cărţile poetice



CĂRŢILE POETICE. O categorie de genuri literare obişnuite în Orientul Apropiat în care sunt date instrucţiuni pentru o viaţă încununată de succes sau în care sunt studiate dilemele existenţei umane. Există două categorii generale: înţelepciunea proverbială (*PROVERB) - zicători scurte şi pline de conţinut care expun reguli pentru fericire şi bunăstare personală (de ex. Proverbe); şi monologuri (de ex. Eclesiastul) sau dialoguri (de ex. Iov) care încearcă să abordeze probleme cum sunt sensul vieţii şi relaţia dintre Dumnezeu şi om. Înţelepciunea speculativă este practică şi empirică, nu teoretică. Problemele existenţei umane sunt discutate pe baza unor exemple concrete: „A fost un om... numele lui era Iov".

Originea literaturii poetice (a cărţilor de înţelepciune) poate fi găsită în zicătorile populare scurte şi pline de vervă care exprimă regulile pentru succes sau observaţii comune cu privire la viaţă. În VT pot fi întâlnite asemenea exemple în 1 Împăraţi 20:11; Ieremia 23:28; 31:29, etc. Tranziţia de la forma orală la cea literară a avut loc în Egipt, în jur de 2500 î.Cr. (de ex. Învăţăturile vizirului Ptah-Hotep) şi în Sumer puţin mai târziu. Pretutindeni în Orientul Apropiat a apărut o clasă de scribi sau înţelepţi a căror ocupaţie foarte respectată era să creeze sau să adune şi să şlefuiască zicătorile înţelepte (Eclesiastul 12:9), de obicei sub patronajul curţii sau al templului. Sursele acestor zicători se poate să fi fost înţelepciunea colectivă a clanului, învăţătura dată în şcoli, sau zicătorile care circulau printre nobili. Israelul a avut doi regi cărora li se atribuie contribuţii importante în acest domeniu: Solomon (1 Împăraţi 4:29-34) şi Ezechia (Proverbe 25:1). Prin secolul al 7-lea înţelepţii (hakan) dobândiseră un loc suficient de proeminent în Iuda încât să fie induşi alături de profeţi şi preoţi (Ieremia 8:8-9; 18:18), deşi nu ştim precis dacă este vorba de o profesie sau de cetăţeni deosebit de înţelepţi. Pe măsură ce fenomenul profeţiei a pălit în perioada persană şi în cea greacă, înţelepţii au dobândit o poziţie mai importantă, aşa cum arată lucrările apocrife importante Eclesiasticul şi înţelepciunea lui Solomon şi tratatele din Mişna Pirqe Aboth (Zicătorile Părinţilor).

Înţelepţii au folosit câteva mijloace literare pentru a uşura memorarea. Cel mai frecvent mijloc folosit a fost paralelismul poetic, fie de tip sintetic (de ex. Proverbe 18:10), fie antitetic (de ex. Proverbe 10:1). Comparaţiile sunt obişnuite (de ex. Proverbe 17:1), la fel ca şi succesiunile numerice (de ex. Proverbe 30:15 ş.urm.). Uneori se foloseşte aliteraţia şi acrostihul (de ex. Psalmul 37; Proverbe 31:10-31). Ghicitorile (Judecători 14:12 ş.urm.; cf. 1 Împăraţi 10:1), fabulele (de ex. Judecători 9:7-15; Ezechiel 17:3 ş.urm.; 19:1 ş.urm.), pildele, care sunt extinderi ale comparaţiilor menţionate mai sus (de ex. 2 Samuel 12:1-4; Isaia 28:4) şi alegoriile (de ex. Isaia 5:1-7) fac parte din repertoriul înţeleptului. Aceste exemple sunt mărturie pentru impactul pe care l-a avut literatura poetică asupra scrierilor istorice şi profetice. H. Gunkel a categorisit anumiţi psalmi ca poezie de înţelepciune: Psalmii 127; 133 (de tip proverbial simplu); Psalmii 1; 37; 49; 73; 112; 128. S. Mowinckel a numit aceşti psalmi exemple de „psalmografie savantă". Este discutabil dacă povestirile care ne învaţă că o purtare responsabilă este cheia succesului în viaţă, cum este povestea lui Iosif (Geneza 37:39-50), naraţiunea succesiunii (2 Samuel 9-20; 1 Împăraţi 1 ş.urm.), Estera şi Daniel, poartă pecetea scrierilor de înţelepciune. Vezi R. N. Whybray, The Intelectual Tradition in the Old Testament, 1974; o părere diferită, J. L. Crenshaw, „Method in Determining Wisdom Influence upon ‚Historical Literature’, JBL 88, 1969, p. 129-142. Contribuţia literaturii de înţelepciune poate fi observată mai uşor atunci când vocabularul şi tehnicile specifice, cât şi conţinutul didactic sunt toate prezente în text. O asemenea influenţă poate fi observată în NT, atât în metodele de predare ale lui Cristos, care foloseşte pilde şi proverbe întrucât este Maestrul înţelept, cât şi în Epistola lui Iacov (de ex. 1:5 ş.urm.; 3:13 ş.urm.).

Deşi a fost un fenomen internaţional, aşa cum recunoaşte VT (Edomul, în 1 Împăraţi 4:31; Obadia 8; Ieremia 49:7; şi Egiptul, în Geneza 41:8; 1 Împăraţi 4:30; Isaia 19:11-15 erau deosebit de renumite), literatura de înţelepciune nu a fost lipsită de pecetea specifică a Israelului. Înţelepţii Israelului au mărturisit că adevărata înţelepciune vine de la Dumnezeu (cf. Iov 28). Nu poate fi ignorat impactul profeţilor israeliţi asupra înţelepţilor din ţară. H. Wheeler Robinson (Inspiration and Revelation in the Old Testament, 1946, p. 241) merge până acolo încât defineşte scopul literaturii/mişcării de înţelepciune ca „disciplina prin care oamenii au fost învăţaţi cum să aplice adevărul profetic la viaţa individuală, în lumina experienţei".

În acelaşi timp, profeţi cum sunt Amos, Isaia şi Ieremia au folosit uneori forme, tehnici şi învăţături din literatura de înţelepciune pentru a îmbogăţi şi pentru a întări afirmaţiile lor, aşa cum au arătat S. Terrien („Amos and Wisdom" în Israel’s Prophetic Heritage, ed. B. W. Anderson şi W. Harrelson, 1962, p. 108-115), H. W. Wolff (Amos, the Prophet: the Man and His Background, E.T. 1973) şi J.W. Whedbee (Isaiah and Wisdom, 1970).

BIBLIOGRAFIE
J. Wood, Wisdom Literature, 1967; G. von Rad, Wisdom in Israel, E.T. 1972; J. L. Crenshaw, „Wisdom", în Old Testament Form Criticism, ed. J. H. Hayes, 1974, p. 225-264; idem „Wisdom in the OT", IDBS, 1976, p. 952-956; R. E. Murphy, Seven Books of Wisdom, 1960; W. McKane, Prophets and Wise Man, 1965; R. B. Y. Scott, The Way of Wisdom in the Old Testament, 1971; M. Noth şi D. W. Thomas (ed.), Wisdom in Israel and in the Ancient Near East, 1955; O. S. Rankin, Israel’s Wisdom Literature, 1936; H. Ranston, The Old Testament Wisdom Books and their Teachings, 1930; J. C. Rylaarsdam, Revelation in Jewish Wisdom Literature, 1946.

D.A.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: