conştiinţă



CONŞTIINŢĂ.

I. Cadrul general

VT nu are un cuvânt pentru conştiinţă iar termenul gr. syneidesis este practic absent din LXX. Dacă conceptul pe care îl desemnează nu poate fi considerat o invenţie a scriitorilor NT, originea cuvântului trebuie căutată în lumea ideilor gr. şi nu evr. De fapt, mulţi cercetători optează pentru o origine stoică a termenului, inclusiv C. H. Dodd (Romans în MNTC, p. 35-37), C. K. Barrett (Romans în BNTC, p. 53) şi J. Moffatt (despre 1 Corinteni 8:7 ş.urm. În MNTC. Dar C. A. Pierce (Conscience in the New Testament, 1955, p. 13 ş.urm.) sugerează că originea cuvântului din NT trebuie căutată în gândirea populară nefilozofică greacă (vezi şi J. Dupont, Gnosis, 1949, p. 267). Pierce crede de asemenea că termenul a intrat în NT ca rezultat al tulburărilor de la Corint, unde se făcea apel la „conştiinţă" pentru a justifica acţiuni controversate, în special mâncarea lucrurilor jertfite idolilor (Pierce, p. 60 ş.urm.; cf. 1 Corinteni 8:7-13). Lucrul acesta poate explica absenţa termenului în VT şi în evanghelii, cât şi prevalenţa sa în scrierile lui Pavel - în special în epistolele către corinteni.

II. Înţelesul termenului

Cuvântul de bază din grupul de cuvinte de care aparţine syneidesis este synoida, care apare rareori în NT şi înseamnă „eu ştiu împreună cu alţii" (Faptele Apostolilor 5:4, cf. etimologia strictă a cuvântului conscientia, echivalentul latin al syneidesis) sau - aşa cum este folosit în construcţia gramaticală particulară hauto syneidenai - ceva înrudit cu capacitatea de „auto-cunoaştere" (1 Corinteni 4:4, unde NEB traduce: „Nu am nimic pe conştiinţă"), înţelesul principal al termenului syneidesis în NT este o extindere a acestei idei şi denotă mai mult decât „conştiinţă de sine", întrucât include judecata morală cu privire la calitatea (bună sau rea) a unei acţiuni conştiente. Într-o oarecare măsură, iudaismul a pregătit deja calea pentru acest înţeles.

În VT, ca şi în filozofia gr., judecata acţiunilor era prerogativul statului sau al legii. Dar în 1 Samuel 24:5, în expresia: „Inima (lui David) îi bătea" (ebr. leb), inima joacă rolul conştiinţei şi se conformează înţelesului obişnuit al cuvântului „conştiinţă" în gr. populară, desemnând durerea suferită de un om atunci când acţiunile sale au „depăşit limitele morale ale naturii sale" (Pierce, p. 54; efectul unei „conştiinţe pătate" în sensul acesta este ilustrat de acţiunea lui Adam şi Eva în Geneza 3:8, deşi nu este folosit termenul specific). Singurul text unde syneidesis apare ca atare în LXX (în afara Apocrifelor) este Eclesiastul 10:20, unde expresia en syneidesei sou este tradusă: „Nu blestema pe împărat nici chiar în gând" (sensul literal evr. este „cunoaştere"). Este evident că această expresie nu urmează tiparul arătat mai sus; o anticipare clară a sensului termenului syneidesis din NT poate fi întâlnită numai în Cartea înţelepciunii 17:11, singurul caz cert de folosire în Apocrife (NEB: „Răutatea se dovedeşte a fi un lucru laş când este condamnată de un martor lăuntric şi în strânsoarea conştiinţei prevesteşte un dezastru"). (Dar cf. Iov 27:6; şi Cartea înţelepciunii lui Sirah 14:2, şi varianta din 42:18.)

III. Folosirea termenului în Noul Testament

În NT folosirea termenului „conştiinţă" trebuie examinată pe fondul „ideii de Dumnezeu, sfânt şi drept, Creator şi Judecător, Răscumpărător şi Cel ce dă viaţă" (Pierce, p. 106). Adevărul acestei observaţii este evident din faptul că scriitorii NT privesc conştiinţa omului dintr-o perspectivă negativă, ca un instrument de judecată, cât şi dintr-o perspectivă pozitivă, ca o modalitate de călăuzire.

Termenul syneidesis apare frecvent în scrisorile lui Pavel, precum şi în Evrei, 1 Petru şi în două cuvântări (ale lui Pavel) din Faptele (23:1; 24:16). În gândirea lui Pavel acest cuvânt descrie în primul rând durerea simţită de om când a făcut ceva rău (vezi Romani 13:5, unde Pavel îndeamnă la „supunere" din pricina judecăţii lui Dumnezeu manifestată personal şi social prin syneidesis şi orge). Omul este eliberat de aceasta prin moartea faţă de păcat, prin încorporarea sa în Cristos (cf. Romani 7:15; 8:2). Totuşi, uneori conştiinţa omului - facultatea prin care el înţelege cerinţele morale ale lui Dumnezeu şi care îi produce durere atunci când nu le satisface - poate să fie educată în mod inadecvat (1 Corinteni 8:7), poate slăbi (v. 12) sau poate fi pângărită (v. 7; cf. Tit 1:15), poate fi veştejită şi, în cele din urmă, poate deveni insensibilă (cf. 1 Timotei 4:2). Prin urmare, conştiinţa este important să fie educată în mod adecvat şi să fie informată de Duhul Sfânt. Acesta este motivul pentru care „conştiinţa" şi „credinţa" nu pot fi separate. Prin pocăinţă şi credinţă omul este eliberat de conştiinţă ca „durere"; dar credinţa este mijlocul prin care conştiinţa este adusă la viaţă şi instruită. A umbla în „înnoirea vieţii" (Romani 6:4; „a trăi o viaţă nouă", în trad. rom.) implică o credinţă vie, în creştere, prin care creştinul este deschis faţă de influenţa Duhului (Romani 8:14); lucrul acesta, la rândul lui, este garanţia unei conştiinţe „bune" şi „curate" (1 Petru 3:16; cf. Faptele Apostolilor 23:1).

Un caz important de folosire şi elaborare a conceptului de syneidesis de către Pavel îl întâlnim în Romani 2:14 ş.urm. Pasajul dă de înţeles că revelaţia generală prin care Dumnezeu se descoperă ca un Dumnezeu bun şi care cere bunătate, îi confruntă pe toţi oamenii cu responsabilitatea morală. Pentru evrei cerinţele divine au fost expuse clar în Codul de pe Sinai, în timp ce Neamurile „fac din fire" ceea ce cere legea. Dar recunoaşterea obligaţiilor sfinte, fie de către evrei, fie de către ne-evrei, este un fapt înţeles în mod individual (legea „este scrisă în inimile lor", v. 15) şi sunt judecaţi din punct de vedere moral potrivit cu răspunsul lor personal (deoarece „conştiinţa lor depune mărturie" alături de priceperea din inimile lor, ibid.). Prin urmare, „conştiinţa" aparţine tuturor oamenilor şi prin ea sunt cunoscute în mod activ caracterul şi voinţa lui Dumnezeu. În acelaşi timp, conştiinţa poate fi privită ca o forţă „independentă" de om în sine (cf. Romani 9:1; şi ecoul doctrinei lui Pavel despre „conştiinţă" în Romani la Ioan 8:9, în expresia „mustraţi de cugetul (conştiinţa) lor" - deşi expresia aceasta este respinsă de VSR şi NEB, şi întreaga pericope de adultera este omisă din cele mai bune manuscrise).

La fel ca şi Pavel, scriitorul Epistolei către evrei foloseşte termenul syneidesis arat într-un sens negativ cât şi într-un sens pozitiv. Potrivit termenilor vechiului legământ conştiinţa vinovată a omului în relaţie cu Dumnezeu nu putea fi făcută perfectă (Evrei 9:9); dar izbăvirea a fost făcută posibilă prin lucrarea lui Cristos, în condiţiile noului legământ (9:14) şi prin însuşirea beneficiilor morţii lui Isus prin iniţierea creştină (10:22; cf. 1 Petru 3:21). Prin urmare, vorbind în termenii creşterii spirituale, conştiinţa închinătorului poate fi descrisă ca fiind „bună" (Evrei 13:18).

În rezumat putem spune că în NT termenul „conştiinţă" are două sensuri: este mijlocul prin care se face judecata morală a acţiunilor pe care un individ le-a făcut sau începe să le facă; ea este dureroasă şt absolută deoarece judecata este divină; în acelaşi timp acţionează ca un martor şi ca un ghid în toate aspectele sfinţirii credinciosului.

BIBLIOGRAFIE
J. Dupont, Gnosis, 1949; şi Studia Hellenistica, p. 119-153; O. Hallesby, Conscience, 1950; C. A. Pierce, Conscience in the New Testament, 1955; W. D. Stacey, The pauline View of Man, 1956, p. 206-210; J. N. Sevenster, Paul and Seneca, 1961, în special p. 84-102; R. Schnackenburg, The Moral Teaching of the New Testament, 1965, p. 287-296; M. E. Thrall, NTS 14, 1967-8, p. 118-125 (împotriva lui Pierce); C. Brown în NIDNTT 1, p. 348-353.

S.S.S.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: