comerţul şi schimburile economice



COMERŢUL ŞI SCHIMBURILE ECONOMICE

I. În Vechiul Testament

*Palestina a fost întotdeauna singura punte naturală între Europa şi Asia, în N, şi Africa, în S. Aşa se explică faptul că deşi această ţară era săracă, a fost îmbogăţită în permanenţă de schimburile şi comerţul care au avut loc peste teritoriul său. Ezechiel 27:12-25 prezintă gama largă de comerţ internaţional care trecea peste teritoriul Israelului.

Contribuţia majoră a Palestinei la comerţul din vremurile VT au constituit-o produsele agricole şi metalele. Fenicia aflată la N era o zonă manufacturieră silită să importe alimente. Israel furniza grâne, ulei şi vin. Egiptul, aflat la S, avea un surplus de grâne, dar ducea lipsă de ulei de măsline şi de vin. Pe măsură ce popoarele din deşertul de la E au devenit mai puternice după vremea lui David, şi ele au absorbit o parte a produselor agricole ale Palestinei. Fierul, care fusese introdus mai demult de către filisteni, a apărut într-o cantitate aşa de mare după ce David a cucerit Siria încât a putut fi exportat în Egipt, care ducea lipsă de fier. Solomon a făcut comerţ pe Marea Roşie cu popoarele înapoiate din Arabia şi Africa. Aceste ţări, la rândul lor, au trimis spre Mediterana arome scumpe, mirodenii şi aur prin Palestina şi prin Egipt. Comerţul arab în Palestina a ajuns la apogeu în vremea Nabataenilor. În timpul perioadei intertestamentale, traficul cu asfalt de la Marea Moartă a fost atât de important încât această mare a fost supranumită Marea de Asfalt şi a intrat în politica internaţională. Parfumurile şi mirodeniile au fost întotdeauna articole de schimb: unele articole erau importate şi altele erau exportate. Amândouă aceste categorii de produse erau mai importante în vremurile antice decât sunt în zilele noastre. Mirodeniile, de exemplu, serveau la diversificarea unui meniu destul de monoton.

Turmele Palestinei produceau un surplus de lână care probabil era exportată ca atare sau ca bunuri prelucrate. Moabul a fost un producător important de lână. Excavaţiile de la Tell beit Mirsim au arătat că acesta era un oraş manufacturier specializat în exclusivitate pe ţesutul şi vopsitul pânzei. Inul era folosit de asemenea pentru pânză. Dacă era exportat, era trimis în Fenicia, întrucât Egiptul era un mare producător de pânzeturi. Răspândirea largă a hainelor scumpe este arătată de descoperirea la Ierihon a unei haine babiloniene, din vremea când Iosua a cucerit Ierihonul, deşi această cetate era de importanţă minoră, valoarea unor haine de calitate se vede din faptul că erau de obicei incluse în lista prăzilor de război.

În vechime *Egiptul a fost una dintre ţările manufacturiere cele mai importante din zona Mediteranei, dar Fenicia a început să îi facă concurenţă, imitând şi modificând lucrurile egiptene. O dată cu extinderea producţiei manufacturiere şi a navigaţiei în Fenicia, Israelul a avut o piaţă de desfacere crescândă pentru produsele sale agricole. Palestina a intrat şi ea în domeniul manufacturier cam în perioada profeţilor care au lăsat lucrări scrise. De fapt, o mare parte a criticilor sociale se ocupă de crizele economice inevitabile care au loc atunci când un popor agrar trece la producţie manufacturieră pe scară largă, vechimea legilor din Pentateuh este demonstrată de absenţa oricărui cod manufacturier. Palestina a folosit tehnici moderne cum sunt cele de la liniile de asamblare şi standardizare a formelor şi mărimilor. Materialele produse în masă erau de calitate bună, deşi foloseau de multe ori materii prime de calitate inferioară şi mână de lucru ieftină. Totuşi, se pare că bunurile lor manufacturiere au fost destinate în principal pentru consumul local. Breslele meşteşugăreşti au apărut cam în vremea aceasta şi producătorii de vase de lut foloseau mărci proprii. (*ARTE ŞI MEŞTEŞUGURI). În timpul VT impozitele agricole erau plătite în natură şi guvernul avea propriile ateliere de olărit care produceau vase standardizate având imprimate pe mânere sigiliul guvernului.

Către sfârşitul perioadei VT au început să fie folosiţi în Palestina *bani sub formă de monede. Până atunci fuseseră folosite lingouri, bare sau inele de aur şi argint care erau cântărite. Bijuteriile ofereau un mod mai convenabil şi mai sigur de investire şi transport a unor sume mari de bani decât lingourile. După vremea lui Alexandru cel Mare banii sub formă de monede au devenit obişnuiţi. În timpul perioadei intertestamentale bancherii evrei au ajuns să ocupe o poziţie importantă, iar sinagogile din Asia Mică din timpul NT îşi datorează existenţa în parte influenţei evreilor în sistemul bancar şi în comerţ. În timpul aceleiaşi perioade Alexandria, care devenise probabil cel mai mare centru manufacturier din lume, a atras un număr mare de evrei.

Comerţul maritim a jucat un rol important în comerţul Palestinei numai în zilele lui Solomon şi Iosafat, dar ambele încercări au fost de scurtă durată. Comerţul maritim a fost în cea mai mare măsură în mâinile străinilor, întâi ale filistenilor, apoi ale fenicienilor şi grecilor.

Pentru transportul pe uscat, asinul a fost animalul de povară până în vremea lui David când cămila, folosită până atunci în principal pentru război, a devenit accesibilă pentru transportul în caravane comerciale. O parte a bogăţiei comerciale a Palestinei s-a datorat acestor caravane care cumpărau produsele necesare de la ţărani şi meşteşugari când treceau prin ţară. Piaţa locală era locul unde oamenii de rând aflau ştirile internaţionale şi eficienţa acestui sistem de difuzare a ştirilor poate fi văzută în predicile lui Amos, în tabloul cuprinzător al problemelor mondiale. În vechime, ismaeliţii şi madianiţii efectuau o mare parte a comerţului în zonele de la marginea deşertului. Mai târziu amoniţii le-au luat locul şi au devenit cei mai importanţi proprietari de cămile dinainte de Nabataeni, care au adus comerţul prin deşert la apogeul financiar.

Dinastiile lui Ben-Hadad şi Omri au avut magazii comerciale, fiecare în capitala celuilalt stat, şi probabil că lucrul acesta era un lucru obişnuit pentru ţările învecinate. Israel şi Fenicia erau de obicei în relaţii mult mai bune decât Israel şi Siria. O sursă importantă de venit pentru stăpânire era impozitul pe produsele comerciale care intrau în ţară. Această sursă de venit, desigur, a atins apogeul în zilele lui David şi Solomon. A existat un al doilea apogeu de prosperitate în timpul domniei lui Ieroboam II în Israel şi a lui Ozia în Iuda.

Drumurile comerciale principale din Palestina străbăteau ţara de la N la S. Cel mai important dintre ele venea din Egipt, traversa câmpia filisteană, se continua pe latura de E a câmpiei Şaronului, traversa munţii Carmel la Meghido şi apoi mergea spre Dan fie prin Haţor din Galilea, fie prin Bet-Şean şi drumul din podiş, de la N de râul Iarmuc. Drumul din podişul înalt, prin Beer-Şeba, Hebron, Ierusalim, Sihem şi Bet-Şean era folosit mai ales pentru trafic local şi mai puţin pentru comerţ internaţional. La E de valea Iordanului se afla Şoseaua Regelui care venea din Golful Acaba şi trecea prin cetăţile importante Chir, Dibon, Medeba, etc., de-a lungul părţii centrale a zonelor populate. Un al doilea drum urma un traseu paralel la E de Şoseaua Regelui, chiar pe la marginea interioară a deşertului. În zilele noastre o şosea modernă urmează traseul primului drum şi o cale ferată traseul celui de-al doilea. Aceste căi comerciale au preluat comerţul arab în centre cum sunt Petra, Amman şi Edrei.

Drumurile de la E la V erau mai puţin rentabile, cu excepţia celui mai sudic, pe unde avea loc comerţul arab, de la Petra Nabataeană la Gaza. Comerţ se făcea şi din cetatea de caravane Amman, pe valea râului Iaboc, în sus spre Sihem şi apoi spre Mediterana. Totuşi, cea mai mare parte a comerţului probabil că avea loc prin Hauran spre Bet-Şean şi apoi prin câmpia Esdraelon spre Mediterana. Produsele din câmpurile întinse de grâne din Hauran erau vândute pe această cale. Un drum mai scurt traversa Galilea de la Marea Galileii la Acco. Principalele porturi maritime folosite în vremurile NT au fost Iope, Dor şi Acco. Aşcalon a fost portul maritim filistean, iar Gaza a fost centrul mediteranean pentru comerţul Nabataenilor.

BIBLIOGRAFIE
D. Baly, The Geography of the Bible, 1974; informaţii despre Orientul Apropiat antic: cf. W. F. Leemans, H. Hirsch, în D. O. Edzard (ed.), Reallexikon der Assyriologie, 4, 1973, p. 76-97; despre Egipt: W. Helck, în Helck şi Otto (ed.), Lexikon der Ägyptologie, 2, 1976, col. 943-948.

II. În Noul Testament

Schimburile şi comerţul nu ocupă un loc important în NT. Coasta Palestinei este lipsită de porturi şi bântuită de valuri mari şi nici un port natural nu a constituit un centru comercial. În metaforele evr., marea este o barieră, nu o cale deschisă, şi o asemenea atitudine era firească într-o ţară mărginită de graniţa neînfrântă a apelor. Ruinele porturilor artificiale sunt suficient de frecvente încât să sugereze mai degrabă zădărnicia decât succesul încercărilor omului de a îmblânzi capătul de E al Mediteranei (vezi G. A. Smith, The Historical Geography of the Holy Land 25, 1931, p. 127-144).

Rutele de caravane, pe de altă parte, converg în mod natural în Palestina şi NT menţionează activitatea comercianţilor. Pilde cum sunt pilda talanţilor şi pilda negustorului care a găsit „o perlă de mare preţ" puteau fi înţelese de ascultătorii cărora le-au fost adresate. Dar acesta a fost comerţul neînsemnat al unei ţări mici, sărace şi subprivilegiate.

Principalele activităţi în domeniul schimburilor comerciale din perioada NT au fost în mâinile romanilor şi ale italienilor. Interferenţa statului în procesele comerciale, care a devenit o caracteristică sumbră în ultima perioadă a imperiului, era vizibilă încă în secolul 1. Maşinăria legală prin care „un semn pe mână sau pe frunte” putea împiedica pe un non-conformist să cumpere sau să vândă (Apocalipsa 13:16-17) era evidentă. Comerţul extern al imperiului era vast şi variat. Există dovezi că era deficitar din punct de vedere financiar, întrucât numărul mare de monede romane găsite în mod obişnuit în India sunt un indiciu clar al unei pierderi masive de aur şi o cauză a inflaţiei paralizante care a crescut.

Cuvinte lat. şi gr. în limbile vechi ale irlandezilor, germanilor, iranienilor, indienilor şi chiar ale mongolilor sunt o dovadă a influenţei vaste a comerţului roman. Arheologia, în special pe coasta de S a Indiei, afirmă acelaşi lucru. Excavaţii făcute la Pondicherry au stabilit faptul că Roma a făcut schimburi importante cu India în secolul 1. De fapt, negustorii romani erau pretutindeni, în afara locurilor sfinte de la Delphi exista o piaţă romană ale cărei ruine pot fi văzute până în zilele noastre. Nu încape îndoială că a înflorit comerţul cu amulete şi suvenire şi acest gen de comerţ se poate să fi fost tipic pentru întreprinderile comerciale italiene în străinătate, oriunde se adunau mulţimi. Activităţi similare care aveau loc în Templul din Ierusalim au fost menţinute sub controlul marilor preoţi saduchei.

Începând din secolul al 2-lea î.Cr. o cetate romană s-a aflat la Delos, centrul de comerţ cu sclavi în bazinul Mării Egee, iar când în anul 88 i.d .Cr. Mitridate a masacrat locuitorii italieni din Asia Mică, dintr-un total de 100.000 de victime. 25.000 au fost din Delos. Aceştia trebuie să fi fost în cea mai mare parte negustori şi agenţi comerciali. Însăşi capitala, a cărei populaţie în secolul 1 era în jur de 1 milion, era o piaţă imensă şi un capitol satiric sumbru din Apocalipsa (Apocalipsa 18), construit după modelul „cântecelor de jale" din VT, imitând Ezechiel 27, vorbeşte despre bogăţia şi amploarea comerţului de lux al Romei şi despre problemele economice care aveau să urmeze în mod cert după pierderea unei pieţe atât de bogate. Ostia, portul Romei, era plin de magazii.

Comerţul roman s-a întins mult dincolo de graniţele imperiului. „Ţara depărtată" din Matei 25:14 este o expresie literală. Negustorii din Italia au dus produsele lor alimentare în Germania necucerită, pe „calea ambrei" spre Marea Baltică, în India şi poate în China. Toată această activitate s-a datorat dominării Romei, păcii pe care a impus-o ca şi, mai presus de toate, lipsei unor frontiere politice în zone mari ale lumii. Personajul Trimalchio, creat de Petronius în scrierea sa Satinam, un parvenit, a putut să câştige averi şi să le piardă, şi apoi să le câştige iarăşi. Comercianţii au spus despre Cezar August că „datorită lui ei au navigat pe mări în siguranţă, datorită lui ei şi-au adunat bogăţii şi datorită lui erau fericiţi".

Relatarea ultimei călătorii a lui Pavel la Roma, povestită cu atâta măiestrie de Luca, mai întâi cu o corabie din Adramyttium, în Asia Mică şi apoi cu o corabie de transport din Alexandria, probabil închiriată de stăpânirea romană pentru a transporta grâne din Egipt, face o descriere vie a riscurilor comerţului şi călătoriei pe mare.

În afară de lista din Apocalipsa 18, care se poate să fi fost aleasă în mod deliberat în conformitate cu scopul polemic şi satiric al pasajului, bunurile exportate nu ne sunt bine cunoscute. Nu s-au păstrat liste de transporturi. Scoici erau aduse la Roma din Britania în butoaie cu apă de mare. Cositorul de Cornwall se pare că venea pe aceeaşi rută maritimă. În regiunea de N a Galiei se pare că existau rudimentele unei industrii textile exportatoare şi se ştie cu certitudine că Galia a exportat vase de lut Samiene ieftine. Descoperirile arheologice subacvatice făcute în epave au arătat că erau transportate cantităţi mari de vin. O monogramă cu un S dublu într-un trident pare să indice că un asemenea vas de transport, naufragiat în apropiere de Marsilia, a fost proprietatea lui Severus Sestius, care a locuit în „Casa cu Trident" din Delos.

În ce priveşte producţia în masă a articolelor pentru schimb, există prea puţine informaţii şi nu cunoaştem nimic cu privire la organizaţiile de afaceri implicate. Totuşi, anumite localităţi au devenit renumite pentru produse speciale şi comerţul care a rezultat probabil că a fost sub controlul negustorilor de meserie care creau şi menţineau propriile lor pieţe. Un exemplu clar este Lidia, „o vânzătoare de purpură" din cetatea Tiatira, din Asia Mică (Faptele Apostolilor 16:14), pe care Pavel a întâlnit-o la Filipi, în Macedonia. Bronzul din Corint, folosit pentru ornamente şi oglinzi (1 Corinteni 13:12) şi cilicium sau pânza din păr de capră, care era fie produsul finit, fie materia primă pentru corturile făcute de Pavel (Faptele Apostolilor 18:3), probabil că erau distribuite prin asemenea întreprinderi particulare. Imaginile folosite de Ioan în scrisoarea către Laodicea (Apocalipsa 3:14-18) sunt derivate în parte din schimburile şi comerţul din acest oraş. Ramsay a dovedit existenţa în Laodicea a unui comerţ cu haine scumpe din lână neagră. Laodicea şi Colose produceau ţesături din lâna neagră; se spune că oile din zona aceea deţin în prezent urme genetice din vremea aceea. Exista de asemenea o alifie pentru ochi făcută în Laodicea, folosind probabil un caolin din zona termală de la Hierapolis, la o depărtare de 10 km. De aceea vorbeşte autorul despre „haine albe" şi „alifie pentru ochi" (vezi W. M. Ramsay, The Letters to the Seven Churches of Asia, cap. 29-30).

*Tiatira, din una dintre scrisorile anterioare, a fost de asemenea un centru de schimburi comerciale deşi probabil că nu punea un accent atât de mare pe export ca Laodicea. Lidia a fost menţionată deja şi dovezile arheologice vorbesc despre lucrători care prelucrau lâna şi pânza, vopsitori, pielari, tăbăcari, olari, vânzători de sclavi şi meşteri în prelucrarea bronzului. Vopsitorii - şi Lidia probabil că făcea parte dintre ei - foloseau un colorant roşu-purpuriu extras din rădăcină de roibă (Rubia tinctoria), care era mai ieftin decât colorantul extras din scoica murexului marin.

Este interesant să observăm că în scrisoarea către Tiatira, pentru a-i descrie pe „Nicolaiţii" locali Ioan foloseşte numele Izabelei, semnul şi simbolul compromisurilor Israelului, cauzate de asocierea comercială cu Fenicia. Nu încape îndoială că „Izabela" din Tiatira a propovăduit o formă oarecare de compromis cu lumea păgână din jur. Într-un oraş cu o activitate comercială intensă, anumite adaptări păreau destul de necesare datorită puterii deţinute de breslele meşteşugăreşti.

Aceste organizaţii au constituit o sursă majoră de dificultăţi pentru creştinii care au căutat să păstreze o conştiinţă curată în relaţiile lor cu lumea păgână din jur. Breslele meşteşugăreşti sau collegia apar în Faptele Apostolilor 19 ca o forţă de opoziţie organizată faţă de creştinism. O categorie importantă de articole de comerţ în Efes - după ce portul a fost înnămolit şi comerţul s-a mutat la Smirna - o constituiau suvenirurile de argint şi obiectele de cult pentru zeiţa Artemis, articole care erau vândute pelerinilor care vizitau altarul faimos. Breslele din Efes au exercitat suficient de multă presiune încât să pună capăt propovăduirii lui Pavel. O scrisoare faimoasă a lui Pliniu (Ep. 10. 96), care descrie în culori vii suprimarea unei biserici viguroase în Bitinia în anul 112 d.Cr., este de asemenea un indiciu clar al unei asemenea influenţe. Breasla măcelarilor, alarmată de scăderea vânzărilor de carne de la sacrificii, a reuşit să instige o acţiune oficială împotriva bisericii. Pentru creştinii al căror comerţ depindea într-o măsură oarecare de bunăvoinţa oamenilor, era greu să-şi desfăşoare activităţile zilnice dacă nu luau parte la activităţile colegilor lor. Pe de altă parte, întrucât toate ramurile meşteşugurilor şi comerţului erau sub patronajul unei zeităţi păgâne, înscrierea într-un collegium meşteşugăresc şi participarea la activităţile lor necesita un act compromiţător de libaţie sau de aducerea unei jertfe la cina dată de breaslă. Există dovezi scrise despre un număr considerabil de asemenea organizaţii, şi scrierile lui Iuda, Petru şi Ioan împotriva „Nicolaiţilor” şi a „urmaşilor lui Balaam" şi „Izabela", sugerează că funcţia simplă a meşteşugurilor şi comerţului a ajuns să fie o sursă de diviziune profundă în Biserica primară.

BIBLIOGRAFIE
G. A. Smith în EBi (s.v. „Trade"); BQ 1, p. 218 ş.urm.; M. Rostovtzeff, The Social and Economic History of the Roman Empire, 1926.

E.M.B.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: