colecta (în bisericile pauline)



COLECTA (ÎN BISERICILE PAULINE). Colecta (gr. logeia) sau strângerea de ajutoare pe care a organizat-o Pavel în bisericile de ne-evrei pentru a ajuta biserica săracă din Ierusalim. În cei 2 ani care au precedat ultima lui vizită la Ierusalim (57 d.Cr.) colecta l-a preocupat foarte mult; de fapt, ar fi greu să exagerăm rolul important pe care aceasta l-a avut în strategia lui apostolică.

I. Cadrul

La conferinţa de la Ierusalim (c. 46 d.Cr.) la care s-a căzut de acord ca Pavel şi Barnaba să continue lucrarea de evanghelizare a Neamurilor (ne-evreilor), iar liderii bisericii din Ierusalim aveau să se concentreze asupra misiunii între evrei (Galateni 2:1-10); liderii bisericii din Ierusalim au adăugat o cerere specială, ca Barnaba şi Pavel să continue să-şi aducă aminte de „cei săraci" - o cerere care trebuie înţeleasă în contextul ajutoarelor pentru cei afectaţi de foamete, ajutoare pe care biserica din Antiohia le-a trimis credincioşilor din Ierusalim prin Barnaba şi Pavel (Faptele Apostolilor 11:30). Când scrie despre această cerere, Pavel adaugă că aceasta a fost o problemă căreia el însuşi i-a acordat o atenţie specială. S-a gândit la ea în tot timpul evanghelizării provinciilor la E şi V de Marea Egee, iar în ultimii ani ai acelei perioade s-a preocupat intens de a organiza în bisericile din Galatia, Asia, Macedonia şi Ahaia un fond de ajutorare pentru biserica Ierusalim.

II. Dovezi din Epistolele către corinteni

Primele informaţii despre acest fond le găsim în instrucţiunile date credincioşilor din Corint în 1 Corinteni 16:1-4; lor li s-a spus despre acest fond şi ei voiau să ştie mai mult. Din ceea ce le scrie Pavel aflăm că el dăduse deja instrucţiuni similare bisericilor din Galatia, probabil către sfârşitul verii anului 52 d.Cr., când a trecut „prin ţinutul Galatiei şi Frigiei" (Faptele Apostolilor 18:22 ş.urm.). Datorită scrisorilor lui Pavel către corinteni sunt cunoscute mai multe detalii despre organizarea fondului de ajutorare în Corint decât în oricare altă biserică.

Dacă instrucţiunile lui Pavel pentru credincioşii din Corint au fost respectate, atunci fiecare familie a pus de-o parte o anumită parte din venitul din fiecare săptămână, timp de 12 luni, aşa încât contribuţia bisericii să fie pregătită pentru a fi dusă la Ierusalim în primăvara anului următor, printr-un delegat ales de biserică pentru acest scop. Tensiunea care s-a născut curând după aceea între creştinii din Corint şi Pavel, probabil că a dus la o scădere a entuziasmului lor pentru această cauză nobilă. Cu ocazia următoare când le scrie Pavel (după reconcilierea care a avut loc în urma scrisorii severe pe care le-a trimis-o prin Tit) el dă glas presupunerii că ei puseseră de-o parte în mod sistematic bani pentru fondul de ajutorare, încă de când au primit instrucţiunile, şi le spune că i-a dat exemplu la bisericile din Macedonia pentru modul prompt în care au răspuns. Dar dacă citim printre rânduri, este clar că el avea în sinea sa îndoieli în privinţa aceasta; de aceea l-a trimis pe Tit înapoi la Corint, cu doi însoţitori, ca să ajute biserica să încheie strângerea de ajutoare (2 Corinteni 8:16-24). Unii membri ai bisericii probabil că au crezut că acesta era un mod subtil de a exercita presiuni irezistibile asupra lor: ei spuneau că Pavel este „isteţ" şi că i-a prins „cu şiretlic" (2 Corinteni 12:16).

Când Pavel l-a trimis pe Tit şi pe însoţitorii săi la Corint ca să se intereseze de această problemă, el însuşi se afla în Macedonia, ajutând bisericile din acea provincie să contribuie cu partea lor. Acele biserici trecuseră printr-o perioadă de dificultăţi care nu sunt specificate şi ca urmare a acestui fapt trăiau doar de pe o zi pe alta; Pavel a simţit că nu le poate cere să contribuie la strângerea de ajutoare pentru creştinii care nu erau într-o stare mai rea decât a lor. Dar ei au insistat să strângă ajutoare şi Pavel a fost foarte mişcat de acest semn al harului divin în vieţile lor (2 Corinteni 8:1-5). El le aduce un tribut cald în scrierea către corinteni ca să-i încurajeze pe aceştia să dea la fel de generos din belşugul lor cum au dat macedonienii din sărăcia lor.

III. Dovezi din Epistola către romani

Pavel mai face o referire la acest fond de ajutorare în una dintre epistolele sale care s-au păstrat şi această referire este deosebit de informativă deoarece este întâlnită într-o scrisoare către o biserică pe care nu Pavel a sădit-o şi care, prin urmare, nu a fost inclusă în schemă şi nu a cunoscut problema. Când le scrie creştinilor din Roma să se pregătească pentru vizita pe care intenţiona să le-o facă în drum spre Spania, el le spune că strângerea de ajutoare trebuie încheiată mai înainte ca el să poată pleca în călătoria sa spre V (Romani 15:25-28). Din acest text înţelegem mai bine motivele care stăteau la baza acestei colecte sau strângeri de ajutoare, întărirea părtăşiei dintre biserica din Ierusalim şi misiunea între ne-evrei a fost o preocupare majoră a lui Pavel şi organizarea fondului de ajutorare a fost menită în mare măsură să promoveze această părtăşie. El a ştiut că mulţi membri ai bisericii din Ierusalim priveau cu mare suspiciune direcţia independentă luată de această misiune între ne-evrei; de fapt, câmpul de misiune al lui Pavel a fost invadat în repetate rânduri de oameni din Iudea care au încercat într-un fel sau altul să submineze autoritatea lui şi să impună autoritatea Ierusalimului. Când îi atacă pe aceşti oameni, Pavel are grijă să nu dea impresia că ar critica biserica din Ierusalim sau pe liderii ei. Pe de altă parte, mulţi convertiţi dintre ne-evrei nu se împăcau cu ideea ca ar fi îndatoraţi în vreun fel bisericii din Ierusalim. Pavel a vrut ca ei să recunoască datoria mare pe care o aveau faţă de Ierusalim, el însuşi nu a fost niciodată membru al bisericii din Ierusalim şi a negat cu tărie că ar fi primit Evanghelia sa de la acea biserică sau că ar fi fost trimis de ea în misiune; totuşi, în ochii lui Pavel biserica aceea, în calitatea ei de biserică-mamă a poporului lui Dumnezeu, ocupa un loc unic în rânduiala creştină. Avea sentimentul că dacă el ar fi rupt de părtăşia cu biserica din Ierusalim, activitatea lui apostolică ar fi zadarnică.

Pentru a potoli suspiciunile nutrite în biserica din Ierusalim cu privire la Pavel şi la misiunea sa între ne-evrei, ce putea fi mai potrivit decât dovada concretă despre binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acelei misiuni, dovadă cu care Pavel a vrut să-i confrunte pe credincioşii din Ierusalim - nu numai darul financiar care să exprime interesul practic al bisericilor de ne-evrei faţă de biserica din Ierusalim, ci şi reprezentanţii acelor biserici, trimişi să ducă contribuţiile lor? Când le scrie prietenilor săi din Corint, Pavel le prezintă posibilitatea ca fraţii lor de credinţă din Ierusalim să fie mişcaţi profund de afecţiunea lor frăţească „pentru harul nespus de mare al lui Dumnezeu faţă de voi" (2 Corinteni 9:14). Pavel nu s-a grăbit să tragă concluzia că toate suspiciunile vor fi potolite - el le cere creştinilor din Roma să i se alăture în rugăciune ca „slujba pe care o am pentru Ierusalim, să fie bine primită de sfinţi" (Romani 15:31) - şi dacă nici acest lucru nu avea să-i potolească, atunci nimic nu va putea.

Se poate ca Pavel să-şi fi imaginat această prezentare a credincioşilor ne-evrei cu darurile lor la Ierusalim ca o împlinire în parte a profeţiilor evreieşti care vorbesc despre „bogăţiile neamurilor" care sunt aduse la Ierusalim şi despre locuitorii Ierusalimului care sunt aduşi „din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar Domnului" pe „muntele Lui cel sfânt" (Isaia 60:5; 66:20). Dar dacă Pavel a avut în gând aceste profeţii, probabil că şi liderii din Ierusalim le-au avut în gând, dar au tras o concluzie diferită din ele. În contextul original, bogăţia neamurilor este un tribut pe care ne-evreii îl aduc la Ierusalim în semn de recunoaştere a supremaţiei Ierusalimului. În concepţia lui Pavel contribuţiile aduse la Ierusalim de convertiţii săi prin fondul de ajutorare au constituit un dar voluntar, o expresie a milei şi gratitudinii creştine, dar este posibil ca primitorii darului să-l fi considerat ca un tribut datorat Fiului lui David de supuşii Lui ne-evrei.

Chiar şi „necredincioşii din Iudea" (în trad. rom. „răzvrătiţii din Iudea", n.tr.), de la care Pavel se putea aştepta la oarecare opoziţie (Romani 15:31), puteau fi impresionaţi de mărturia vizibilă a atât de multor reprezentanţi ai credincioşilor din ţări păgâne veniţi în mijlocul lor. Ştim că atunci când Pavel se pregătea să plece cu corabia spre Iudea împreună cu convertiţii săi şi cu darurile lor, el se gândea la raportul - în planul divin - dintre misiunea între ne-evrei şi mântuirea finală a lui Israel; acesta este de asemenea un subiect despre care îşi expune deschis gândurile în scrisoarea sa către Romani. De fapt, în această scrisoare el pune colecta pentru biserica din Ierusalim - şi problema Ierusalimului însuşi în contextul în care se cuvenea să fie puse, după părerea lui, contextul planului de mântuire al lui Dumnezeu pentru toată omenirea.

IV. Reticenţe în Faptele Apostolilor

Delegaţii bisericilor care au contribuit, probabil că s-au aflat printre tovarăşii de călătorie ai lui Pavel de la Corint sau Filipi spre Iudea şi care sunt numiţi în Faptele Apostolilor 20:4: Sopater din Berea, Aristarh şi Secundus din Tesalonic, Gaius din Derbe şi Timotei (originar din Listra), împreună cu Tihic şi Trofim din provincia Asia (despre ultimul aflăm din Faptele Apostolilor 21:29 că a fost un creştin ne-evreu din Efes). Ar fi neînţelept să acordăm vreo importanţă sinistră absenţei unui nume corintean din lista lui Luca. S-ar putea ca lista să nu fie completă, s-ar putea să fie limitată la cei care au călătorit la Corint din alte locuri ca să se alăture lui Pavel. Pavel a petrecut câteva săptămâni cu Gaius, gazda lui, şi cu alţi prieteni din Corint; în afară de aceasta, el tocmai le-a spus creştinilor din Roma despre felul în care Macedonia şi Ahaia au hotărât să contribuie la fondul de ajutorare pentru Ierusalim. Pentru Pavel, Ahaia însemna Corintul şi locurile din jur şi în scrisoarea către cei din Roma nu există nici măcar o sugestie vagă că „Ahaia" nu şi-ar fi ţinut promisiunea. De fapt, ar trebui să considerăm posibilitatea ca (în ciuda unor murmure cu privire la „isteţimea" lui Pavel în ce priveşte trimiterea lui Tit ca să ajute la organizarea strângerii ajutoarelor) biserica din Corint să-i fi cerut lui Tit să ducă darul lor la Ierusalim; dacă aşa stau lucrurile, omiterea numelui lui Tit în acest text poate să aibă aceeaşi cauză ca şi omiterea numelui lui în restul naraţiunii din Faptele Apostolilor. Nu este menţionat nici un delegat al bisericii din Filipi; naratorul se poate să fi îndeplinit această slujbă.

Când Pavel şi însoţitorii săi au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Iacov şi de ceilalţi prezbiteri ai bisericii-mamă, care le-au urat bun venit şi probabil că au acceptat cu recunoştinţă darurile aduse de ei.

Adverbul „probabil" este necesar deoarece Faptele păstrează tăcere completă cu privire la strângerea de ajutoare, cu excepţia afirmaţiilor lui Pavel în cuvântul său de apărare înaintea lui Felix, când el spune: „Am venit" la Ierusalim „să aduc milostenii neamului meu şi daruri la Templu" (Faptele Apostolilor 24:17).

Tăcerea aproape totală a lui Luca în privinţa acestui subiect se poate să aibă un motiv apologetic. În afară de insistenţa asupra faptului că nu exista nici o dovadă care să confirme acuzaţia că Pavel ar fi violat sanctitatea Templului, conţinutul pledoariei lui Pavel înaintea lui Felix ar fi fost mai relevantă când s-a înfăţişat mai târziu înaintea tribunalului împăratului în Roma decât atunci când s-a înfăţişat înaintea procuratorului Iudeii, şi acelaşi lucru se poate spune despre aluzia la „milostenii şi daruri". Dacă nu se mai poate susţine că Faptele Apostolilor a fost scrisă ca să-l informeze pe apărătorul lui Pavel înaintea lui Cezar, sau ca să servească în acest caz ca un document, rămâne posibilitatea ca un oarecare material de acest gen să fi fost folosit de Luca drept sursă de informaţii. Acuzaţia, explicită sau implicită, că Pavel ar fi delapidat pentru un scop sectar bani care ar fi trebuit folosiţi pentru întreţinerea Templului sau pentru ajutorarea tuturor iudeilor, la fel ca şi acuzaţia că, în calitate de „conducător al Nazireilor", el instiga comunitatea evreiască la subversiune împotriva lumii romane, ar fi fost mai relevante la o judecată înaintea Cezarului decât în cazul unui proces ce se desfăşura în jurisdicţia lui Felix. Prezentarea distorsionată a naturii şi a scopului colectei probabil că a fost inclusă în capetele de acuzare pregătite de acuzatorii lui Pavel pentru ziua când cazul lui avea să fie audiat înaintea Cezarului; dacă aşa stau lucrurile, faptul acesta ar putea explica reticenţa lui Luca.

BIBLIOGRAFIE
C. H. Buck, „The Collection for the Saints", HTR 43, 1950, p. 1 ş.urm.; D. Georgi, Die Geschichte der Kollekte des Paulus für Jerusalem, 1965; K. Holl, „Der Kirchenbegriff des Paulus in seinem Verhältnis zu dem der Urgemeinde", Gesammelte Aufsätze zur Kirchengeschichte 2, 1928, p. 44 ş.urm.; A. J. Mattill, „The Purpose of Acts: Schneckenburger Reconsidered", în Apostolic History and the Gospel, ed. W. W. Gasque şi R. P. Martin, 1970, p. 108 ş.urm.; K. F. Nickle, The Collection: A Study in Paul’s Strategy, 1966.

F.F.B.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: