvoltarea unor modalităţi de transport pe apă a fost necesară pentru succesul
comerţului şi al comunicaţiilor . Plute construite din legături de trestii au
fost folosite din vechime şi apar ca un semn pictografic vechi pe o tăbliţă de
lut din cca. 3500 î.Cr. Pluta a rămas un mijloc obişnuit de transport în zonele
mlăştinoase din S Mesopotamiei. Un model de lut al unei corăbii care a fost
găsit la Eridu datează din cca. 3500 î.Cr. şi este foarte asemănător cu o barcă
rotundă (quffa) confecţionată din lemn şi piei de animale, zugrăvită
într-un basorelief asirian din cca. 870 î.Cr. şi care continuă să fie folosită
pe Eufrat. Plute din piei, umflate sau umplute cu paie, sunt un alt mod de
navigaţie antic; acestea au fost folosite pe o perioadă îndelungată.
Transportul oficial în Sumer, însă, era făcut cu vase cu catarge rotative şi cu
cârmă, propulsate de vâsle sau cu prăjini sau, uneori, trase cu frânghii de pe
mal. Un model de asemenea corabie a fost găsit în mormântul de la Fara, datând
din cca. 3000 î.Cr.; modelul permite reconstituirea realistă a formei carenei
vasului care apare de asemenea pe unele peceţi cilindrice din Sumer şi pe
sculpturi egiptene din aceeaşi perioadă. În timpul mileniului al 3-lea s-a
dezvoltat comerţul maritim din Mesopotamia prin Golful Persic şi până în N
Oceanului Indian. Se cunosc prea puţine lucruri cu privire la corăbiile care au
facilitat această activitate, deşi un text din cca. 2000 î.Cr. menţionează o
corabie care cântărea 300 de gur (28.400 kg sau 28 tone).
În Egipt cele mai vechi bărci de lemn au fost copii ale plutelor
de trestie şi deşi forma carenei a fost modificată, adaptând-o în funcţie de
noul material de construcţie, adică lemnul, au continuat să fie folosite motive
decorative cum sunt floarea de lotus , obişnuită pe vasele de trestie. Pe lângă
numeroasele reprezentări ale corăbiilor din decoraţiile din morminte,
informaţiile referitoare la corăbiile egiptene au fost îmbogăţite în mare
măsură de descoperirea unor corăbii reale. Cea mai veche a fost găsită lângă
piramida lui Kheops la Giseh (cca. 2600 î.Cr.) şi este lungă de 43,4 m; alte
două corăbii lungi de 10 m au fost găsite la Dahshur şi provin din Dinastia a
12-a (1991-1786 î.Cr.). Lipsa unui lemn bun în Egipt a impus importul acestuia
din Liban şi de aceea au fost construite corăbii maritime. Prezenţa corăbiilor
egiptene de-a lungul coastei Palestinei confirmă avertismentul lui Moise că
s-ar putea ca Israel să se întoarcă în Egipt cu corăbiile (Deuteronom 26:68),
mai ales că transportul unor sclavi asiatici pe corăbii egiptene este zugrăvit
încă din timpul domniei lui Sahuré, cca. 2500 î.Cr. Au fost efectuate expediţii
pe Marea Roşie în corăbii lungi de circa 30 m şi propulsate de vele sau vâsle.
O trăsătură distinctivă a vechilor corăbii maritime egiptene este legătura cu o
frânghie care trecea peste cele două extremităţi ale vasului şi peste nişte
stâlpi bifurcaţi de pe punte, cu ajutorul cărora frânghia era tensionată. Acest
dispozitiv era necesar pentru a compensa lipsa unei chile care să menţină vasul
rigid când era lovit de valuri.
I. În Vechiul Testament
Deşi evreii nu au fost navigatori, prin poziţia lor
geografică era imposibil să nu vină în contact cu marinari şi cu corăbiile lor.
Triburile lui Zabulon, Isahar, Dan şi Aşer au avut cândva teritorii cu ieşire
la mare (Geneza 49:13; Deuteronom 33:19; Judecători 5:17) şi vecinii
Israelului, *fenicienii şi *filistenii, erau puteri maritime de frunte. Cu
toate acestea, corăbiile au rămas o sursă de mirare pentru evrei (Proverbe
30:19) şi o călătorie sfârşită cu bine era considerată o demonstrare a bunătăţii
şi puterii lui Dumnezeu (Psalmul 107:23-30). Mişcarea corăbiei le aducea aminte
de mersul unui om beat (Proverbe 23:34) iar trecerea ei rapidă le aducea aminte
de trecerea vieţii (Iov 9:26).
Cuvântul generic evreiesc pentru corabie, ‘oniyya se
referă de obicei la vasele comerciale maritime (de ex. Proverbe 31:14) care
sunt numite adesea „corăbii din Tars" (1 Împăraţi 22:48 ş.urm.). Fie că
*Tars este identificat cu localitatea Tartessus din S Spaniei sau cu Tarsus din
Cilicia, fie că expresia înseamnă „corăbii de transportat minereu",
corabia descrisă prin acest nume este o corabie comercială feniciană. Barnett (Antiquity
32, 1958, p. 226) consideră că vasele feniciene de transport, cu carene
rotunjite, zugrăvite în basoreliefurile lui Sanherib (cca. 700 î.Cr.) sunt
„corăbiile din Tars". Aceste corăbii sunt propulsate de două rânduri de
vâsle; deşi este adevărat că galerele comerciale constituiau un mijloc
important de transport în Mediterana, unde verile sunt calme, lipsa pânzelor
pune sub semnul întrebării identificarea. Navigaţia feniciană s-a dezvoltat în
mileniul al 2-lea î.Cr. şi ne este cunoscută din picturile din mormintele
egiptene şi din scrieri. Picturile arată că, spre deosebire de corăbiile
egipt., vasele canaanite (cele, feniciene dintr-o perioadă mai veche) erau
construite cu o chilă şi aveau pe punte o construcţie similară unei balustrade
despre care unii cred că servea ca o protecţie contra vântului, iar alţii cred
că proteja încărcătura. Un document de la Ras Shamra, cca. 1200 î.Cr., menţionează
că unul dintre aceste vase comerciale avea o încărcătură de 457.000 kg (450
tone), ceea ce se pare că nu era ceva neobişnuit. Un vas atât de mare se putea
baza numai pe forţa vântului şi putea fi propulsat şi de vâsle pe perioade
scurte, în caz de urgenţă.
Corabia pe care s-a îmbarcat Iona la Iope este numită sepina
(Iona 1:5), fapt care poate sugera că era vorba de un vas mare cu punte,
asemănător poate cu un vas comercial gr. pictat pe o cupă din cca. 550 î.Cr.
Echipajul consta din marinari, ebr. mallahim (Iona 1:5), comandaţi de o
persoană numită rab hahobel (Iona 1:6), „pilot şef (cârmaci şef).
Fenicienii foloseau vase mai mici pentru transporturi pe
distanţe scurte. Aceste vase aveau roţi cu zbaturi şi puteau fi recunoscute
după prora înaltă şi stâlpii de la pupa, dintre care unul era sculptat în forma
unui cap de cal; de aceea erau numite de gr. hippos. Un basorelief
asirian din cca. 710 î.Cr. prezintă aceste vase într-o operaţie de transportare
a buştenilor, similară cu cea întreprinsă de Hiram, regele Tirului, pentru
Solomon (1 Împăraţi 5:9).
Un alt cuvânt ebr. pentru corabie, si, se pare ca era
folosit în mod special referitor la vasele de război. Acest vas este menţionat
ca o „galeră cu vâsle", ’oni sayit (Isaia 33:21), unde se spune că
nici o asemenea corabie nu se va apropia de Ierusalim pe timp de pace. Aceste
vase de război aveau carene zvelte şi erau construite pentru a se deplasa cu
viteză, iar în faţă avea un pinten de abordare. Pentru a reduce lungimea
vasului şi a-i mări capacitatea de manevră fără a pierde viteză, vâslaşii, satim
(Ezechiel 27:8), erau aşezaţi câte doi pe o bancă. Grecii erau deosebit de
pricepuţi în luptele cu asemenea vase care se poate să fie temutele „corăbii
din Chitim" (Daniel 11:30; cf.
Numeri 24:24). Datorită vitezei lor, vasele de război erau folosite pentru a
transmite mesaje urgente peste mări (Ezechiel 30:9; Tucidide 3. 49. 3).
BIBLIOGRAFIE
G. Bass, A History of Seafaring, 1972; B. Landstrom, The
Ship, 1971; L. Casson, Ships and Seamanship in the Ancient World,
1971.
C.J.D.
II. În Noul Testament
a. Pe Marea Galileii
Corăbiile galileene erau folosite în principal pentru
*pescuit (de ex. Matei 4:21 ş.urm.;
Marcu 1:19 ş.urm.; Ioan 21:3 ş.urm.), dar şi pentru transport general peste lac
(de ex. Matei 8:23 ş.urm.; 9:1; 14:13 ş.urm.; Marcu 8:10 ş.urm.). Domnul nostru
predica uneori dintr-o barcă, aşa încât vocea Lui să nu fie limitată de
mulţimea care se apropia prea mult de El (Marcu 4:1; Luca 5:2 ş.urm.).
Aceste vase nu erau mari: într-o corabie s-a putut urca Isus
cu ucenicii Săi de ex. Marcu 8:10, dar prinderea unei cantităţi neobişnuit de
peşte într-o singură plasă, depăşea capacitatea a două bărci (Luca 5:7). Nu
încape îndoială că erau echipate cu pânze, dar de obicei erau echipate şi cu
vâsle care să le permită să înainteze când vântul era calm şi în timpul
furtunilor puternice care bântuie ocazional pe lac (Marcu 6:48; Ioan 6:19).
b. Pe Marea Mediterană
Caracteristicile principale ale corăbiilor din Mediterană
s-au schimbat prea puţin în cursul secolelor. Corăbiile de război („corăbiile
lungi", lungimea lor fiind de opt sau zece ori mai mare decât lăţimea)
erau propulsate de obicei cu vâsle şi se îndepărtau numai rareori de coastă.
Corăbiile comerciale („corăbii rotunde", lungimea lor fiind de trei sau
patru ori mai mare decât lăţimea) se bazau pe vele, dar puteau fi echipate şi
cu vâsle pentru situaţii de urgenţă. În general navigau destul de aproape de
ţărm, dar în condiţii favorabile puteau traversa mările deschise (*PATARA).
Majoritatea corăbiilor maritime aveau un deplasament de 70 până la 300 de tone,
dar Pliniu menţionează o corabie care se pare că avea un deplasament de 1.300
de tone.
Majoritatea călătoriilor misionare ale lui Pavel au fost
făcute probabil în vase mici de coastă, dar în călătoria sa spre Roma a
călătorit în două dintre corăbiile pentru transportat grâne, care făceau naveta
între Egipt şi Italia, care au putut transporta cu uşurinţă o încărcătură
suplimentară de 276 de membri ai echipajului şi pasageri (Faptele Apostolilor
27:37). Aproximativ în aceeaşi perioadă Josephus a călătorit cu o corabie care
a transportat 600 de pasageri (Vita 15). Lucian (Navigium 1
ş.urm.) face o descriere a unei corăbii mari pentru transportat grâne din anul
150 d.Cr.; în ultimii ani arheologii submarini au examinat o serie de epave
antice. În felul acesta ne putem face o idee despre corabia „Dioscurilor"
pe care a călătorit Pavel (*CASTOR ŞI
POLUX). O asemenea corabie avea un catarg principal cu vergi lungi pe care era
vela mare, pătrată, şi poate o velă mică, şi un arbore trinchet înclinat
înainte, aproape ca un bompres, cu şcota trincii (gr. artemon), care
putea fi folosită pentru a pilota corabia când nu doreau să folosească toată
forţa vântului (Faptele Apostolilor 27:40); pentru a conduce corabia în cerc şi
pentru a controla devierea în timp de furtună (în Faptele Apostolilor 27:17 „au
lăsat pânzele în jos" poate să însemne „au coborât şcota trincii" sau
„au coborât ancora de mare" sau „au coborât vela mare"). Când coborau
pânzele aceste corăbii puteau naviga în limita a 7 carturi faţă de vânt.
Prova se termina în partea superioară cu o figură sculptată
sau pictată care reprezenta numele corăbiei (Faptele Apostolilor 28:11), iar la
pupa, care era de asemenea înălţată, având de obicei forma unui gât de gâscă,
era o statuie a zeului patron al portului de origine. Două vâsle mari de la
pupa serveau ca şi cârme şi puteau fi acţionate independent sau puteau fi
rotite împreună cu ajutorul fusului cârmei sau cu ajutorul unor frânghii legate
de o roată principală. Pe timp de furtună cârmele puteau fi blocate în poziţie
(cf. Faptele Apostolilor 27:40).
Unele ancore erau confecţionate în întregime din fier, dar
majoritatea aveau partea centrală din lemn, cu braţe de plumb sau din piatră.
Ele puteau cântări mai mult de 600 kg şi de ele erau legate geamanduri mici. La
bord se aflau trei sau patru ancore, iar când corabia ancora în apropierea
ţărmului, erau coborâte una sau două ancore din carenă, iar cablurile de
ancorare de la pupa erau prinse pe ţărm. Pentru manevre sau pentru a ieşi din
furtună, însă, ancora putea fi coborâtă la pupa (Faptele Apostolilor 27:29). O
sondă era folosită pentru a măsura adâncimea apei în locuri mai puţin adânci
(Faptele Apostolilor 27:28), şi sonda putea fi unsă pentru a aduce la suprafaţă
eşantioane de pe fundul mării.
O barcă de salvare era remorcată la pupa pe timp bun, dar pe
timp de furtună era ridicată pe punte (Faptele Apostolilor 27:16 ş.urm.) pentru
a nu fi dusă de valuri sau zdrobită. Aceasta era destinată să fie folosită în
port şi nu ca barcă de salvare: dacă corabia naufragia, supravieţuitorii
trebuia să se agaţe de bucăţi de lemn. Pavel a naufragiat de trei ori înainte
de călătoria sa la Roma (2 Corinteni 11:25).
Riscurile oricărei călătorii erau mari, dar la fel de mari
erau şi profiturile dacă traversarea era reuşită (cf. Apocalipsa 18:19).
Deseori proprietarul comanda corabia, fiind ajutat probabil de un cârmaci sau
navigator de profesie; în situaţii dificile şi pasagerii puteau lua parte la
luarea deciziilor (Faptele Apostolilor 27:9-12: sutaşul era răspunzător pentru
însoţitorii săi, nu pentru corabie). Pe corăbiile comerciale mari puteau exista
până la trei punţi şi câteva cabine de lux, dar majoritatea pasagerilor dormeau
pe punte sau în cală.
Pentru e evita furtunile de la jumătatea lunii noiembrie şi
până la jumătatea lunii februarie catargul era coborât şi corăbiile erau ţinute
în port (Faptele Apostolilor 20:3, 6; 28:11; 1 Corinteni 16:6 ş.urm.; 2 Timotei
4:21; Tit 3:12), iar perioadele de aproximativ o lună înainte şi după acest
sezon erau considerate periculoase (Faptele Apostolilor 27:9). Principala
dificultate se pare că a fost întunecarea cerului, făcând imposibilă navigarea
după soare şi după stele. Potrivit lui Josephus (BJ 2. 203), au fost necesare 3
luni pentru ca o scrisoare a împăratului Gaius de la Roma să ajungă la
Petronius, în Iudea (*SAMOTRACIA).
Există unele îndoieli cu privire la „încingerea corăbiei cu
frânghii" (Faptele Apostolilor 27:17). Părerea tradiţională, şi cea mai
probabilă, este că au fost trecute frânghii pe sub corabie, dintr-o parte în
alta, pentru a menţine lemnăria la un loc; unii explică această legare cu
cabluri puse orizontal, în jurul carenei (o operaţiune puţin probabilă la o
corabie mare care avea mai multe punţi care să o întărească).
c. Folosirea în sens figurat
Metaforele nautice sunt rare în NT. În Evrei 6:19 speranţa
este numită „o ancoră a sufletului"; iar în Iacov 3:4-5 limba este
comparată cu cârma unei corăbii.
BIBLIOGRAFIE
L. Casson, Ships and Seamanship in the Ancient World,
1971; J. Smith, The Voyage and Shipwreck of St. Paul, 1880; C. Torr, Ancient
Ships, 1964; K. L. McKay, Proceedings of the Classical Association
61, 1964, p. 25 ş.urm.; H. J. Cadbury în BC, 5, p. 345 ş.urm.
K.L.McK.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu