convertire



CONVERTIRE.

I. Înţelesul cuvântului

Întoarcere sau reîntoarcere la Dumnezeu. Principalele cuvinte pentru exprimarea acestei idei sunt, în VT, sub (tradus „întoarcere"), iar în NT strephomai (Matei 18:3; Ioan 12:40: diateza reflexivă exprimă caracterul reflexiv al acţiunii, cf. in franceză, „se convertir"); epistrepho (folosit în mod obişnuit în LXX pentru a traduce sub) şi substantivul înrudit epistrophe (numai în Faptele Apostolilor 15:3). În textele din Matei 13:15; 18:3; Marcu 4:12; Luca 22:32; Ioan 12:40; Faptele Apostolilor 3:19; 28:27 verbul epistrepho nu este folosit la diateza pasivă. Verbele sub şi epistrepho pot fi folosite tranzitive sau intranzitive: în VT se spune despre Dumnezeu că îi întoarce pe oameni la Sine (15 ori); în NT se spune despre predicatori că îi întorc pe oameni la Dumnezeu (Luca 1:16 ş.urm., reflectând pasajele din Maleahi 4:5-6; Iacov 5:19 ş.urm; probabil Faptele Apostolilor 26:18). Înţelesul fundamental pe care-l exprimă cuvintele din grupul strepho şi sub este acela de întoarcere înapoi (reîntoarcere: vezi Luca 2:39; Faptele Apostolilor 7:39) sau întoarcere împrejur (vezi Apocalipsa 1:12). Sensul teologic al termenilor reprezintă o transferare a acestei idei în domeniul relaţiei omului cu Dumnezeu.

II. Folosirea în Vechiul Testament

VT vorbeşte mai mult despre convertiri naţionale ale Israelului sau ale unei comunităţi păgâne (Ninive: Iona 3:7-10); există şi câteva referiri la convertiri personale (cf. Psalmul 51:13; relatările despre Naaman, 2 Împăraţi 5; Iosia, 2 Împăraţi 23:25; Manase, 2 Cronici 33:12 ş.urm.), alături de profeţii despre convertiri mondiale (cf. Psalmul 22:27). În VT convertirea înseamnă pur şi simplu întoarcerea la Iahve, Dumnezeul legământului cu Israel. Pentru israeliţi, membrii prin naştere ai comunităţii legământului, convertirea însemna întoarcerea la „Dumnezeul tău Iahve" (Deuteronom 4:30; 30:2, 10), cu sinceritate deplină, după o perioadă de lipsă de loialitate faţă de condiţiile legământului. Prin urmare, în Israel convertirea era esenţială pentru întoarcerea la Dumnezeu a celor care s-au abătut de la El. Motivul pentru care indivizii sau comunităţile aveau nevoie să se „întoarcă la Domnul" era că ei se îndepărtaseră de El sau rătăciseră de la căile Lui. De aceea actele naţionale de întoarcere la Dumnezeu erau marcate frecvent de „facerea unui *legământ" de către lider sau de către popor, adică, facerea unei noi declaraţii solemne că de acum încolo ei vor fi pe deplin loiali legământului lui Dumnezeu, de care s-au rupt în trecut (pe vremea lui Iosua, Iosua 24:25; Iehoiada, 2 Împăraţi 11:17; Asa, 2 Cronici 15:12; Ezechia, 2 Cronici 29:10; Iosia, 2 Cronici 34:31). Baza teologică pentru aceste declaraţii publice de convertire se află în doctrina despre legământ. Legământul lui Dumnezeu cu Israel a fost o relaţie stabilă; căderile în idolatrie şi păcat au atras asupra lui Israel pedepsele legământului (cf. Amos 3:2), dar nu au putut distruge legământul; iar dacă Israel s-a întors din nou la Iahve, El S-a întors spre ei cu binecuvântări (cf. Zaharia 1:3) şi naţiunea avea să fie restaurată şi vindecată (Deuteronom 4:23-31; 29:1-30:10; Isaia 6:10).

VT, însă, afirmă cu tărie că prin convertire se înţelege ceva mai mult decât o simplă exteriorizare a regretelor şi o schimbare a comportării. Adevărata întoarcere la Dumnezeu, în orice circumstanţe, implică umilirea de sine lăuntrică, o adevărată transformare a inimii şi o căutare sinceră a Domnului (Deuteronom 4:29 ş.urm; 30:2,10; Isaia 6:9 ş.urm.; Ieremia 24:7), şi va fi însoţită de o cunoaştere dară a lui Dumnezeu şi a căilor Lui (Ieremia 24:7; cf. 2 Împăraţi 5:15; 2 Cronici 33:13).

III. Folosirea în Noul Testament

În NT termenul epistrepho este folosit numai o singură dată pentru întoarcerea la Cristos a unui creştin care a căzut în păcat (Petru: Luca 22:32). În alte locuri cei care au alunecat de la credinţă sunt îndemnaţi nu la convertire ci la pocăinţă (Apocalipsa 2:5,16,21 ş.urm; 3:3, 19) iar cuvintele înrudite cu „convertire" se referă numai la acea decizie de întoarcere la Dumnezeu prin care - prin credinţa în Cristos - un păcătos, evreu sau dintre Neamuri, obţine intrarea prezentă în împărăţia escatologică a lui Dumnezeu şi primeşte binecuvântarea escatologică a iertării păcatelor (Matei 18:3; Faptele Apostolilor 3:19; 26:18). Această convertire asigură mântuirea pe care a adus-o Cristos. Este un eveniment unic, care are loc o dată pentru totdeauna şi care nu se repetă, aşa cum indică folosirea timpului aorist al verbelor. Convertirea este descrisă ca o întoarcere de la întunericul idolatriei, de la păcat şi domnia lui Satan, la închinarea şi slujirea Dumnezeului adevărat (Faptele Apostolilor 14:15; 26:18; 1 Tesaloniceni 1:9) şi a Fiului Său Isus Cristos (1 Petru 2:25). Convertirea constă din *pocăinţă şi *credinţă, pe care Cristos şi Pavel le leagă împreună ca două aspecte care însumează cerinţele morale ale Evangheliei (Marcu 1:15; Faptele Apostolilor 20:21). Pocăinţa înseamnă o schimbare a gândurilor şi sentimentelor faţă de Dumnezeu; credinţă înseamnă a crede Cuvântul Său şi a-ţi pune încrederea în Cristosul Lui; convertirea include ambele aspecte. Astfel, observăm că atât pocăinţa cât şi credinţa sunt legate de convertire, fiind într-o relaţie de concept limitat şi concept cuprinzător (pocăinţă şi convertire, Faptele Apostolilor 3:19; 26:20; credinţă şi convertire, Faptele Apostolilor 11:21).

Deşi NT descrie o serie de experienţe de convertire, unele mai violente şi mai dramatice (de ex. convertirea lui Pavel, Faptele Apostolilor 9:5 ş.urm.; a lui Corneliu, Faptele Apostolilor 10:44 ş.urm.; cf. 15:7 ş.urm.; a temnicerului din Filipi, Faptele Apostolilor 16:29 ş.urm.), altele mai liniştite şi mai puţin spectaculoase (de ex. convertirea famenului. Faptele Apostolilor 8:30 ş.urm.; a Lidiei, Faptele Apostolilor 16:14), scriitorii nu arată nici un interes faţă de psihologia convertirii ca atare. Luca rezervă spaţiu pentru trei relatări ale convertirii lui Pavel şi a lui Corneliu (Faptele Apostolilor 10:5 ş.urm.; 22:6 ş.urm.; 26:12 ş.urm. şi 10:44 ş.urm.; 11:15 ş.urm.; cf. 15:7 ş.urm.) datorită semnificaţiei extrem de mari a acestor evenimente din istoria Bisericii primare şi nu datorită vreunui interes special pentru manifestările care au însoţit convertirile. Scriitorii concep convertirea în mod dinamic - nu ca o experienţa, sau ca pe ceva care cade sub incidenţa simţurilor, ci ca pe o acţiune, ca un lucru pe care-l face cineva - şi ei o interpretează teologic, în termenii Evangheliei faţa de care convertitul îşi exprima asentimentul şi pe care o acceptă. Din punct de vedere teologic, convertirea înseamnă predarea de sine pentru unirea cu Cristos, simbolizată de botez: unirea cu El în moarte - care aduce eliberare de sub pedeapsa şi domnia păcatului - şi unirea cu El în învierea din moarte - pentru a trăi cu Dumnezeu prin El şi pentru a umbla cu El în înnoirea vieţii prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în cel convertit. Convertirea creştină este predarea în mâinile lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor divin şi această predare înseamnă a considera unirea cu Cristos un fapt real şi a trăi conform cu el. (Vezi Romani 6:1-14; Coloseni 2:10-12, 20 ş.urm.; 3:1 ş.urm.)

IV. Concluzii generale

Întoarcerea la Dumnezeu în orice condiţii este, din punct de vedere psihologic, o acţiune deliberată a omului, aleasă liber şi îndeplinită în mod spontan. Totuşi, Biblia arată dar că în acelaşi timp convertirea este, într-un sens mai fundamental, lucrarea lui Dumnezeu în om. VT spune că păcătoşii s-au întors la Dumnezeu numai când au fost întorşi de Dumnezeu (Ieremia 31:18 ş.urm.; Plângerile 5:21). NT ne învaţă că atunci când oamenii vor şi lucrează pentru extinderea voiei lui Dumnezeu în ce priveşte mântuirea lor, lucrarea lui Dumnezeu este aceea care-i face să acţioneze astfel (Filipeni 2:12 ş.urm.). De asemenea, el descrie convertirea iniţială a necredincioşilor la Dumnezeu ca fiind rezultatul unei lucrări divine în ei, lucrare în care - prin însăşi natura sa - ei nu au putut avea nici un rol, întrucât ea reprezintă este în esenţă o vindecare a neputinţei spirituale care a împiedicat întoarcerea lor la Dumnezeu până în acel moment: o înviere din morţi (Efeseni 2:1 ş.urm.), o naştere din nou (Ioan 3:1 ş.urm.),

O deschidere a inimii (Faptele Apostolilor 16:14), o deschidere şi o luminare a ochilor orbiţi (2 Corinteni 4:4-6), precum şi căpătarea unei noi înţelegeri (1 Ioan 5:20). Omul primeşte Evanghelia numai pentru că iniţial Dumnezeu a lucrat în el în felul acesta. Relatările convertirii lui Pavel şi diferitele referiri la puterea şi convingerea pe care o dă Duhul cuvântului care produce convertirea (cf. Ioan 16:8; 1 Corinteni 2:4 ş.urm.; 1 Tesaloniceni 1:5) arată că Dumnezeu îi atrage pe oameni la sine cu un sentiment puternic, chiar copleşitor, de constrângere divină. Astfel, traducerea verbului activ „a se întoarce" cu o formă pasivă, „a fi convertit", deşi este o traducere greşită, este corectă din punct de vedere teologic. (*ÎNNOIRE.)

BIBLIOGAFIE
G. Bertram, TDNT 7, p. 722-729; F. Laubach, J. Goetzmann, U. Becker, NIDNTT 1, p. 354-362.

J.I.P.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: