chip



CHIP. De obicei termenul indică o reprezentare materială a unei zeităţi. Spre deosebire de termenul „idol", care are un ton peiorativ, „chip" sau „imagine" este o descriere obiectivă. Pretutindeni în Orientul Apropiat antic se găseau imagini ale diferitelor zeităţi în temple şi în alte locuri sfinte, cum erau altarele în aer liber; multe case particulare aveau de asemenea o nişă unde era aşezată imaginea zeităţii protectoare a familiei. Acestea erau de obicei antropomorfe (având forma unei fiinţe umane), deşi imaginile teriomorfe (având forma unor animale) erau folosite de asemenea pe larg, în special în Egipt.

Forma chipului, în special în exemplele teriomorfe, reprezenta frecvent o caracteristică proeminentă a zeităţii respective; astfel, chipul unui taur (de ex. zeul El din Canaan) ilustra puterea şi fertilitatea zeului. Chipul nu avea scopul principal de a fi o reprezentare vizuală a zeităţii, ci un loc unde să locuiască spiritul zeităţii, permiţându-i zeului să fie prezent în mod fizic în mai multe locuri în mod simultan. Un închinător care se ruga înaintea unui chip nu credea neapărat că rugăciunile sale erau adresate figurii de lemn sau de metal, ci probabil considera că acel chip era o „proiecţie" sau o concretizare a zeităţii. Desigur, oamenii din Israel care contestau realitatea oricărei zeităţi reprezentată printr un chip susţineau că închinătorii care venerau zeităţi străine se închinau de fapt la lemn şi la piatră simplă (*IDOLATRIE).

Chipurile erau confecţionate în mai multe moduri. De ex. masseka era turnat din cupru, argint sau aur într-un tipar. Un chip gravat sau un chip cioplit (pesel) era sculptat din piatră sau lemn; chipurile din lemn puteau fi acoperite cu metale preţioase (cf. Isaia 40:19). Vezi Isaia 41:6-7; 44:12-17.

I. În Vechiul Testament

a. Chipuri de zei străini. Deşi confecţionarea chipurilor şi închinarea la acestea era interzisă de legea din Pentateuh (Exod 20:4-5) şi condamnată de profeţi (de ex. Ieremia 10:3-5; Osea 11:2), folosirea lor în Israel în tot timpul perioadei pre-exilice era un lucru obişnuit (Judecători 6:25; 1 Împăraţi 11:5-8; 16:31-33) şi uneori ele erau puse chiar în Templu (2 Împăraţi 21:3-5, 7).

b. Chipuri ale lui Iahve. Pietrele de aducere aminte (maşşebot) ridicate de Patriarhi (de ex. Geneza 28:18, 22; 35:14) probabil că au fost considerate la început ca şi chipuri (ale lui Dumnezeu) (la fel ca şi pomii sacri; cf. Geneza 21:33), dar mai târziu au fost interzise (Aşera, Deuteronom 16:21) sau reinterpretate ca simple obiecte comemorative (cf. Geneza 31:45-50; Iosua 4:4-9). Mai târziu imaginile lui Iahve au fost condamnate de Iahviştii puri: viţelul de aur de la Sinai (Exod 32:1-8), *Efodul făcut de Ghedeon (Judecători 8:26-27), viţeii de aur de la Dan şi Betel (1 Împăraţi 12:28-30), viţelul de la Samaria (Osea 8:6).

c. Omul ca şi chip al lui Dumnezeu. În câteva texte din Geneza (1:26-27; 5:2; 9:6) se spune că omul a fost creat „în" sau „după" chipul lui Dumnezeu, „după asemănarea Lui". Deşi mulţi teologi au încercat să localizeze chipul lui Dumnezeu în raţiunea omului, în creativitatea, vorbirea sau natura lui spirituală, este mult mai probabil că chipul lui Dumnezeu este conţinut în om ca un tot unitar şi nu doar într-o parte sau un aspect al lui. Omul în ansamblu, trup şi suflet, este imaginea lui Dumnezeu; el este imaginea materială a Dumnezeului imaterial. În Orientul Apropiat antic omul, ca şi chip al lui Dumnezeu, îl reprezintă prin faptul că este părtaş la suflarea divină sau la spiritul divin (cf. Geneza 2:7; poate că spiritul lui Dumnezeu este inclus în pronumele „noi" din 1:26; cf. referirea la spiritul lui Dumnezeu în 1:2). Rolul omului de stăpân al pământului este stabilit prin crearea sa după chipul lui Dumnezeu (1:27). În altă parte în Orientul Apropiat antic se spunea de obicei că regele este chipul lui Dumnezeu, dar în Geneza 1 omenirea, în totalitatea ei, este prezentată ca fiind imaginea şi reprezentanta lui Dumnezeu. Este semnificativ faptul că ni se spune despre om că este chipul lui Dumnezeu şi după căderea în păcat: forţa pasajului din Geneza 9:6 depinde de crezul că omul îl reprezintă pe Dumnezeu, aşa încât un prejudiciu adus omului este un prejudiciu adus lui Dumnezeu Însuşi (vezi şi Iacov 3:9).

BIBLIOGRAFIE
Cu privire la imagini, în general: K. H. Bemhardt, Gott und Bild, 1956; E. D. van Buren, Or 10, 1941, p. 65-92; A. L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia, 1964, p. 171-227. Cu privire la chipul lui Dumnezeu în om: D. Cairns, The Image of God in Man, 1953; G. C. Berkouwer, Man: The Image of God, 1962; D. J. A. Clines, TynB 19, 1968, p. 53-103; J. Ban-, BJRL 51, 1968-9, p. 11-26; J. M. Miller, JBL 91, 1972, p. 289-304; T. N. D. Mettinger, ZAW 86, 1974, p. 403-424; J. F. A. Sawyer, JTS 25, 1974, p. 418-426.

D.J.A.C.

II. În Noul Testament

Învăţătura NT construieşte pe temelia pusă în VT. În VT omul este descris (în pasajul seminal din Geneza 1:26 ş.urm.) ca fiind făcut de Dumnezeu reprezentantul Lui pe pământ şi, acţionând ca delegat al Lui şi ca adminstrator al creaţiei Sale. Termenul poate fi conceput cel mai bine ca un termen funcţional şi este avut în vedere destinul omului ca fiinţă umană (pentru detalii cu privire la suportul exegetic, vezi în special eseul lui D. J. A. Clines).

Cele două pasaje din 1 Corinteni 11:7 şi Iacov 3:9 repetă această învăţătură şi amândouă pasajele afirmă continuarea poziţiei omului în ordinea creată şi afirmă că omul reflectă „gloria" divină, în ciuda păcătoşeniei umane. Totuşi, în NT accentul este pus mai mult pe persoana lui Isus Cristos, care este numit „chipul lui Dumnezeu" (2 Corinteni 4:4; Coloseni 1:15; ambele pasaje seamănă cu un credeu, prezentat pe fundalul unei polemici, şi afirmaţiile au rolul să contrazică idei curente false sau inadecvate). Rangul lui Cristos de „imagine" a Tatălui derivă din relaţia Sa unică datorată preexistenţei Sale. El este Logosul din eternitate (Ioan 1:1-18) şi de aceea El poate reflecta fidel şi deplin gloria Dumnezeului invizibil. Vezi de asemenea Evrei 1:1-3 şi Filipeni 2:6-11 unde sunt folosite expresii paralele pentru a clarifica relaţia unică dintre Isus Cristos şi Dumnezeu. Chip (sau termenii săi echivalenţi, „formă", „pecete", „glorie”) nu sugerează o simplă asemănare cu Dumnezeu sau un model al persoanei Sale. Dimpotrivă, indică o împărtăşire a vieţii divine şi o „obiectivizare" a esenţei lui Dumnezeu, aşa încât Cel care este, prin natura Sa, invizibil ajunge să aibă o expresie vizibilă în figura Fiului Său (vezi dovezile aduse de R. P. Martin, op. cit., p. 112 ş.urm.). Prin urmare, El este „ultimul Adam" (1 Corinteni 15:45) care stă în fruntea unei noi omeniri care îşi are viaţa din El. Astfel, Isus Cristos este în acelaşi timp „Imaginea" unică şi prototipul pentru cei care îi datorează Lui cunoaşterea lui Dumnezeu şi viaţa în Dumnezeu (Romani 8:29; 1 Corinteni 15:49; 2 Corinteni 3:18; 1 Ioan 3:2).

Termenul „chipul (imaginea) lui Dumnezeu" este strâns legat cu „omul nou" (Efeseni 4:24; Coloseni 3:10 ş.urm.; cf. Galateni 3:28). Lucrul acesta ne aminteşte un aspect social important cu privire la înţelesul termenului „chip" (imagine), care este reprodus în vieţile umane, atât în părtăşia bisericii cât şi în custodia naturii încredinţată omului (Evrei 2:8, care se referă la Psalmul 8). Trebuie observată o dimensiune escatologică, împlinirea planului lui Dumnezeu pentru omenirea-în-Cristos aşteaptă parousia când existenţa muritoare a creştinilor va fi transformată în asemănarea perfectă a Domnului lor (1 Corinteni 15:49; Filipeni 3:20-21) şi în felul acesta va fi restaurată în om imaginea lui Dumnezeu

BIBLIOGRAFIE
Morton Smith, The Image of God, 1958; D. J. A. Clines, TynB 19, 1968, p. 53-103 (bibliografie); J. Jervell, Imago Dei. Geneza 1. 26 ş.urm. im Spätjudentum, in der Gnosis und in den paulinishen Briefen, 1960; F.-W. Eltester, Eikon im Neuen Testament, 1958; R. Scroggs, The Last Adam, 1966; şi R. P. Martin, Carmen Christi. Philippians 2:5-11, 1967; idem., an. „Image" în NIDNTT 2, p. 284-293.

Cu privire la problemele dogmatice, vezi G. C. Berkouwer, Man: The Image of God, 1962.

R.P.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: