conducerea Bisericii



CONDUCEREA BISERICII. NT nu dă un cod detaliat de reguli pentru conducerea bisericii şi însăşi ideea unui asemenea cod ar putea părea incompatibilă cu libertatea dispensaţiei Evangheliei; dar Cristos a lăsat în urmă un grup de lideri în persoana apostolilor pe care El însuşi i-a ales şi le-a dat câteva principii generale pentru exercitarea funcţiei lor de conducere.

I. Cel Doisprezece şi Pavel

Cei Doisprezece au fost aleşi ca să fie cu Cristos (Marcu 3:14) şi această asociere personală i-a învrednicit să fie martori ai Lui (Faptele Apostolilor 1:8); de la bun început ei au fost înzestraţi cu putere asupra duhurilor necurate şi asupra bolilor (Matei 10:1) şi această putere a fost înnoită şi mărită, într-o formă mai generală, atunci când promisiunea Tatălui (Luca 24:49) s-a pogorât asupra lor în darul Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 1:8); în prima lor misiune ei au fost trimişi să predice (Marcu 3:14) iar în Marea însărcinare ei au fost trimişi să înveţe toate popoarele (Matei 28:19). În felul acesta ei au primit autoritatea lui Cristos de a evangheliza în toată lumea.

Dar lor li s-a promis şi o funcţie mai concretă, aceea de a fi judecători şi conducători ai poporului lui Dumnezeu (Matei 19:28; Luca 22:29-30), având putere să lege şi să dezlege (Matei 18:18), să ierte şi să reţină păcatele (Ioan 20:23). Acest limbaj a dat naştere la noţiunea de chei, definite în mod tradiţional în teologie medievală şi la Reformă în felul următor: (a) cheia doctrinei, pentru a învăţa care conduită este interzisă şi care este permisă (în terminologia legală evreiască acesta este sensul tehnic al legării şi dezlegării), şi (b) cheia disciplinei, pentru a exclude şi excomunica pe cei nedemni şi pentru a primi şi împăca pe cei pocăiţi, prin proclamarea sau implorarea iertării lui Dumnezeu, prin iertarea păcatelor numai în Cristos.

Petru a fost cel dintâi care a primit aceste puteri (Matei 16:18-19) şi el a primit de asemenea însărcinarea pastorală de a hrăni turma lui Cristos (Ioan 21:15), dar el a primit aceste puteri în calitate de reprezentant şi nu în mod personal; spunem aceasta deoarece atunci când însărcinarea este repetată în Matei 18:18, autoritatea de a exercita slujba reconcilierii este atribuită grupului de ucenici ca întreg, şi adunarea credincioşilor, nu un individ oarecare, acţionează în numele lui Cristos pentru a deschide Împărăţia credincioşilor şi pentru a o închide în faţa necredinţei. Totuşi, această funcţie de autoritate este exercitată în principal de către predicatorii cuvântului şi procesul de triere, de convertire şi respingere, poate fi observat în acţiune începând cu prima predică a lui Petru (Faptele Apostolilor 2:37-41). Când Petru L-a mărturisit pe Cristos, credinţa lui a fost tipică pentru temelia tare, ca de piatră, pe care este zidită biserica (Matei 16:18), dar de fapt pe temelia Ierusalimului ceresc sunt scrise numele tuturor apostolilor (Apocalipsa 21:14; cf. Efeseni 2:20); ei au acţionat ca un organism unitar în zilele de început ale Bisericii şi, în ciuda proeminenţei continue a lui Petru (Faptele Apostolilor 15:7; 1 Corinteni 9:5; Galateni 1:18; 2:7-9), ideea că Petru ar fi exercitat o conducere permanentă între apostoli este respinsă, în parte prin poziţia de conducere pe care a deţinut-o Iacov în *Conciliul de la Ierusalim (Faptele Apostolilor 15:13,19) şi în parte prin faptul că Pavel l-a înfruntat pe Petru în faţă (Galateni 2:11). Apostolii, ca grup, au constituit conducerea bisericii primare şi acea conducere a fost eficientă atât în ce priveşte îndurarea (Faptele Apostolilor 2:42) cât şi în ce priveşte judecata (Faptele Apostolilor 5:1-11). Ei au exercitat o autoritate generală asupra oricărei adunări şi au trimis doi dintre ei ca să supravegheze lucrarea nouă din Samaria (Faptele Apostolilor 8:14); de asemenea, împreună cu presbiterii ei au luat decizia cu privire la modalitatea de admitere a ne-evreilor (Faptele Apostolilor 15); grija lui Pavel „pentru toate bisericile" (2 Corinteni 11:28) este ilustrată atât de numărul călătoriilor sale misionare cât şi de amploarea corespondenţei sale.

II. După înălţare

Imediat după înălţarea lui Cristos, primul pas a fost completarea locului gol rămas în urma trădării lui Iuda şi ei au făcut lucrul acesta apelând direct la Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1:24-26). Ulterior au fost socotiţi şi alţii în rândul apostolilor (1 Corinteni 9:5-6; Galateni 1:19) dar condiţiile de a fi fost un martor al învierii (Faptele Apostolilor 1:22) şi de a fi fost însărcinat în mod personal de către Cristos (Romani 1:1, 5) nu puteau continua să fie valabile la nesfârşit. Când au crescut presiunile lucrării, apostolii au numit şapte asistenţi ai lor (Faptele Apostolilor 6:1-6), aleşi de credincioşi şi ordinaţi de apostoli, iar rolul lor era să organizeze împărţirea ajutoarelor date de biserică; aceşti şapte au fost consideraţi diaconi începând din vremea lui Ireneu, dar Filip, singurul a cărui istorie ulterioară ne este cunoscută, a devenit evanghelist (Faptele Apostolilor 21:8), având o misiune nelimitată de a predica Evanghelia; activităţile lui Ştefan nu au fost deosebite de aceasta. Conducători ai bisericii care să poarte un nume specific sunt menţionaţi pentru prima dată în persoana presbiterilor de la Ierusalim, care au primit darurile (Faptele Apostolilor 11:30) şi au luat parte la Conciliu (Faptele Apostolilor 15:6). Funcţia aceasta (*PRESBITER) probabil că a copiat funcţia bătrânilor (presbiterilor) din sinagoga evreiască; biserica însăşi este numită sinagogă în Iacov 2:2, iar bătrânii (presbiterii) evreilor, care se pare că au fost ordinaţi prin punerea mâinilor, erau răspunzători pentru respectarea legii lui Dumnezeu şi aveau puterea să excomunice călcătorii de lege. Presbiteratul creştin, a cărui rol principal era slujirea Evangheliei, a mai primit în plus funcţii pastorale (Iacov 5:14; 1 Petru 5:1-3) şi de predicate (1 Timotei 5:17). Presbiteri pentru toate bisericile din Asia au fost ordinaţi de Pavel şi Barnaba (Faptele Apostolilor 14:23), iar Tit a fost trimis să facă acelaşi luau în Creta (Tit 1:5); deşi tulburările de la Corint sugerează că în adunarea aceea domnea o democraţie mai completă (cf. 1 Corinteni 14:26), modelul general pentru conducerea bisericii locale în era apostolică se pare că a fost un grup de presbiteri sau pastori, incluzând poate profeţi şi învăţători, alături de diaconi care să ajute, iar supravegherea întregii Biserici era asigurată de apostoli şi evanghelişti. În acest sistem nu există nimic care să corespundă exact cu episcopatele diocezane moderne; *episcopii, când sunt menţionaţi (Filipeni 1:1), formează un comitet de conducere al bisericii locale, iar poziţia lui Timotei şi Tit a fost aceea de asistenţi personali ai lui Pavel în lucrarea sa misionară. Pare probabil că unul dintre presbiteri a primit conducerea permanentă a comitetului şi că acesta a primit titlul de „episcop" - dar chiar şi când episcopul monarhic (suveran) este menţionat în scrisorile lui Ignat, el continua să fie pastorul unei singure biserici. Terminologia NT este foarte flexibilă; în locul oricărui lucru care să se asemene cu o ierarhie, găsim descrieri vagi cum sunt „cine cârmuieşte", „cei care vă cârmuiesc în Domnul" (proistamenoi, „preşedinţi"- Romani 12:8; 1 Tesaloniceni 5:12), „cei care vă conduc" sau „mai marii voştri" (hegoumenoi, „călăuze" - Evrei 13:7, 17, 24). *Îngerii bisericilor din Apocalipsa 2:3 au fost consideraţi uneori ca fiind episcopii bisericilor, dar este mai probabil că este o personificare a bisericilor respective. Cei aflaţi în poziţii de răspundere sunt îndreptăţiţi să primească cinste (1 Tesaloniceni 5:12-13; 1 Timotei 5:17), să fie plătiţi (1 Corinteni 9:14; Galateni 6:6) şi să nu fie aduse împotriva lor acuzaţii neîntemeiate (1 Timotei 5:19).

III. Principii generale

Din învăţăturile NT în întregimea sa pot fi deduse cinci principii generale: (a) toată autoritatea este derivată de in Cristos şi este exercitată în Numele Lui şi al Duhului Sfânt; (b) umilinţa lui Cristos constituie un model pentru slujirea creştină (Matei 20:26-28); (c) conducerea este colectivă şi nu ierarhică (Matei 18:19; 23:8; Faptele Apostolilor 15:28); (d) funcţiile de învăţare şi conducere sunt asociate îndeaproape (1 Tesaloniceni 5:12); (e) se poate să fie nevoie de persoane cu funcţii de administraţie care să-i ajute pe predicatorii Cuvântului (Faptele Apostolilor 6:2-3). Vezi de asemenea *SLUJIRE şi bibliografia citată acolo.

G.S.M.W.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: