comerţul şi schimburile economice
COMERŢUL ŞI SCHIMBURILE ECONOMICE
I. În Vechiul Testament
*Palestina a fost întotdeauna singura punte naturală între
Europa şi Asia, în N, şi Africa, în S. Aşa se explică faptul că deşi această
ţară era săracă, a fost îmbogăţită în permanenţă de schimburile şi comerţul
care au avut loc peste teritoriul său. Ezechiel 27:12-25 prezintă gama largă de
comerţ internaţional care trecea peste teritoriul Israelului.
Contribuţia majoră a Palestinei la comerţul din vremurile VT
au constituit-o produsele agricole şi metalele. Fenicia aflată la N era o zonă
manufacturieră silită să importe alimente. Israel furniza grâne, ulei şi vin.
Egiptul, aflat la S, avea un surplus de grâne, dar ducea lipsă de ulei de
măsline şi de vin. Pe măsură ce popoarele din deşertul de la E au devenit mai
puternice după vremea lui David, şi ele au absorbit o parte a produselor
agricole ale Palestinei. Fierul, care fusese introdus mai demult de către
filisteni, a apărut într-o cantitate aşa de mare după ce David a cucerit Siria
încât a putut fi exportat în Egipt, care ducea lipsă de fier. Solomon a făcut
comerţ pe Marea Roşie cu popoarele înapoiate din Arabia şi Africa. Aceste ţări,
la rândul lor, au trimis spre Mediterana arome scumpe, mirodenii şi aur prin Palestina
şi prin Egipt. Comerţul arab în Palestina a ajuns la apogeu în vremea
Nabataenilor. În timpul perioadei intertestamentale, traficul cu asfalt de la
Marea Moartă a fost atât de important încât această mare a fost supranumită
Marea de Asfalt şi a intrat în politica internaţională. Parfumurile şi
mirodeniile au fost întotdeauna articole de schimb: unele articole erau
importate şi altele erau exportate. Amândouă aceste categorii de produse erau
mai importante în vremurile antice decât sunt în zilele noastre. Mirodeniile,
de exemplu, serveau la diversificarea unui meniu destul de monoton.
Turmele Palestinei produceau un surplus de lână care
probabil era exportată ca atare sau ca bunuri prelucrate. Moabul a fost un
producător important de lână. Excavaţiile de la Tell beit Mirsim au arătat că
acesta era un oraş manufacturier specializat în exclusivitate pe ţesutul şi
vopsitul pânzei. Inul era folosit de asemenea pentru pânză. Dacă era exportat,
era trimis în Fenicia, întrucât Egiptul era un mare producător de pânzeturi.
Răspândirea largă a hainelor scumpe este arătată de descoperirea la Ierihon a
unei haine babiloniene, din vremea când Iosua a cucerit Ierihonul, deşi această
cetate era de importanţă minoră, valoarea unor haine de calitate se vede din
faptul că erau de obicei incluse în lista prăzilor de război.
În vechime *Egiptul a fost una dintre ţările manufacturiere
cele mai importante din zona Mediteranei, dar Fenicia a început să îi facă
concurenţă, imitând şi modificând lucrurile egiptene. O dată cu extinderea
producţiei manufacturiere şi a navigaţiei în Fenicia, Israelul a avut o piaţă
de desfacere crescândă pentru produsele sale agricole. Palestina a intrat şi ea
în domeniul manufacturier cam în perioada profeţilor care au lăsat lucrări
scrise. De fapt, o mare parte a criticilor sociale se ocupă de crizele
economice inevitabile care au loc atunci când un popor agrar trece la producţie
manufacturieră pe scară largă, vechimea legilor din Pentateuh este demonstrată
de absenţa oricărui cod manufacturier. Palestina a folosit tehnici moderne cum
sunt cele de la liniile de asamblare şi standardizare a formelor şi mărimilor.
Materialele produse în masă erau de calitate bună, deşi foloseau de multe ori
materii prime de calitate inferioară şi mână de lucru ieftină. Totuşi, se pare
că bunurile lor manufacturiere au fost destinate în principal pentru consumul
local. Breslele meşteşugăreşti au apărut cam în vremea aceasta şi producătorii
de vase de lut foloseau mărci proprii. (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI). În timpul VT impozitele
agricole erau plătite în natură şi guvernul avea propriile ateliere de olărit
care produceau vase standardizate având imprimate pe mânere sigiliul
guvernului.
Către sfârşitul perioadei VT au început să fie folosiţi în
Palestina *bani sub formă de monede. Până atunci fuseseră folosite lingouri,
bare sau inele de aur şi argint care erau cântărite. Bijuteriile ofereau un mod
mai convenabil şi mai sigur de investire şi transport a unor sume mari de bani
decât lingourile. După vremea lui Alexandru cel Mare banii sub formă de monede
au devenit obişnuiţi. În timpul perioadei intertestamentale bancherii evrei au
ajuns să ocupe o poziţie importantă, iar sinagogile din Asia Mică din timpul NT
îşi datorează existenţa în parte influenţei evreilor în sistemul bancar şi în
comerţ. În timpul aceleiaşi perioade Alexandria, care devenise probabil cel mai
mare centru manufacturier din lume, a atras un număr mare de evrei.
Comerţul maritim a jucat un rol important în comerţul
Palestinei numai în zilele lui Solomon şi Iosafat, dar ambele încercări au fost
de scurtă durată. Comerţul maritim a fost în cea mai mare măsură în mâinile
străinilor, întâi ale filistenilor, apoi ale fenicienilor şi grecilor.
Pentru transportul pe uscat, asinul a fost animalul de
povară până în vremea lui David când cămila, folosită până atunci în principal
pentru război, a devenit accesibilă pentru transportul în caravane comerciale.
O parte a bogăţiei comerciale a Palestinei s-a datorat acestor caravane care
cumpărau produsele necesare de la ţărani şi meşteşugari când treceau prin ţară.
Piaţa locală era locul unde oamenii de rând aflau ştirile internaţionale şi
eficienţa acestui sistem de difuzare a ştirilor poate fi văzută în predicile
lui Amos, în tabloul cuprinzător al problemelor mondiale. În vechime,
ismaeliţii şi madianiţii efectuau o mare parte a comerţului în zonele de la
marginea deşertului. Mai târziu amoniţii le-au luat locul şi au devenit cei mai
importanţi proprietari de cămile dinainte de Nabataeni, care au adus comerţul
prin deşert la apogeul financiar.
Dinastiile lui Ben-Hadad şi Omri au avut magazii comerciale,
fiecare în capitala celuilalt stat, şi probabil că lucrul acesta era un lucru
obişnuit pentru ţările învecinate. Israel şi Fenicia erau de obicei în relaţii
mult mai bune decât Israel şi Siria. O sursă importantă de venit pentru
stăpânire era impozitul pe produsele comerciale care intrau în ţară. Această
sursă de venit, desigur, a atins apogeul în zilele lui David şi Solomon. A
existat un al doilea apogeu de prosperitate în timpul domniei lui Ieroboam II
în Israel şi a lui Ozia în Iuda.
Drumurile comerciale principale din Palestina străbăteau
ţara de la N la S. Cel mai important dintre ele venea din Egipt, traversa
câmpia filisteană, se continua pe latura de E a câmpiei Şaronului, traversa
munţii Carmel la Meghido şi apoi mergea spre Dan fie prin Haţor din Galilea,
fie prin Bet-Şean şi drumul din podiş, de la N de râul Iarmuc. Drumul din
podişul înalt, prin Beer-Şeba, Hebron, Ierusalim, Sihem şi Bet-Şean era folosit
mai ales pentru trafic local şi mai puţin pentru comerţ internaţional. La E de
valea Iordanului se afla Şoseaua Regelui care venea din Golful Acaba şi trecea
prin cetăţile importante Chir, Dibon, Medeba, etc., de-a lungul părţii centrale
a zonelor populate. Un al doilea drum urma un traseu paralel la E de Şoseaua
Regelui, chiar pe la marginea interioară a deşertului. În zilele noastre o
şosea modernă urmează traseul primului drum şi o cale ferată traseul celui
de-al doilea. Aceste căi comerciale au preluat comerţul arab în centre cum sunt
Petra, Amman şi Edrei.
Drumurile de la E la V erau mai puţin rentabile, cu excepţia
celui mai sudic, pe unde avea loc comerţul arab, de la Petra Nabataeană la
Gaza. Comerţ se făcea şi din cetatea de caravane Amman, pe valea râului Iaboc,
în sus spre Sihem şi apoi spre Mediterana. Totuşi, cea mai mare parte a
comerţului probabil că avea loc prin Hauran spre Bet-Şean şi apoi prin câmpia
Esdraelon spre Mediterana. Produsele din câmpurile întinse de grâne din Hauran
erau vândute pe această cale. Un drum mai scurt traversa Galilea de la Marea
Galileii la Acco. Principalele porturi maritime folosite în vremurile NT au
fost Iope, Dor şi Acco. Aşcalon a fost portul maritim filistean, iar Gaza a
fost centrul mediteranean pentru comerţul Nabataenilor.
BIBLIOGRAFIE
D. Baly, The Geography of the Bible, 1974; informaţii
despre Orientul Apropiat antic: cf. W. F. Leemans, H. Hirsch, în D. O. Edzard
(ed.), Reallexikon der Assyriologie, 4, 1973, p. 76-97; despre Egipt: W.
Helck, în Helck şi Otto (ed.), Lexikon der Ägyptologie, 2, 1976, col.
943-948.
II. În Noul Testament
Schimburile şi comerţul nu ocupă un loc important în NT.
Coasta Palestinei este lipsită de porturi şi bântuită de valuri mari şi nici un
port natural nu a constituit un centru comercial. În metaforele evr., marea
este o barieră, nu o cale deschisă, şi o asemenea atitudine era firească într-o
ţară mărginită de graniţa neînfrântă a apelor. Ruinele porturilor artificiale
sunt suficient de frecvente încât să sugereze mai degrabă zădărnicia decât
succesul încercărilor omului de a îmblânzi capătul de E al Mediteranei (vezi G.
A. Smith, The Historical Geography of the Holy Land 25, 1931, p.
127-144).
Rutele de caravane, pe de altă parte, converg în mod natural
în Palestina şi NT menţionează activitatea comercianţilor. Pilde cum sunt pilda
talanţilor şi pilda negustorului care a găsit „o perlă de mare preţ"
puteau fi înţelese de ascultătorii cărora le-au fost adresate. Dar acesta a
fost comerţul neînsemnat al unei ţări mici, sărace şi subprivilegiate.
Principalele activităţi în domeniul schimburilor comerciale
din perioada NT au fost în mâinile romanilor şi ale italienilor. Interferenţa
statului în procesele comerciale, care a devenit o caracteristică sumbră în
ultima perioadă a imperiului, era vizibilă încă în secolul 1. Maşinăria legală
prin care „un semn pe mână sau pe frunte” putea împiedica pe un non-conformist
să cumpere sau să vândă (Apocalipsa 13:16-17) era evidentă. Comerţul extern al
imperiului era vast şi variat. Există dovezi că era deficitar din punct de
vedere financiar, întrucât numărul mare de monede romane găsite în mod obişnuit
în India sunt un indiciu clar al unei pierderi masive de aur şi o cauză a
inflaţiei paralizante care a crescut.
Cuvinte lat. şi gr. în limbile vechi ale irlandezilor,
germanilor, iranienilor, indienilor şi chiar ale mongolilor sunt o dovadă a
influenţei vaste a comerţului roman. Arheologia, în special pe coasta de S a
Indiei, afirmă acelaşi lucru. Excavaţii făcute la Pondicherry au stabilit
faptul că Roma a făcut schimburi importante cu India în secolul 1. De fapt,
negustorii romani erau pretutindeni, în afara locurilor sfinte de la Delphi
exista o piaţă romană ale cărei ruine pot fi văzute până în zilele noastre. Nu
încape îndoială că a înflorit comerţul cu amulete şi suvenire şi acest gen de
comerţ se poate să fi fost tipic pentru întreprinderile comerciale italiene în
străinătate, oriunde se adunau mulţimi. Activităţi similare care aveau loc în
Templul din Ierusalim au fost menţinute sub controlul marilor preoţi saduchei.
Începând din secolul al 2-lea î.Cr. o cetate romană s-a
aflat la Delos, centrul de comerţ cu sclavi în bazinul Mării Egee, iar când în
anul 88 i.d .Cr. Mitridate a masacrat locuitorii italieni din Asia Mică,
dintr-un total de 100.000 de victime. 25.000 au fost din Delos. Aceştia trebuie
să fi fost în cea mai mare parte negustori şi agenţi comerciali. Însăşi
capitala, a cărei populaţie în secolul 1 era în jur de 1 milion, era o piaţă
imensă şi un capitol satiric sumbru din Apocalipsa (Apocalipsa 18), construit
după modelul „cântecelor de jale" din VT, imitând Ezechiel 27, vorbeşte
despre bogăţia şi amploarea comerţului de lux al Romei şi despre problemele
economice care aveau să urmeze în mod cert după pierderea unei pieţe atât de bogate.
Ostia, portul Romei, era plin de magazii.
Comerţul roman s-a întins mult dincolo de graniţele
imperiului. „Ţara depărtată" din Matei 25:14 este o expresie literală.
Negustorii din Italia au dus produsele lor alimentare în Germania necucerită,
pe „calea ambrei" spre Marea Baltică, în India şi poate în China. Toată
această activitate s-a datorat dominării Romei, păcii pe care a impus-o ca şi,
mai presus de toate, lipsei unor frontiere politice în zone mari ale lumii.
Personajul Trimalchio, creat de Petronius în scrierea sa Satinam, un parvenit,
a putut să câştige averi şi să le piardă, şi apoi să le câştige iarăşi.
Comercianţii au spus despre Cezar August că „datorită lui ei au navigat pe mări
în siguranţă, datorită lui ei şi-au adunat bogăţii şi datorită lui erau
fericiţi".
Relatarea ultimei călătorii a lui Pavel la Roma, povestită
cu atâta măiestrie de Luca, mai întâi cu o corabie din Adramyttium, în Asia
Mică şi apoi cu o corabie de transport din Alexandria, probabil închiriată de
stăpânirea romană pentru a transporta grâne din Egipt, face o descriere vie a
riscurilor comerţului şi călătoriei pe mare.
În afară de lista din Apocalipsa 18, care se poate să fi
fost aleasă în mod deliberat în conformitate cu scopul polemic şi satiric al
pasajului, bunurile exportate nu ne sunt bine cunoscute. Nu s-au păstrat liste
de transporturi. Scoici erau aduse la Roma din Britania în butoaie cu apă de
mare. Cositorul de Cornwall se pare că venea pe aceeaşi rută maritimă. În
regiunea de N a Galiei se pare că existau rudimentele unei industrii textile
exportatoare şi se ştie cu certitudine că Galia a exportat vase de lut Samiene
ieftine. Descoperirile arheologice subacvatice făcute în epave au arătat că
erau transportate cantităţi mari de vin. O monogramă cu un S dublu într-un
trident pare să indice că un asemenea vas de transport, naufragiat în apropiere
de Marsilia, a fost proprietatea lui Severus Sestius, care a locuit în „Casa cu
Trident" din Delos.
În ce priveşte producţia în masă a articolelor pentru
schimb, există prea puţine informaţii şi nu cunoaştem nimic cu privire la
organizaţiile de afaceri implicate. Totuşi, anumite localităţi au devenit
renumite pentru produse speciale şi comerţul care a rezultat probabil că a fost
sub controlul negustorilor de meserie care creau şi menţineau propriile lor
pieţe. Un exemplu clar este Lidia, „o vânzătoare de purpură" din cetatea
Tiatira, din Asia Mică (Faptele Apostolilor 16:14), pe care Pavel a întâlnit-o
la Filipi, în Macedonia. Bronzul din Corint, folosit pentru ornamente şi
oglinzi (1 Corinteni 13:12) şi cilicium sau pânza din păr de capră, care era
fie produsul finit, fie materia primă pentru corturile făcute de Pavel (Faptele
Apostolilor 18:3), probabil că erau distribuite prin asemenea întreprinderi
particulare. Imaginile folosite de Ioan în scrisoarea către Laodicea
(Apocalipsa 3:14-18) sunt derivate în parte din schimburile şi comerţul din
acest oraş. Ramsay a dovedit existenţa în Laodicea a unui comerţ cu haine
scumpe din lână neagră. Laodicea şi Colose produceau ţesături din lâna neagră;
se spune că oile din zona aceea deţin în prezent urme genetice din vremea
aceea. Exista de asemenea o alifie pentru ochi făcută în Laodicea, folosind
probabil un caolin din zona termală de la Hierapolis, la o depărtare de 10 km.
De aceea vorbeşte autorul despre „haine albe" şi „alifie pentru ochi"
(vezi W. M. Ramsay, The Letters to the Seven Churches of Asia, cap.
29-30).
*Tiatira, din una dintre scrisorile anterioare, a fost de
asemenea un centru de schimburi comerciale deşi probabil că nu punea un accent
atât de mare pe export ca Laodicea. Lidia a fost menţionată deja şi dovezile
arheologice vorbesc despre lucrători care prelucrau lâna şi pânza, vopsitori,
pielari, tăbăcari, olari, vânzători de sclavi şi meşteri în prelucrarea bronzului.
Vopsitorii - şi Lidia probabil că făcea parte dintre ei - foloseau un colorant
roşu-purpuriu extras din rădăcină de roibă (Rubia tinctoria), care era mai
ieftin decât colorantul extras din scoica murexului marin.
Este interesant să observăm că în scrisoarea către Tiatira,
pentru a-i descrie pe „Nicolaiţii" locali Ioan foloseşte numele Izabelei,
semnul şi simbolul compromisurilor Israelului, cauzate de asocierea comercială
cu Fenicia. Nu încape îndoială că „Izabela" din Tiatira a propovăduit o
formă oarecare de compromis cu lumea păgână din jur. Într-un oraş cu o
activitate comercială intensă, anumite adaptări păreau destul de necesare
datorită puterii deţinute de breslele meşteşugăreşti.
Aceste organizaţii au constituit o sursă majoră de
dificultăţi pentru creştinii care au căutat să păstreze o conştiinţă curată în
relaţiile lor cu lumea păgână din jur. Breslele meşteşugăreşti sau collegia
apar în Faptele Apostolilor 19 ca o forţă de opoziţie organizată faţă de
creştinism. O categorie importantă de articole de comerţ în Efes - după ce
portul a fost înnămolit şi comerţul s-a mutat la Smirna - o constituiau
suvenirurile de argint şi obiectele de cult pentru zeiţa Artemis, articole care
erau vândute pelerinilor care vizitau altarul faimos. Breslele din Efes au
exercitat suficient de multă presiune încât să pună capăt propovăduirii lui
Pavel. O scrisoare faimoasă a lui Pliniu (Ep. 10. 96), care descrie în culori
vii suprimarea unei biserici viguroase în Bitinia în anul 112 d.Cr., este de
asemenea un indiciu clar al unei asemenea influenţe. Breasla măcelarilor,
alarmată de scăderea vânzărilor de carne de la sacrificii, a reuşit să instige
o acţiune oficială împotriva bisericii. Pentru creştinii al căror comerţ
depindea într-o măsură oarecare de bunăvoinţa oamenilor, era greu să-şi
desfăşoare activităţile zilnice dacă nu luau parte la activităţile colegilor
lor. Pe de altă parte, întrucât toate ramurile meşteşugurilor şi comerţului
erau sub patronajul unei zeităţi păgâne, înscrierea într-un collegium meşteşugăresc
şi participarea la activităţile lor necesita un act compromiţător de libaţie
sau de aducerea unei jertfe la cina dată de breaslă. Există dovezi scrise
despre un număr considerabil de asemenea organizaţii, şi scrierile lui Iuda,
Petru şi Ioan împotriva „Nicolaiţilor” şi a „urmaşilor lui Balaam" şi
„Izabela", sugerează că funcţia simplă a meşteşugurilor şi comerţului a
ajuns să fie o sursă de diviziune profundă în Biserica primară.
BIBLIOGRAFIE
G. A. Smith în EBi (s.v. „Trade"); BQ 1, p. 218 ş.urm.;
M. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire,
1926.
E.M.B.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu