cetăţi de scăpare (refugiu)



CETĂŢI DE SCĂPARE (REFUGIU). Acestea au fost locuri de refugiu menţionate în principal în Numeri 35:9-34 şi Iosua 20:1-9 (unde ne sunt date numele lor). Ele sunt menţionate şi în Numeri 35:5; Iosua 21:13, 21, 27, 32, 38; 1 Cronici 6:57, 67. Din aceste texte se pare că cetăţile de scăpare făceau parte dintre cetăţile leviţilor. Deuteronom 4:41-43; 19:1-13 se ocupă cu instituţia indicată prin acest nume (cf. Exod 21:12-14).

În viaţa publică a Israelului trebuia aplicată legea retribuirii şi, în plus, aşa cum este specificată în lex talionis (vezi Exod 21:23-25, etc.) care se aplica în mod special cazurilor de vărsare de sânge (vezi Geneza 9:5 ş.urm; Exod 21:12; Levitic 24:17, etc.; cf. Deuteronom 21:1-9). În Israelul antic, cel puţin, datoria de a pedepsi pe criminal revenea unui go’el, rudenia de parte bărbătească cea mai apropiată (*RĂZBUNĂTORUL SÂNGELUI). Se făcea distincţie între omorârea voluntară sau involuntară a unui om. Cel care comitea un omor intenţionat trebuia să fie omorât, în timp cel care comitea un omor neintenţionat putea cere azil într-una dintre cetăţile de refugiu. Se poate spune că instituirea cetăţilor de refugiu a servit în principal pentru a preveni excesele care puteau rezulta de pe urma aşa-numitelor „duşmănii de sânge".

În „Cartea legământului", cea mai veche culegere de legi ale Israelului, există deja o prevedere cu privire la această problemă (Exod 21:12-14). Probabil că motivul acestei reglementări poate fi descris în felul următor: Israelul cunoştea obiceiul vechi, care era răspândit şi la alte popoare, de a privi altarul sau sanctuarul ca un loc de refugiu. Aici se prevede că un om care comite omor intenţionat nu va căpăta refugiu lângă altar, în timp ce un om care comite omor neintenţionat poate primi refugiu. Dar se poate ca altarul să fie la o depărtare mare şi, în afară de aceasta, omul nu poate rămâne permanent lângă altar, în sanctuar. De aceea Domnul a anunţat că se va îngriji de problema aceasta. Expresia ciudată: „Dumnezeu l-a lăsat să cadă în mâinile lui" a fost interpretată în sensul că omul care a ucis fără intenţie nu este decât un instrument de care s-a folosit Dumnezeu şi, de aceea, este normal ca Dumnezeu să se îngrijească de protecţia lui. Exemple de refugiu la altar în Israel pot fi întâlnite în 1 Împăraţi 1:50-53; 2:28-34, iar expresii cum sunt cele din Psalmul 27:4-6; 61:4; Obadia 17, arată că acest obicei era bine cunoscut în Israel.

Există diferenţe carcateristice între cele două grupe principale de reglementări cu privire la cetăţile de refugiu, Numeri 35:9 ş.urm.; Deuteronom 19:1 ş.urm. (cf. Deuteronom 4:41-43). În ce priveşte regulile din Numeri 35, care au fost date şi în câmpia Moabului (v.1), trebuie să observăm câteva lucruri. Este folosit termenul „cetăţi de refugiu, cetăţi unde un om este primit (?)" (sau „cetăţi de scăpare, cetăţi unde să poată scăpa ucigaşul"). La vremea potrivită, Israel trebuia să stabilească trei cetăţi pe malul de E al Iordanului şi trei cetăţi pe malul de V (v. 13 ş.urm.), cetăţi care trebuia să fie dintre cetăţile leviţilor (v. 6). „Adunarea" trebuia să pronunţe judecata definitivă (v. 12, 24). (În timpul pribegiei prin pustie acest grup a luat decizii în asemenea cazuri. Aici nu se prevede ce grup să aibă funcţie similară după ce Israel avea să se aşeze în Canaan.) În v. 16-23 sunt date criterii pentru a defini precis dacă omorul a fost intenţionat sau neintenţionat. Cel care a comis un omor neintenţionat trebuie să rămână în cetate până la moartea marelui preot (v. 25, 28, 32). În acest context şederea capătă caracter de exil, de pedeapsă (v. 28, 32). Observaţi de asemenea stipulaţiile din v. 30-32, împreună cu motivaţia importantă dată în v. 33 ş.urm.

Deuteronom 4:41-43 narează modul în care „Moise a ales trei cetăţi dincoace de Iordan". Deuteronom 19:1 ş.urm. stipulează că, după cucerirea Canaanului, trei cetăţi de refugiu să fie stabilite la V de Iordan şi alte trei în cazul unei viitoare extinderi a teritoriului Israelului (se pare că ultima prevedere nu a fost dusă niciodată la îndeplinire). Se subliniază faptul că israeliţii trebuia să aibă grijă ca un om care a omorât pe cineva neintenţionat să aibă acces uşor la o cetate de refugiu (v. 3, 6 ş.urm.). Pentru a arăta diferenţa dintre un omor intenţionat şi unul neintenţionat, este dat un exemplu în v. 5. Bătrânii cetăţii în care locuieşte cel care a omorât trebuie să ia decizia finală (v. 12).

Potrivit cu Iosua 20, următoarele cetăţi de refugiu au fost stabilite în timpul vieţii lui Iosua: Cadeş, Sihem, Chiriat-Arba (Hebron), Bezer, Ramot şi Golan. Iosua 20 presupune că sunt cunoscute ambele reguli, cele din Numeri 35 şi cele din Deuteronom 19. Un element nou aici este că bătrânii cetăţii de refugiu au de asemenea o responsabilitate (v. 4-5).

Nu se ştie nimic cu privire la punerea în practică a dreptului la azil. Cu excepţia celui din 1 Împăraţi 1:50-53; 2:28-34, nu este menţionat nici un alt caz, dar acest fapt per se nu ar trebui să ne surprindă. Este posibil ca, pe măsură ce autoritatea centrală s-a consolidat tot mai mult, dreptul de azil să fi scăzut în importanţă.

În ce priveşte datarea acestor pasaje şi istoricitatea faptelor pe care le conţin, Wellhausen şi adepţii săi susţin că ele sunt rezultatul unui proces îndelungat, după cum urmează. La început sanctuarul a fost locul de refugiu. În secolul al 7-lea î.Cr., autorii Deuteronomului au urmărit centralizarea cultului. În legătură cu acest lucru ei au secularizat dreptul la azil şi au înlocuit sanctuarul cu câteva cetăţi şi i-au înlocuit pe preoţi cu bătrânii cetăţii. Numeri 35 conţine un proiect care datează din vremuri exilice sau post-exilice şi care nu a fost pus în practică niciodată. Iosua 20 datează dintr-o perioadă şi mai târzie. În zilele noastre mulţi cercetători sunt de părere că această instituţie datează din vremuri mult mai vechi, de ex. din vremea lui David (Albright şi alţii).

Nu pare să existe nici un motiv pentru a nu accepta faptul că regulile discutate datează, cel puţin în esenţă, din vremea lui Moise. Este evident că lucrul acesta nu poate fi discutat ca o problemă izolată, deoarece este strâns legat de datarea surselor. Este suficient să spunem că aceste şase cetăţi au aparţinut teritoriului lui Israel numai în vremurile vechi, cetatea Golan fiind pierdută la scurtă vreme după moartea lui Solomon, iar Bezer în jur de 850 î.Cr. (potrivit cu *PIATRA MOABITĂ).

Rămân în discuţie două probleme. Mai întâi, de ce trebuia să rămână în cetatea de refugiu până la moartea marelui preot cel ce a comis un omor neintenţionat? Un răspuns este că vina lui a fost transferată asupra marelui preot şi a fost ispăşită prin moartea (prematură) a marelui preot. O concepţie similară apare în Talmud (Makkoth 2b) şi continuă să fie apărată, printre alţii, de Nicolsky şi Greenberg. Această concepţie are ceva atrăgător în ea (cf. Exod 28:36-38), dar poate fi pusă sub semnul îndoielii. Este mai bine să adoptăm ideea că la moartea marelui preot se încheia o perioadă de timp bine definită. Poate că, aşa cum arată van Oeveren, ideea este următoarea: cetăţile de refugiu făceau parte dintre cetăţile leviţilor; cel care comitea un omor neintenţionat, locuind într-o cetate de refugiu, ajungea să fie legat de tribul lui Levi; moartea marelui preot, şeful tribului lui Levi, desfăcea această legătură.

În al doilea rând, se poate spune oare că în cazul celui care comitea un omor neintenţionat dreptatea era înlocuită de îndurare? Probabil că cel mai bun lucru este să spunem că la această întrebare nu se poate da un răspuns, deoarece VT nu face distincţia între îndurare şi dreptate în felul în care o facem noi. Dar declaraţia că legile pe care Domnul le-a dat lui Israel au fost bune şi drepte (Deuteronom 4:6 ş.urm., etc.) se aplică în mod cert şi la reglementările cu privire la cetăţile de refugiu.

Răspunsul la aceste întrebări afectează măsura în care ar trebui să privim aceste reguli privitoare la cetăţile de refugiu ca fiind Cristologice. Nu încape îndoială că suntem îndreptăţiţi să-L numim pe Cristos Refugiul nostru. Dar este precar să dezvoltăm o paralelă între Cristos şi cetăţile de scăpare.

Pentru părerile iudaismului de mai târziu cu privire la aceste reguli, vezi tratatul Mishnah Makkoth 2 şi tratatele din Talmud asociate cu acesta (cf. Löhr, p. 34).

BIBLIOGRAFIE
N. M. Nicolsky, „Das Asylrecht in Israel", ZAW 48, 1930, p. 146-175; M. Löhr, Das Asylwesen im Alten Testament, 1930; C. L. Feinberg, „The Cities of Refuge", BS 103, 1946, p. 411-416; 104, 1947, p. 35-48; W. F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1956, p. 120-125; R. de Vaux, Ancient Israel, 1961, p. 160-163; M. Greenberg, „The Biblical Conception of Asylum", JBL 78, 1959, p. 125-132; B. van Oeveren, De Vrijsteden in het Oude Testament, 1968 (cu un rezumat în 1. germană, p. 257-260, şi bibliografie extensivă).

N.H.R.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: