corăbii şi bărci



CORĂBII ŞI BĂRCI. Întrucât atât Egiptul cât şi Mesopotamia erau traversate de râuri şi canale, dezvoltarea unor modalităţi de transport pe apă a fost necesară pentru succesul comerţului şi al comunicaţiilor . Plute construite din legături de trestii au fost folosite din vechime şi apar ca un semn pictografic vechi pe o tăbliţă de lut din cca. 3500 î.Cr. Pluta a rămas un mijloc obişnuit de transport în zonele mlăştinoase din S Mesopotamiei. Un model de lut al unei corăbii care a fost găsit la Eridu datează din cca. 3500 î.Cr. şi este foarte asemănător cu o barcă rotundă (quffa) confecţionată din lemn şi piei de animale, zugrăvită într-un basorelief asirian din cca. 870 î.Cr. şi care continuă să fie folosită pe Eufrat. Plute din piei, umflate sau umplute cu paie, sunt un alt mod de navigaţie antic; acestea au fost folosite pe o perioadă îndelungată. Transportul oficial în Sumer, însă, era făcut cu vase cu catarge rotative şi cu cârmă, propulsate de vâsle sau cu prăjini sau, uneori, trase cu frânghii de pe mal. Un model de asemenea corabie a fost găsit în mormântul de la Fara, datând din cca. 3000 î.Cr.; modelul permite reconstituirea realistă a formei carenei vasului care apare de asemenea pe unele peceţi cilindrice din Sumer şi pe sculpturi egiptene din aceeaşi perioadă. În timpul mileniului al 3-lea s-a dezvoltat comerţul maritim din Mesopotamia prin Golful Persic şi până în N Oceanului Indian. Se cunosc prea puţine lucruri cu privire la corăbiile care au facilitat această activitate, deşi un text din cca. 2000 î.Cr. menţionează o corabie care cântărea 300 de gur (28.400 kg sau 28 tone).

În Egipt cele mai vechi bărci de lemn au fost copii ale plutelor de trestie şi deşi forma carenei a fost modificată, adaptând-o în funcţie de noul material de construcţie, adică lemnul, au continuat să fie folosite motive decorative cum sunt floarea de lotus , obişnuită pe vasele de trestie. Pe lângă numeroasele reprezentări ale corăbiilor din decoraţiile din morminte, informaţiile referitoare la corăbiile egiptene au fost îmbogăţite în mare măsură de descoperirea unor corăbii reale. Cea mai veche a fost găsită lângă piramida lui Kheops la Giseh (cca. 2600 î.Cr.) şi este lungă de 43,4 m; alte două corăbii lungi de 10 m au fost găsite la Dahshur şi provin din Dinastia a 12-a (1991-1786 î.Cr.). Lipsa unui lemn bun în Egipt a impus importul acestuia din Liban şi de aceea au fost construite corăbii maritime. Prezenţa corăbiilor egiptene de-a lungul coastei Palestinei confirmă avertismentul lui Moise că s-ar putea ca Israel să se întoarcă în Egipt cu corăbiile (Deuteronom 26:68), mai ales că transportul unor sclavi asiatici pe corăbii egiptene este zugrăvit încă din timpul domniei lui Sahuré, cca. 2500 î.Cr. Au fost efectuate expediţii pe Marea Roşie în corăbii lungi de circa 30 m şi propulsate de vele sau vâsle. O trăsătură distinctivă a vechilor corăbii maritime egiptene este legătura cu o frânghie care trecea peste cele două extremităţi ale vasului şi peste nişte stâlpi bifurcaţi de pe punte, cu ajutorul cărora frânghia era tensionată. Acest dispozitiv era necesar pentru a compensa lipsa unei chile care să menţină vasul rigid când era lovit de valuri.

I. În Vechiul Testament

Deşi evreii nu au fost navigatori, prin poziţia lor geografică era imposibil să nu vină în contact cu marinari şi cu corăbiile lor. Triburile lui Zabulon, Isahar, Dan şi Aşer au avut cândva teritorii cu ieşire la mare (Geneza 49:13; Deuteronom 33:19; Judecători 5:17) şi vecinii Israelului, *fenicienii şi *filistenii, erau puteri maritime de frunte. Cu toate acestea, corăbiile au rămas o sursă de mirare pentru evrei (Proverbe 30:19) şi o călătorie sfârşită cu bine era considerată o demonstrare a bunătăţii şi puterii lui Dumnezeu (Psalmul 107:23-30). Mişcarea corăbiei le aducea aminte de mersul unui om beat (Proverbe 23:34) iar trecerea ei rapidă le aducea aminte de trecerea vieţii (Iov 9:26).

Cuvântul generic evreiesc pentru corabie, ‘oniyya se referă de obicei la vasele comerciale maritime (de ex. Proverbe 31:14) care sunt numite adesea „corăbii din Tars" (1 Împăraţi 22:48 ş.urm.). Fie că *Tars este identificat cu localitatea Tartessus din S Spaniei sau cu Tarsus din Cilicia, fie că expresia înseamnă „corăbii de transportat minereu", corabia descrisă prin acest nume este o corabie comercială feniciană. Barnett (Antiquity 32, 1958, p. 226) consideră că vasele feniciene de transport, cu carene rotunjite, zugrăvite în basoreliefurile lui Sanherib (cca. 700 î.Cr.) sunt „corăbiile din Tars". Aceste corăbii sunt propulsate de două rânduri de vâsle; deşi este adevărat că galerele comerciale constituiau un mijloc important de transport în Mediterana, unde verile sunt calme, lipsa pânzelor pune sub semnul întrebării identificarea. Navigaţia feniciană s-a dezvoltat în mileniul al 2-lea î.Cr. şi ne este cunoscută din picturile din mormintele egiptene şi din scrieri. Picturile arată că, spre deosebire de corăbiile egipt., vasele canaanite (cele, feniciene dintr-o perioadă mai veche) erau construite cu o chilă şi aveau pe punte o construcţie similară unei balustrade despre care unii cred că servea ca o protecţie contra vântului, iar alţii cred că proteja încărcătura. Un document de la Ras Shamra, cca. 1200 î.Cr., menţionează că unul dintre aceste vase comerciale avea o încărcătură de 457.000 kg (450 tone), ceea ce se pare că nu era ceva neobişnuit. Un vas atât de mare se putea baza numai pe forţa vântului şi putea fi propulsat şi de vâsle pe perioade scurte, în caz de urgenţă.

Corabia pe care s-a îmbarcat Iona la Iope este numită sepina (Iona 1:5), fapt care poate sugera că era vorba de un vas mare cu punte, asemănător poate cu un vas comercial gr. pictat pe o cupă din cca. 550 î.Cr. Echipajul consta din marinari, ebr. mallahim (Iona 1:5), comandaţi de o persoană numită rab hahobel (Iona 1:6), „pilot şef (cârmaci şef).

Fenicienii foloseau vase mai mici pentru transporturi pe distanţe scurte. Aceste vase aveau roţi cu zbaturi şi puteau fi recunoscute după prora înaltă şi stâlpii de la pupa, dintre care unul era sculptat în forma unui cap de cal; de aceea erau numite de gr. hippos. Un basorelief asirian din cca. 710 î.Cr. prezintă aceste vase într-o operaţie de transportare a buştenilor, similară cu cea întreprinsă de Hiram, regele Tirului, pentru Solomon (1 Împăraţi 5:9).

Un alt cuvânt ebr. pentru corabie, si, se pare ca era folosit în mod special referitor la vasele de război. Acest vas este menţionat ca o „galeră cu vâsle", ’oni sayit (Isaia 33:21), unde se spune că nici o asemenea corabie nu se va apropia de Ierusalim pe timp de pace. Aceste vase de război aveau carene zvelte şi erau construite pentru a se deplasa cu viteză, iar în faţă avea un pinten de abordare. Pentru a reduce lungimea vasului şi a-i mări capacitatea de manevră fără a pierde viteză, vâslaşii, satim (Ezechiel 27:8), erau aşezaţi câte doi pe o bancă. Grecii erau deosebit de pricepuţi în luptele cu asemenea vase care se poate să fie temutele „corăbii din Chitim"  (Daniel 11:30; cf. Numeri 24:24). Datorită vitezei lor, vasele de război erau folosite pentru a transmite mesaje urgente peste mări (Ezechiel 30:9; Tucidide 3. 49. 3).

BIBLIOGRAFIE
G. Bass, A History of Seafaring, 1972; B. Landstrom, The Ship, 1971; L. Casson, Ships and Seamanship in the Ancient World, 1971.

C.J.D.

II. În Noul Testament

a. Pe Marea Galileii

Corăbiile galileene erau folosite în principal pentru *pescuit  (de ex. Matei 4:21 ş.urm.; Marcu 1:19 ş.urm.; Ioan 21:3 ş.urm.), dar şi pentru transport general peste lac (de ex. Matei 8:23 ş.urm.; 9:1; 14:13 ş.urm.; Marcu 8:10 ş.urm.). Domnul nostru predica uneori dintr-o barcă, aşa încât vocea Lui să nu fie limitată de mulţimea care se apropia prea mult de El (Marcu 4:1; Luca 5:2 ş.urm.).

Aceste vase nu erau mari: într-o corabie s-a putut urca Isus cu ucenicii Săi de ex. Marcu 8:10, dar prinderea unei cantităţi neobişnuit de peşte într-o singură plasă, depăşea capacitatea a două bărci (Luca 5:7). Nu încape îndoială că erau echipate cu pânze, dar de obicei erau echipate şi cu vâsle care să le permită să înainteze când vântul era calm şi în timpul furtunilor puternice care bântuie ocazional pe lac (Marcu 6:48; Ioan 6:19).

b. Pe Marea Mediterană

Caracteristicile principale ale corăbiilor din Mediterană s-au schimbat prea puţin în cursul secolelor. Corăbiile de război („corăbiile lungi", lungimea lor fiind de opt sau zece ori mai mare decât lăţimea) erau propulsate de obicei cu vâsle şi se îndepărtau numai rareori de coastă. Corăbiile comerciale („corăbii rotunde", lungimea lor fiind de trei sau patru ori mai mare decât lăţimea) se bazau pe vele, dar puteau fi echipate şi cu vâsle pentru situaţii de urgenţă. În general navigau destul de aproape de ţărm, dar în condiţii favorabile puteau traversa mările deschise (*PATARA). Majoritatea corăbiilor maritime aveau un deplasament de 70 până la 300 de tone, dar Pliniu menţionează o corabie care se pare că avea un deplasament de 1.300 de tone.

Majoritatea călătoriilor misionare ale lui Pavel au fost făcute probabil în vase mici de coastă, dar în călătoria sa spre Roma a călătorit în două dintre corăbiile pentru transportat grâne, care făceau naveta între Egipt şi Italia, care au putut transporta cu uşurinţă o încărcătură suplimentară de 276 de membri ai echipajului şi pasageri (Faptele Apostolilor 27:37). Aproximativ în aceeaşi perioadă Josephus a călătorit cu o corabie care a transportat 600 de pasageri (Vita 15). Lucian (Navigium 1 ş.urm.) face o descriere a unei corăbii mari pentru transportat grâne din anul 150 d.Cr.; în ultimii ani arheologii submarini au examinat o serie de epave antice. În felul acesta ne putem face o idee despre corabia „Dioscurilor" pe care a călătorit Pavel  (*CASTOR ŞI POLUX). O asemenea corabie avea un catarg principal cu vergi lungi pe care era vela mare, pătrată, şi poate o velă mică, şi un arbore trinchet înclinat înainte, aproape ca un bompres, cu şcota trincii (gr. artemon), care putea fi folosită pentru a pilota corabia când nu doreau să folosească toată forţa vântului (Faptele Apostolilor 27:40); pentru a conduce corabia în cerc şi pentru a controla devierea în timp de furtună (în Faptele Apostolilor 27:17 „au lăsat pânzele în jos" poate să însemne „au coborât şcota trincii" sau „au coborât ancora de mare" sau „au coborât vela mare"). Când coborau pânzele aceste corăbii puteau naviga în limita a 7 carturi faţă de vânt.

Prova se termina în partea superioară cu o figură sculptată sau pictată care reprezenta numele corăbiei (Faptele Apostolilor 28:11), iar la pupa, care era de asemenea înălţată, având de obicei forma unui gât de gâscă, era o statuie a zeului patron al portului de origine. Două vâsle mari de la pupa serveau ca şi cârme şi puteau fi acţionate independent sau puteau fi rotite împreună cu ajutorul fusului cârmei sau cu ajutorul unor frânghii legate de o roată principală. Pe timp de furtună cârmele puteau fi blocate în poziţie (cf. Faptele Apostolilor 27:40).

Unele ancore erau confecţionate în întregime din fier, dar majoritatea aveau partea centrală din lemn, cu braţe de plumb sau din piatră. Ele puteau cântări mai mult de 600 kg şi de ele erau legate geamanduri mici. La bord se aflau trei sau patru ancore, iar când corabia ancora în apropierea ţărmului, erau coborâte una sau două ancore din carenă, iar cablurile de ancorare de la pupa erau prinse pe ţărm. Pentru manevre sau pentru a ieşi din furtună, însă, ancora putea fi coborâtă la pupa (Faptele Apostolilor 27:29). O sondă era folosită pentru a măsura adâncimea apei în locuri mai puţin adânci (Faptele Apostolilor 27:28), şi sonda putea fi unsă pentru a aduce la suprafaţă eşantioane de pe fundul mării.

O barcă de salvare era remorcată la pupa pe timp bun, dar pe timp de furtună era ridicată pe punte (Faptele Apostolilor 27:16 ş.urm.) pentru a nu fi dusă de valuri sau zdrobită. Aceasta era destinată să fie folosită în port şi nu ca barcă de salvare: dacă corabia naufragia, supravieţuitorii trebuia să se agaţe de bucăţi de lemn. Pavel a naufragiat de trei ori înainte de călătoria sa la Roma (2 Corinteni 11:25).

Riscurile oricărei călătorii erau mari, dar la fel de mari erau şi profiturile dacă traversarea era reuşită (cf. Apocalipsa 18:19). Deseori proprietarul comanda corabia, fiind ajutat probabil de un cârmaci sau navigator de profesie; în situaţii dificile şi pasagerii puteau lua parte la luarea deciziilor (Faptele Apostolilor 27:9-12: sutaşul era răspunzător pentru însoţitorii săi, nu pentru corabie). Pe corăbiile comerciale mari puteau exista până la trei punţi şi câteva cabine de lux, dar majoritatea pasagerilor dormeau pe punte sau în cală.

Pentru e evita furtunile de la jumătatea lunii noiembrie şi până la jumătatea lunii februarie catargul era coborât şi corăbiile erau ţinute în port (Faptele Apostolilor 20:3, 6; 28:11; 1 Corinteni 16:6 ş.urm.; 2 Timotei 4:21; Tit 3:12), iar perioadele de aproximativ o lună înainte şi după acest sezon erau considerate periculoase (Faptele Apostolilor 27:9). Principala dificultate se pare că a fost întunecarea cerului, făcând imposibilă navigarea după soare şi după stele. Potrivit lui Josephus (BJ 2. 203), au fost necesare 3 luni pentru ca o scrisoare a împăratului Gaius de la Roma să ajungă la Petronius, în Iudea (*SAMOTRACIA).

Există unele îndoieli cu privire la „încingerea corăbiei cu frânghii" (Faptele Apostolilor 27:17). Părerea tradiţională, şi cea mai probabilă, este că au fost trecute frânghii pe sub corabie, dintr-o parte în alta, pentru a menţine lemnăria la un loc; unii explică această legare cu cabluri puse orizontal, în jurul carenei (o operaţiune puţin probabilă la o corabie mare care avea mai multe punţi care să o întărească).

c. Folosirea în sens figurat

Metaforele nautice sunt rare în NT. În Evrei 6:19 speranţa este numită „o ancoră a sufletului"; iar în Iacov 3:4-5 limba este comparată cu cârma unei corăbii.

BIBLIOGRAFIE
L. Casson, Ships and Seamanship in the Ancient World, 1971; J. Smith, The Voyage and Shipwreck of St. Paul, 1880; C. Torr, Ancient Ships, 1964; K. L. McKay, Proceedings of the Classical Association 61, 1964, p. 25 ş.urm.; H. J. Cadbury în BC, 5, p. 345 ş.urm.

K.L.McK.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: