casă



CASĂ. (ebr. bayit; gr. oikos, oikia). Cuvintele ebr. şi gr. sunt folosite cu referire la diferte feluri de clădiri, precum şi cu referire la „familie". În special în NT, „casa lui Dumnezeu" devine un concept teologic important. Informaţiile cu caracter arhitectonic din Biblie au fost completate în mod considerabil de rezultatele excavaţiilor arheologice, deşi nu este disponibil pentru fiecare perioadă un tablou complet al caselor în care au trăit oamenii.

I. Vechiul Testament

Termenul ebr. bayit, care apare de peste 2.000 de ori, este înrudit cu o formă nominală care apare în multe limbi semitice. În VT este folosit pentru diferite feluri de clădiri, de la palate (de ex. Ieremia 39:8) şi temple (de ex. 1 Împăraţi 8:13) la case particulare (de ex. Exod 12:7; Deuteronom 6:7) şi poate chiar corturi (Geneza 33:17). Casele erau construite de obicei din materiale solide: piatră, lemn şi mortar (Levitic 14:37, 39, 45; Amos 5:11) şi deseori erau construite în zidul cetăţii (Iosua 2:15). Unele erau de o calitate excelentă (Deuteronom 8:12; Hagai 1:4), cum a fost palatul de lemn de cedru al lui David (2 Samuel 7:2, 7; cf. 1 Împăraţi 7:2; Isaia 22:8) sau casele luxoase din Samaria, decorate cu fildeş (1 Împăraţi 22:39; Amos 3:15). Termenul bayit este combinat adesea cu alte substantive pentru a indica o clădire specifică sau o parte dintr-o clădire, ca de ex. case de vară şi case de iarnă (Ieremia 36:22; Amos 3:15), închisori (Geneza 39:20 ş.urm.; 2 Împăraţi 25:27), haremul regelui Persiei (Estera 2:9 ş.urm.) şi, mai presus de toate, Templul din Ierusalim („Casa lui Dumnezeu", 1 Cronici 9:11,13,26; „Casa lui Iahve", 1 Împăraţi 7:12, 40-41). Este folosit de asemenea în alte combinaţii, pentru a descrie calitatea sau caracterul vieţii dintr-o casă sau clădire, de ex. casă plăcută, casă de petrecere, veselie (Ezechiel 26:12; Mica 2:9; Eclesiastul 7:4), casă de jale (Ieremia 16:5; Eclesiastul 7:2,4) şi casă răzvrătită (Ezechiel 2:5-6). Prin extinderea sensului cuvântului, bayit poate însemna uneori „casele" diferitelor animale (vrabie, Psalmul 84:3-4; barză, Psalmul 104:17; pânza păianjenului, Iov 8:14; molie, Iov 27:18; măgar sălbatic, Iov 39:5-6; viţel, 1 Samuel 6:7, 10) şi este folosit de asemenea pentru diferite locuri de colectare cum sunt şanţul altarului (1 Împăraţi 18:32), vase pentru parfum (Isaia 3:20); şi suporturile pentru stâlpi (Exod 25:27). Uneori se referă la caracterul efemer al trupului omenesc (Iov 4:19; cf. 2 Corinteni 5:1-10) şi chiar la *Şeol (Iov 38:20).

Un sens important al cuvântului bayit, întâlnit în peste un sfert din texte, este acela de „familie", care poate include pe toţi cei care locuiesc în corturi (Numeri 16:32; Deuteronom 11:6). Expresiile frecvent întâlnite, „tatăl casei" şi „casa lui Israel" sunt asociate cu ideea biblică potrivit căreia o familie, un trib sau o naţiune îşi derivă numele de la un strămoş sau de la un lider. În fine, termenul „casă" poate desemna atât persoanele (inclusiv sclavii) cât şi proprietatea (Geneza 39:1-2; Exod 20:17; 1 Împăraţi 13:8) care aparţine unei familii.

II. Noul Testament

O mare parte a sensurilor în care este folosit cuvântul în VT sunt continuate în NT. Cuvântul oikos are atât un sens literal cât şi un sens figurativ, şi înseamnă „familie, rasă", pe lângă sensul de „casă". Termenul mai rar întâlnit, oikia este în mare măsură sinonim cu oikos în NT, deşi uneori este întâlnit cu sensul mai îngust de „posesiune", în special în expresia „casele văduvelor le mănâncă" (Marcu 12:40). În NT cuvântul „casă" este folosit deseori cu referire la Templu, atât cel pământesc cât şi cel ceresc. De exemplu, Isus a vorbit în ambele sensuri despre „Casa Tatălui Meu" (cf. Ioan 2:16; 14:2), care trebuia să fie o casă internaţională de rugăciune (Marcu 11:15-17; cf. Isaia 56:7; 60:7; LXX) şi nu „o casă de negustorie" (Ioan 2:16; cf. Zaharia 14:21). Un element deosebit de important în dezvoltarea ideii de „casă a lui Dumnezeu" a fost aplicarea termenului la Biserică (de ex. Efeseni 2:19-22; Evrei 3:1-6), al cărei caracter comun a fost subliniat în conceptele de „casă spirituală" (1 Petru 2:5) şi templu al lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:16; 6:19). Spre deosebire de templele păgâne şi chiar de Templul de piatră din Ierusalim, credincioşii erau „pietre vii" (1 Petru 2:5) într-un Templu construit de Isus, Fiul lui Dumnezeu (Evrei 3:3,6). În această casă a lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3:15), toţi credincioşii sunt preoţi (1 Petru 2:5, 9) care aduc jertfe permanente (Evrei 13:15-16), în ascultare de Dumnezeu, fără teamă de judecata finală (1 Petru 4:17).

Nu încape îndoială că tema „casei lui Dumnezeu" s-a datorat în mare măsură funcţiei pe care a avut-o în creştinismul primar casa, ca un loc de întrunire şi părtăşie (de ex. 2 Timotei 4:19; Filimon 2; 2 Ioan 10). Case (familii) întregi s-au întors la Domnul (de ex. Faptele Apostolilor 16:34; 1 Corinteni 1:16), iar frângerea pâinii (Faptele Apostolilor 2:46), evaghelizarea (Faptele Apostolilor 5:42) şi învăţarea altora (Faptele Apostolilor 20:20) aveau loc „din casă în casă".

III. Arheologie

a. Generalităţi

Marea majoritate a caselor din Palestina antică erau construite în cetăţi fortificate, deşi au existat multe sate dependente. Chiar şi ţăranii locuiau deseori în cetăţi, chiar dacă în timpul secerişului îşi întindeau cortul pe câmp; ariile de treierat erau întotdeauna în apropierea cetăţii. Cetăţile mari puteau avea o suprafaţă de 20 de acri (8 hectare), deşi majoritatea oraşelor şi satelor probabil că nu aveau o suprafaţă mai mare de 6 acri (2,2 hectare). Casele erau înghesuite una în alta, în special dacă cetatea era construită pe un deal, aşa încât spaţiul era folosit în mod economic. Planificarea construirii oraşelor este cunoscută încă de la jumătatea mileniului al 3-lea î.Cr., iar în timpul perioadei israelite oraşele erau aranjate adesea cu un complex central de case înconjurate de o stradă şi un zid cu case lângă stradă (de ex. Tell beit Mirsim, Tell en-Nasbeh). Casele mai mari erau construite de obicei în partea de V a cetăţii, pentru a scăpa de fumul şi praful purtate de vânturile dominante din V.

Fundaţiile erau diferite, în funcţie de mărimea şi importanţa casei, dar erau importante datorită efectelor ploilor puternice (cf. Matei 7:24-27) şi deoarece Palestina este o zonă seismică. Fundaţiile mergeau uneori în jos până la pământ nedesţelenit sau chiar până la stratul de piatră, în cazul caselor mai mari, deşi în majoritatea cazurilor, rămăşiţele din zidurile şi fundaţiile mai vechi erau folosite pentru construirea unor case noi. Dacă terenul era înclinat, straturi de fundaţie erau puse pe terase orizontale. Stratul de fundaţie constituie adesea planul casei. Punerea temeliilor putea fi însoţită de sacrificii umane (Iosua 6:26; 1 Împăraţi 16:34), dar nu există dovezi răspândite cu privire la această practică oribilă.

Zidurile caselor particulare erau construite de obicei din piatră brută şi din cărămizi de lut; unde piatra se găsea mai greu, întreaga casă era din cărămizi de lut şi era aşezată pe o fundaţie de piatră. Cărămizile de lut erau acoperite cu un mortar impermeabil pe partea interioară a zidului, uneori numai până la jumătatea înălţimii zidului, în timp ce pardoseala era de obicei din pământ bătătorit, care poate rezista la uzura cauzată de umblat. În cazul caselor oamenilor mai bogaţi, pardoseala era uneori pavată, ba chiar şi curtea. Consolidarea zidurilor era realizată uneori prin amplasarea unor stâlpi de piatră fasonată la colţuri şi la intervale regulate de-a lungul zidului; în perioada care a urmat dezbinării regatului lui Israel, stâlpii de piatră erau aşezaţi orizontal, în special în partea superioară a zidului. Zidurile puteau fi groase de până la 1 m, iar zidurile interioare erau de obicei mai subţiri. Uşile erau fixate într-o ramă care consta din doi stâlpi (uşiori), pragul de sus şi pragul de jos al uşii. Deschizătura uşii era de obicei mai joasă decât un stat de om, iar uşa se deschidea de obicei spre interior şi deschiderea în afară era împiedicată de nişte ridicaturi pe pragul de sus şi pe pragul de jos al uşii. Acestea din urmă serveau şi ca să împiedice intrarea apei şi noroiului în casă. Uşierii erau din lemn (Exod 21:6; Deuteronom 15:17) sau din piatră (Isaia 6:4), iar uşa putea fi încuiată sau zăvorâtă (cf. 2 Samuel 13:17-18).

Ferestrele sunt cunoscute în Palestina începând din mileniul al 4-lea î.Cr. Ele se aflau rareori la primul nivel, întrucât deschizătura uşii asigura suficientă lumină în cea mai mare parte a anului; ferestrele erau plasate de obicei pe peretele opus intrării. Deschizătura ferestrelor era păstrată la minim, pentru a menţine temperatura scăzută în timpul verii şi ridicată în timpul iernii. Basoreliefurile asiriene care prezintă cetatea israelită Lachiş arată ferestre în partea de sus a turnurilor din zidul exterior şi asemenea ferestre din zidurile cetăţii au oferit de mai multe ori un mijloc de scăpare (Iosua 2:15; 1 Samuel 19:12). Sculpturile în fildeş descoperite în diferite localităţi şi care prezintă o faţă de femeie la o fereastră cu balustradă se poate să aibă legătură cu ferestrele cu zăbrele din VT, care erau situate în zidurile exterioare (Judecători 5:28; 2 Împăraţi 1:2; Proverbe 7:6; Cântarea Cântărilor 2:9).

Multe case aveau două etaje, dar înălţimea originală a clădirii nu este întotdeauna cunoscută, deoarece din Israelul antic nu s-a păstrat nici o clădire completă cu acoperiş sau cu tavan. La camerele de sus se urca de obicei pe trepte sau cu o scară. Aceste camere constituiau locul principal pentru activităţile din timpul zilei şi pentru dormit (cf. 2 Împăraţi 9:13, 17) şi tot aici puteau fi găzduiţi şi musafirii (1 Împăraţi 17:19; 2 Împăraţi 4:10-11). Acoperişurile erau construite din grinzi acoperite cu crengi şi cu un strat gros de mortar de pământ, iar uneori grinzile erau sprijinite pe un rând de stâlpi aflaţi în mijlocul camerei. Nişte pietre cilindrice lungi de vreo 60 de cm erau folosite pentru a menţine acoperişul drept şi impermeabil, deşi acoperişurile trebuiau să fie tencuite în fiecare an, înainte de sezonul ploios, pentru a acoperi crăpăturile care se formau în urma căldurilor verii. Familia dormea adesea pe acoperiş în timpul verii sau foloseau acoperişul pentru a usca la soare stafide, smochine, in, etc. Potrivit cu Deuteronom 22:8, acoperişul era prevăzut cu un parapet, pentru siguranţă. Acoperişurile boltite erau folosite în Palestina în timpul perioadei persane, iar acoperişurile înclinate au apărut de asemenea înainte de vremea NT. Acoperişul casei era de asemenea un loc de închinare, fie înaintea lui Baal, fie înaintea oştirii cerurilor (Ieremia 19:13; Ţefania 1:5), fie înaintea Dumnezeului adevărat (Faptele Apostolilor 10:9).

b. Viaţa în casă

În cea mai mare parte a perioadei biblice, casa era de obicei locuinţă, magazie, iar uneori avea chiar destinaţii industriale sau comerciale . Există dovezi că locuinţele erau folosite şi pentru vopsit, ţesut, şi măcinat grâu, iar la Ierihon există indicii că grânele erau vândute din chioşcuri lipite de zidul exterior al casei. Ţăranii locuiau în casă împreună cu tot ce aveau. În casă se păstra mâncare suficientă pentru iarnă, nutreţ pentru animale, alimente conservate şi unelte agricole. Arheologii au fost surprinşi de cantitatea de materiale carbonizate descoperite în aceste case, în special în cele distruse de trupele lui Iosua. În perioade foarte reci sau umede, sau în timp de război, familia trebuia să ţină în casă, sau măcar în curte, animalele cele mai valoroase. În multe case au fost descoperite obiecte religioase, cum sunt altare cu coarne, socluri pentru tămâie, vase pentru cărbuni şi figurine. Nu încape îndoială că mulţi locuitori au adoptat practici locale, în opoziţie cu închinarea oficială înaintea lui Iahve.

Mobilierul din casă era diferit, potrivit cu bogăţia locuitorilor. Oamenii săraci îşi puteau permite să aibă numai lucrurile necesare în bucătărie şi paturi. Mobilierul din camera de oaspeţi dată lui Elisei a fost tipic pentru o familie de rând (2 Împăraţi 4:10). El avea un pat, o masă, un scaun şi o lampă. Oamenii bogaţi aveau un pat înalt, alţii aveau un prici (pat de campanie), în timp ce săracii foloseau o rogojină de trestie pusă pe duşumea. Era nevoie de multe haine de pat deoarece în Palestina iernile sunt reci şi umede. Trebuia să aibă lăzi în care să ţină îmbrăcămintea şi hainele de pat. Mobilierul celor bogaţi era încrustat cu fildeş, iar alţii imitau fildeşul cu încrustaţii de os obişnuit. Încrustaţiile cu fildeş, la rândul lor, erau încrustate uneori cu aur şi pietre preţioase. În multe case putea fi găsit un război de ţesut de mână.

În timpul iernii, pentru a ţine casa caldă, gătitul avea loc în casă, iar în zilele cele mai reci erau puşi cărbuni în vase de lut sau de aramă, deşi nu era o metodă eficientă de încălzire. Cuptoarele de gătit erau construite de obicei în curtea casei. La bază aveau un diametru de vreo 60 cm, erau înalte de vreo 30 cm, erau descoperite şi deseori erau confecţionate din straturi alternative de pământ şi cioburi de lut. În casă erau vase de piatră sau de lut pentru depozitat produsele. Pentru păstrarea alimentelor pentru iarnă erau folosite vase mari, iar grânele erau măcinate cu o piatră de moară. Făina era păstrată în vase cu gură largă, iar uleiul de măsline era păstrat în vase speciale. În casă era deseori o piuă de piatră aşezată pe pământ şi diferite produse alimentare puteau fi măcinate cu un pistil. Dacă nu exista un rezervor de apă în casă, era folosit un vas mare pentru a păstra apă la îndemână; vase mai mici erau folosite pentru aducerea apei de la izvor. Au fost găsite vase de gătit largi la gură, în care se putea amesteca mâncarea, şi vase înguste la gură, pentru încălzit lichide; s-au găsit de asemenea o diversitate de vase pentru servit mâncarea. Oamenii bogaţi foloseau pentru servit vase de aur şi de argint, iar pentru gătit foloseau oale de aramă. Amos 6:4-6 descrie culmea vieţii de lux a Israelului.

c. Arhitectura

(i) Perioada preisraelită. Cele mai vechi case din Palestina au fost edificii solide cu o singură încăpere, circulară sau dreptunghiulară. Casele cu două încăperi au apărut în cca. 5000 î.Cr. la Ierihon; s-au păstrat câteva case calcolitice cu reprezentări artistice pe pereţi. În mileniul al 3-lea î.Cr. casele cu două încăperi, de obicei dreptunghiulare, erau mai obişnuite; cea mai mare casă cunoscută din această perioadă se află la et-Tell (Ai?), având cca. 18 m lungime, împărţită în trei camere dreptunghiulare egale. În mai multe locuri au fost găsite de asemenea case având camerele dispuse în absidă, datând din prima parte a mileniului al 3-lea şi este posibil ca acesta să fi fost tipul de case al băştinaşilor din Canaan.

În perioada de avânt a vieţii urbane la jumătatea Epocii Bronzului, casele cu curte au devenit tot mai răspândite în Palestina, deşi oamenii săraci au continuat să locuiască în bordeie cu o singură încăpere. Camerele erau construite pe una sau mai multe laturi ale curţii, dar în Palestina sunt rare cazurile în care au existat camere pe toate cele patru laturi. La Tell beit Mirsim (Debir?) a fost descoperită o casă mare, datând din cca. 1600 î.Cr., a cărei curte măsura 11 x 6 m iar cele şase încăperi cu acoperiş, pe două nivele, aveau o suprafaţă locuibilă de cca. 140 m2. Un exemplu mai complex datând cu un secol mai devreme a fost găsit la Ta’anach; casa avea pereţi de bună calitate, groşi de 1 m, pardoseală tencuită cu grijă, o scară interioară, iar primul nivel avea o suprafaţă de cca. 210 m2.

(ii) Perioada israelită. Când israeliţii au înlocuit oraşele canaanite, calitatea caselor a scăzut simţitor, deşi standardele s-au îmbunătăţit repede în timpul lui David şi Solomon, în parte datorită influenţei fenicienilor. Cea mai izbitoare diferenţă este absenţa obiectelor de cult canaanite în perioada care a urmat imediat după cucerire. Casele cele mai sărăcăcioase aveau o singură încăpere şi o curte; multe asemenea exemple au fost găsite la Tell Qasile. Tipul cel mai obişnuit de casă din perioada pre-exilică este casa cu patru încăperi, care pare să fie o idee israelită originală . Casa era dreptunghiulară şi avea un aranjament fix: o cameră de-a lungul zidului din spate, cu care erau legate trei camere paralele. „Camera" centrală era de obicei curtea închisă, prin care se intra în celelalte camere, iar camerele laterale erau împărţite în două cu stâlpi şi erau închise. Calitatea acestor case era foarte diferită, dar acelaşi plan de bază a fost folosit pentru clădiri monumentale şi pentru clădiri publice, de ex. la Haţor, Tell beit Mirsim.

(iii) Perioada elenistică. Unele cetăţi din această perioadă din Palestina denotă o încercare de construire planificată a cetăţii, urmând un model dreptunghiular. Oamenii bogaţi au adăugat o baie la casele lor. În vremea NT bogătaşii au făcut din Ierihon un paradis unde să ierneze, fiind mai luxos chiar şi decât Pompei . Era întins pe o zonă mare şi avea grădini spaţioase. Casele bogate din Palestina din vremea NT erau similare cu casele romane de pretutindeni. Exista o curte exterioară înconjurată de camere, iar în spatele ei era o a doua curte cu încăperi adiacente. Aceste încăperi ofereau cea mai bună izolare.

(iv) Palate regale. VT dă numai o descriere sumară a palatului lui Solomon, dar relatarea detaliată despre clădirea Templului ne permite să ne imaginăm cum a arătat palatul, deoarece a fost proiectat de aceeaşi arhitecţi şi a fost construit de aceiaşi meşteri. Zidurile erau din piatră cioplită cu grijă şi aşezată în rânduri puse pe lăţime sau pe lungime. Pentru decoraţiile interioare a fost folosit lemn de calitate, prelucrat astfel încât să scoată în evidenţă fibrele. Excavarea palatului guvernatorului de la Meghido a aruncat lumină asupra programului de construcţie al lui Solomon. Palatul dinastiei Omri de la Samaria a fost construit de asemenea de meşteri fenicieni. Aici regele a locuit separat de popor într-o citadelă, construită cu ziduri puternice, izolată de sărăcia în care trăia o mare parte a locuitorilor. Splendidele încrustaţii în fildeş sunt un indiciu al vieţii luxoase (cf. Amos 6:4-6), în contrast puternic cu zonele sărace ale cetăţii. Palatul lui Irod din Ierusalim, cu vastele sale grădini, a atins culmea luxului, la fel ca şi palatul lui de iarnă de la Ierihon.

BIBLIOGRAFIE
H. K. Beebe, BA 31, 1968, p. 38-58; Y. Shiloh, IEJ 20, 1970, p. 180-190; H. A. Hoffner, TDOT 2, 1977, p. 107-116; O. Michel, TDNT 5, 1968, p. 119-134; S. M. Paul şi W. G. Dever (ed.), Biblical Archaeology, 1973; A. C. Bouquet, Everyday Life in New Testament Times, 1955.

M.J.S.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: