chemare



CHEMARE. În VT şi în NT cuvântul acesta apare de vreo 700 de ori ca verb, substantiv sau adjectiv. În limba ebraică rădăcina principală a cuvântului este qr’ în greacă sunt folosite kalein (împreună cu formele sale compuse şi formele sale derivate, kletos, „chemat", şi klesis, „chemare"), legein şi phonein. În ambele limbi există şi alte verbe care sunt traduse uneori „a chema"; de ex. ’mr, în Isaia 5:20, şi chrematizein, în Romani 7:3.

I. În Vechiul Testament

a. „A chema", sau „a invita, a chema pe cineva pe nume" (Geneza 3:9, etc.); „a convoca (a strânge) o adunare" (Plângerile 1:15). „A chema numele" este o expresie întâlnită în Geneza 4:26 şi în alte texte („au început oamenii să cheme Numele Domnului"); prin aceasta se înţelege că oamenii au cerut protecţia lui Dumnezeu fie prin a cere ajutor de la cineva al cărui nume (adică, caracter) era cunoscut, fie prin a-şi da lor numele Domnului (cf. Geneza 4:26; Deuteronom 28:10; Isaia 43:7).

b. „A numi" - acest sens este întâlnit în versete cum este Geneza 1:5 („Dumnezeu a numit lumina zi"). Acele versete în care Dumnezeu este subiectul indică unitatea fundamentală a celor două sensuri ale termenului qr’, dezvăluind prin aceasta înţelesul teologic al cuvântului. Primul sens este acela de chemare la a-L sluji pe Dumnezeu într-o calitate oarecare şi pentru un anumit scop precis (1 Samuel 3:4; Isaia 49:1). Sensul al doilea nu este uşor de stabilit; cuvântul este folosit atât pentru a descrie (Geneza 16:11; cf. Matei 1:21) cât şi pentru a indica o relaţie între Dumnezeu, care numeşte, şi cel numit de El, în special Israelul. Isaia 43:1 rezumă chemarea lui Dumnezeu şi numirea Lui Israel ca fiind al Lui, un popor separat de alte popoare, învestit cu lucrarea de a depune mărturie şi cu privilegiul de a fi apărat de Numele Lui. Dumnezeu este Cel care iniţiază această chemare şi numai o minoritate (rămăşiţă) a primit-o (de ex. Ioel 2:32).

II. În Noul Testament

Aici sunt întâlnite aceleaşi sensuri, iar chemarea făcută de Dumnezeu este acum „în Cristos Isus" (Filipeni 3:14). Este chemarea de a purta numele de „creştin" (1 Petru 4:16; Iacov 2:7; Faptele Apostolilor 5:41; Matei 28:19) şi de a-i aparţine lui Dumnezeu în Cristos (1 Petru 2:9). Expresia „a chema la" este întâlnită în Marcu 2:17, iar „a-i pune numele" este găsită în Luca 1:59. Participiul prezent, la diateza pasivă, este folosit frecvent, cum este cazul în Luca 7:11. Isus i-a chemat pe ucenici şi ei L-au urmat (Marcu 1:20). Epistolele, în special cele ale lui Pavel, arată clar sensul teologic al chemării lui Cristos. Aceasta vine de la Dumnezeu, prin Evanghelia mântuirii prin sfinţire şi credinţă (2 Tesaloniceni 2:14), pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 2:12), pentru a avea părţăşie (1 Corinteni 1:9) şi pentru a sluji (Galateni 1:15). Alţi scriitori atribuie acest sens deplin chemării lui Dumnezeu prin Isus (cf. Evrei 3:1; 9:15; 1 Petru 2:21; 1 Ioan 3:1, în special pasajul „să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Şi suntem."). Cei care L-au primit pe Cristos sunt „chemaţi" (1 Corinteni 1:24; Lightfoot traduce aici „credincioşi"). Pavel pune semnul de egalitate între chemare şi acceptare (Romani 8:28 ş.urm.) pentru a pune accent pe scopul neschimbător al lui Dumnezeu (Romani 9:11), cu alte cuvinte, Pavel consideră că această chemare este eficace. Cuvintele lui Isus din Matei 22:14 fac distincţie între „cei chemaţi", cei care aud, şi „cei aleşi", cei care primesc chemarea şi devin „aleşi".

Mulţi comentatori interpretează „chemarea" din 1 Corinteni 7:20 ş.urm. ca o ocupaţie specială. Cu toate acestea, klesis înseamnă aici chemarea divină adresată fiecărui om, chemare care este un eveniment istoric concret, adică, un eveniment care include circumstanţele exterioare în care a avut loc. Prin urmare, sclavia nu este incompatibilă cu credinţa în Cristos.

BIBLIOGRAFIE
Arnt, p. 399 ş.urm. K. L. Schmidt, TNDT 3, p. 487-536; TWBR; L. Coenen, NIDNTT 1, p. 271-276; J.-J. von Allmen, Vocabulary of the Bible, 1958.

M.R.W.F.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: