Cartea lui Isaia



CARTEA LUI ISAIA

I. Schiţa conţinutului

a. Profeţii privitoare la vremea lui Isaia, 1:1-35:10

(i) Introducere (1:1-31). Condamnarea unei închinări pur formale etc. Data este incertă.

(ii) Profeţii din prima perioadă a lui Isaia (în cea mai mare parte) (2:1-5:30). Profeţie despre viitoarea împărăţie a păcii (2:2-5; cf. Mica 4:1 ş.urm.). Ziua Domnului care trebuie să înjosească pe oricine care este mândru şi înălţat (2:6-22). Femeile mândre din Ierusalim („revista de modă a lui Isaia") (3:16-4:1). Cântarea viei (5:1-7).

(iii) Vedenia inaugurală a lui Isaia (6:1-13).

(iv) Imperiul mondial prezent şi Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu (7:1-12:6). Cap. 7:1-9:7 provin în principal din perioada războiului dintre Siria şi Efraim. Mustrarea lui Ahaz şi profeţia despre Emanuel (7:1-25). Retragerea temporară a lui Isaia din viaţa publică (8:11-22). Naşterea lui Mesia (9:1-7). Mâna întinsă ca să-l lovească pe Efraim (probabil una dintre cele mai vechi profeţii ale lui Isaia) (9:8-10:4). Asiria înjosită de Sfântul lui Israel (11:1; 12:6); aici întâlnim un contrast puternic între imperiul mondial violent şi pacea împărăţiei viitoare. Cap. 12 conţine o cântare de mulţumire; el constituie o concluzie pentru această secţiune.

(v) Profeţii despre naţiuni străine (13:1-23:18). Babilon (13:1-14:23) (include cântarea batjocoritoare din 14:4-23). Asiria (14:24-27). Filistenii (14:28-32). Moabul (15:1-16:14). Aram şi Efraim (17:1-14; probabil că profeţia a fost rostită cu puţin timp înainte de cap. 7). Etiopia şi Egiptul (18:1-20:6; cap. 20, şi probabil 18, trebuie datate în cca. 715 î.Cr.; data cap. 19 este incertă). Babilon (21:1-10). Edom („Străjerule, mai este mult din noapte?") (21:11 ş.urm.). Arabia (21:13-17). Ierusalim (22:1-14). Şebna şi Eliachim (22:15-25). Fenicia (23:1-18).

(vi) Sfârşitul: „Apocalipsa lui Isaia" (24:1-27:13). Vezi mai jos, secţiunea III. a. (iv).
(vii) Păcatul Sionului, asuprire şi izbăvire; căderea Asiriei; ajutorul zadarnic al Egiptului (28:1-33:24). Câteva dintre profeţiile din aceste capitole trebuie datate între 705 şi 701 î.Cr. Pilda plugarului (28:23-29). Împărăţia mesianică (32:1-8).

(viii) Două aspecte ale viitorului (34:1-35:10). Judecata Edomului şi a lumii (34:1-17). Mântuire pentru „răscumpăraţii Domnului" (35:1-10).

b. Capitole istorice, 36:1-39:8
Invazia lui Sanherib (36:1-37:38). Boala şi însănătoşirea lui Ezechia (38:1-22). Misiunea lui Merodac-Baladan (39:1-8).

c. Profeţii care presupun Exilul babilonian, 40:1- 55:13
Aceste capitole prevestesc eliberarea Israelului din exil şi restaurarea Sionului, şi proclamă măreţia lui Iahve. Pot fi împărţite după cum urmează:
(i) Introducere (40:1-31). Este prezentat conţinutul capitolelor care urmează; constă din patru părţi: v. 1-2, v. 3-5, v. 6-11, v. 12-31.

(ii) Profeţii dintre care se remarcă cele privitoare la Cirus (41:1-48:22). El este menţionat pe nume în 44:28; 45:1. Cf. 41:1-16 (activitatea lui Cirus va face popoarele să tremure, dar Israelul nu trebuie să se teamă), 41:21-29 (activitatea lui Cirus va produce bucurie Sionului), 43:9-15 (Cirus va înfrânge Babilonul), 44:24-45:13 (victoria lui Cirus va duce la reconstruirea Sionului), 46:8-13 (profeţii despre căderea Babilonului), 48:12-16. Cf. de asemenea profeţiile despre căderea Babilonului, în special 46:1-47:15. Există un contrast puternic între „fiica Babilonului" (cap. 47) şi „fiica Sionului" (49:14 ş.urm. etc.). În toate aceste capitole Israelul este mângâiat în durerea sa şi este promisă izbăvirea din mâna Babilonului (cf. 41:8-20; 42:8-43:8; 43:16-44:5; 48, passim), este proclamată măreţia lui Iahve şi este accentuat contrastul dintre El şi idoli (cf. 42:8-17; 44:6-20; 45:9-25, passim). În 42:1-7 este prezentat Robul Domnului în primul dintre „Cântecele Robului".

(iii) Capitolele în care este proeminentă restaurarea Sionului (49:1-54:17). Cf. 49:14-50:3; 51:17-52:12; 54. Nu mai auzim despre cuceririle lui Cirus sau despre ruina Babilonului în consecinţă, se pune mai puţin accent pe contrastul dintre Iahve şi idoli. În 49:1-9a; 50:4-11 şi 52:13-53:12, al doilea, al treilea şi al patrulea dintre „Cântecele Robului", alte profeţii despre Robul Domnului, misiunea lui pentru Israel şi naţiuni, ascultarea şi suferinţa Lui, moartea şi restaurarea (reabilitarea, repunerea în drepturi) Lui.

(iv) Îndemnuri de a accepta aceste promisiuni prin credinţă (55:1-13).

d. Diferite profeţii, 56:1-66:24

Nu este uşor să rezumăm conţinutul acestor capitole. Profeţiile pe care le conţin sunt diverse şi s-ar putea să se refere la vremuri diferite. În unele locuri Israelul pare să fie în exil (57:14; 58:12; 60:10 ş.urm.; 63:18; 64:10 ş.urm.), în alte locuri poporul pare să fie aşezat în Canaan (de ex. 57:3-7). Multe dintre ideile exprimate în aceste capitole au apărut deja în secţiunile precedente ale cărţii.

(i) Prozeliţii care respectă legea şi chiar şi famenii au parte de mântuirea lui Dumnezeu (56:1-8; vezi în special v. 7).

(ii) Liderii şi poporul sunt mustraţi deopotrivă pentru păcatele lor, în special pentru idolatrie (56:9-57:13a). Această secţiune s-ar putea să se refere la domnia lui Manase.

(iii) Mângâiere pentru cei cu inima zdrobită (57:13b-21; vezi în special v. 15); poate fi observată o afinitate cu cap. 40-55.

(iv) Religia falsă şi cea adevărată (58:1-14). Se menţionează în special postul şi respectarea Sabatului.

(v) Izbăvirea este condiţionată de pocăinţă (59:1-21). Mustrarea păcatelor (v.1-8); plângere şi mărturisirea păcatului (v. 9-15a); judecată şi izbăvire (v. 15b-20); legământul lui Iahve (v. 21).

(vi) Izbăvirea Sionului (60:1-62:12; observaţi din nou afinitatea mare cu cap. 40-55). Perspectiva glorioasă pentru mântuirea Sionului include de asemenea binecuvântarea naţiunilor (60:1-3). Arătarea mesagerului care aduce veşti bune în 61:1 ş.urm. (cf. 40:9; 41:27; 52:7) devine programul propovăduirii lui Isus în Luca 4:17 ş.urm.

(vii) Răzbunarea lui Iahve împotriva Edomului (63:1-6).

(viii) Căinţă şi implorare. Dumnezeu, care a făcut în trecut lucrări atât de mari pentru izbăvirea poporului Său, este implorat să intervină din nou în ajutorul lor (63:7-64:12).

(ix) Rebeli împotriva lui Dumnezeu şi slujitori supuşi (65:1-25). Mustrarea idolatriei (v. 3 ş.urm., 11); promisiunea unui cer nou şi a unui pământ nou (v. 17).

(x) Cap. 66:1-24. Iahve respinge formele interzise de închinare sacrificială (v. 1-4), Sionul este glorificat iar păcătoşii sunt pedepsiţi (v. 5-24).

II. Originea, alcătuirea, autorul

a. Activitatea literară a lui Isaia

Ni se dau puţine informaţii cu privire la activitatea literară a lui Isaia. În 8:1 este dată doar o inscripţie scurtă („Maher-Şalal-Haş-Baz"); 8:16 ar trebui înţeles în sens figurat; 30:8 s-ar putea referi la scrierea afirmaţiei scurte din v. 7, „Zarvă fără nici o ispravă", deşi este posibil ca să fi scris un pasaj mai mare. Referirea la „cartea Domnului" în 34:16 dă de înţeles că profeţia anterioară din cap. 34 a fost scrisă. Stilul personal din cap. 6 şi 8 pledează în favoarea presupunerii că aceste cap. au fost scrise chiar de Isaia; totuşi, trebuie remarcat că în cap. 7 se vorbeşte despre Isaia la persoana a treia (cf. cap. 20).

Este foarte probabil ca Isaia însuşi să fi scris mai multe profeţii decât cele menţionate mai sus. În favoarea acestei concluzii pledează standardul ridicat cât şi unitatea limbajului şi a stilului care pot fi luate în consideraţie. Dar dacă Isaia însuşi ar fi avut o contribuţie substanţială la compunerea cărţii sale, structura ei probabil că ar fi fost mai clară decât este cazul în prezent.

Cap; 36-39 sunt în esenţă paralele cu 2 Împăraţi 18:13-20:19. În acest context ar trebui avut în vedere că potrivit cu 2 Cronici 26:22; 32:32, Isaia a fost de asemenea un scriitor istoric. Nu se poate spune cu certitudine dacă Isaia a fost autorul cap. 36-39.

b. Alcătuirea

Cartea lui Isaia nu este un şir de profeţii fără legătură între ele. Există o anumită aranjare cronologică. Capitolele 2-5 constau într-o mare măsură din profeţii din prima parte a activităţii lui Isaia. Pasajul 7:1-9:7 provine mai ales din perioada războiului dintre Siria şi Efraim (734 î.Cr.). Cap. 18-20 ne duc la perioada 715-711 î.Cr., iar diferite profeţii din cap. 28-37 datează din anii 705 la 701 î.Cr. Cea mai mare parte a cap. 40-66 constă din profeţii rostite dintr-un punct de vedere exilic sau poate chiar post-exilic.

Există de asemenea o anumită aranjare tematică (vezi I. Schiţa conţinutului). În această privinţă un loc remarcabil îl ocupă profeţiile privitoare la naţiuni străine. În cap. 13-23; ar trebui remarcat de asemenea că majoritatea profeţiilor din aceste capitole sunt introduse de cuvintele: „Profeţie împotriva..." Cap. 40-55, de asemenea, formează într-o mare măsură o unitate. Un alt aspect: în 39:6 ş.urm. există o tranziţie clară de la cap. 1-39 la cap. 40-66.

Pe de altă parte, ordinea cronologică nu a fost urmată pretutindeni în carte. De exemplu, 9:8-10:4 conţine probabil una dintre cele mai vechi profeţii a lui Isaia; cap. 17 s-ar putea să dateje din perioada imediat înainte de 734 î.Cr., adică, aproape de data din cap. 7; 28:1-6 conţine o profeţie de la început. Ar trebui observat de asemenea că deşi profeţiile rostite din punctul de vedere exilic apar în principal în cap. 40 ş.urm., cap. 35 presupune de asemenea o perioadă de exil; am putea fi obligaţi să tragem concluzia că şi cap. 56-66 stau alături de alte profeţii a căror perspectivă este pre-exilică (de ex. 56; 9-57:13), exilică (de ex. cap. 60-62) şi post-exilică (de ex. cap. 58).

De asemenea, este la fel de clar că aranjarea tematică nu a fost făcută în mod consecvent în întreaga carte. Aşa cum am văzut, cap. 13-23 conţin în principal profeţii despre naţiuni străine, dar cap. 22 formează o excepţie şi există alte părţi în care sunt întâlnite profeţii împotriva unor naţiuni străine (de exemplu, profeţia împotriva Asiriei în 10:5-34 este similară cu aceea din 14:24-27).

Ar trebui observat de asemenea că în 1:1; 2:1 şi 13:1 există antete; dar relatarea vedeniei în care Isaia a primit chemarea de a fi profet nu vine decât în cap. 6.

Situaţia este complicată - mai complicată decât ne putem da seama din consideraţiile pe care le-am schiţat sumar mai sus. Am putea considera un lucru cert că toată cartea lui Isaia a fost construită pe baza unor colecţii mai scurte. Dar în final putem spune doar că istoria compunerii cărţii nu mai poate fi reconstituită. Cercetătorii au făcut diferite încercări de a urmări stadiile compunerii ei, dar nu au ajuns la concluzii convingătoare. Astfel, unii au presupus că la început cap. 1-12,13-23, 24-27, 28-35 au format iniţial colecţii separate. Trebuie să recunoaştem că aceste acţiuni, în aranjarea lor actuală, formează nişte unităţi mai mult sau mai puţin independente. Cântarea din cap. 12 sau promisiunea mântuirii din cap. 35 ar putea forma o încheiere sau concluzie adecvată pentru o colecţie. Dar trebuie să admitem posibilitatea ca acest fapt să se datoreze lucrării unui redactor de mai târziu. În ce priveşte cap. 40-55, probabil că ele conţin o colecţie de profeţii independente la început: este greu să presupunem că ele au format o unitate de la bun început. Pe de altă parte, în aceste cap. se repetă mereu aceleaşi subiecte. Aranjarea lor nu este nicidecum complet arbitrară; adică, poate fi observată o anumită ordine cronologică (vezi I. Schiţa conţinutului). Mulţi critici sunt de părere că aceste capitole, cel puţin în esenţă, provin de la un singur autor.

c. Autorul

Mulţi cercetători din zilele noastre contestă că Isaia ar fi autorul unor porţiuni mari din cartea sa - nu numai în sensul că nu el le-a scris, ci în sensul că subiectul lor nu provine de la Isaia. Unii cred că o mare parte a materialului din cap. 1-35 nu îi aparţine lui Isaia. Unii cercetători merg mai departe decât alţii, dar în general ei sunt de acord că nu îi pot fi atribuite lui Isaia pasajele 13:1-14:23; 21; 24-27; 34-35. În plus, cercetătorii critici la adresa acestei cărţi sunt practic unanimi în ideea că şi cap. 40-66 nu provin de la Isaia.

Cap. 40-55 sunt considerate în principal ca aparţinând unui profet căruia i s-a dat numele Deutero-Isaia („Al doilea Isaia"). S-a susţinut că profeţiile lui trebuie datate între prima victorie a regelui persan Cirus (cca. 550 î.Cr.) şi cucerirea Babilonului de către Cirus, după care a urmat decretul său prin care a permis evreilor exilaţi să se întoarcă în ţara lor (538 î.Cr.). Unii apără părerea că profeţiile lui Deutero-Isaia ar trebui datate în perioada de după 538 î.Cr. Se crede că terenul de activitate al acestui profet a fost Babilonul; alţii cred că a fost Palestina, Egiptul sau o altă ţară.

În ce priveşte cap. 56-66, unii le atribuie de asemenea lui Deutero-Isaia, în timp ce alţii le atribuie unui autor separat, numit Trito-Isaia („Al treilea Isaia"), care este datat fie în jurul anului 450 î.Cr., pe vremea lui Maleahi (de ex. B. Duhm), sau prin anul 520 î.Cr., pe vremea lui Hagai şi Zaharia (de ex. E. Sellin şi K. Elliger). Alţii adoptă poziţia că profeţiile din cap. 56-66 nu provin din aceeaşi perioadă; unii au susţinut că profeţiile provin din secolul al 8-lea î.Cr., alţii din secolul al 2-lea.

Următoarele consideraţii sunt relevante pentru problema cu Deutero-Isaia:

1. Mărturia unanimă a tradiţiei afirmă că Isaia este autorul întregii cărţi. Cap. 1-39 şi 40-66 ne-au parvenit ca o unitate; cap. 39:6-8 pot fi privite ca o tranziţie planificată de la prima la a doua parte a cărţii. Din Eclesiastul 48:24 ş.urm. este clar că Isus ben Şira (cca. 200 î.Cr.) a considerat că Isaia a fost autorul cap. 40-66 cât şi al cap. 1-39. Manuscrisele de la Qumran arată că pe vremea când au fost copiate (secolul al 2-lea sau 1 î.Cr.) cartea lui Isaia era considerată ca o unitate. Este adevărat că mărturia tradiţiei extra-biblice nu este hotărâtoare; după părerea autorului articolului de faţă nu se poate spune că VT însăşi ar indica în mod neechivoc că Isaia este autorul întregii cărţi. Totuşi, trebuie luate în considerare două lucruri.

Mai întâi, Deutero-Isaia trebuie considerat unul dintre cei mai mari profeţi ai lui Israel, dacă nu chiar cel mai mare profet; ar fi surprinzător dacă orice dovadă despre existenţa acestui profet ar fi fost ştearsă din tradiţie în aşa măsură încât până şi numele lui să ne fie necunoscut. În al doilea rând, dovezile din NT ocupă în mod firesc un loc special în mărturia tradiţiei. Pasajele următoare din cap. 40-66 sunt prezentate în NT prin expresii de genul: „ce s-a spus prin proorocul Isaia": 40:3 (în Matei 3:3); 42:1-4 (în Matei 12:17-21); 53:1 (în Ioan 12:38 şi Romani 10:20 ş.urm.); 53:4 (în Matei 8:17); 65:1 ş.urm. (în Romani 10:20 ş.urm.). La aceasta se poate adăuga că aceia care contestă că Isaia a scris cap. 40 ş.urm., contestă şi cap. 13 pe temeiuri similare; dar antetul acestui capitol îl atribuie lui „Isaia, fiul lui Amoţ".

2. Argumentul cel mai puternic pentru a atribui capitolele 40 ş.urm. lui Deutero-Isaia este fără îndoială faptul că aceste capitole au ca şi cadru istoric perioada Exilului babilonian - mai precis, ultimii ani ai Exilului, începând din 550 î.Cr. De la bun început se spune că Israel „a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele sale" (40:2). Puterea asupritoare este Babilonul (46-47), nu Asiria, cum era de aşteptat pe vremea lui Isaia. Regele persan Cirus (559-529 î.Cr.) este menţionat pe nume. În timp ce cucerirea Babilonului de către Cirus este prezisă în 43:14; 48:14 etc., în 41:1-7, 25 etc., se sugerează că el a avut deja primele succese.

S-ar putea răspunde că Duhul profeţiei le poate revela profeţilor viitorul şi este adevărat că faptul acesta nu a fost luat în considerare suficient de către adepţii teoriei despre Deutero-Isaia. Dar chiar şi cei care acceptă fără rezerve profeţia se văd confruntaţi aici cu câteva dificultăţi. Este de neconceput ca Isaia să fi stat în curtea Templului ca să mângâie poporul pentru o calamitate care nu avea să vină asupra lor decât peste mai bine de un secol. Am putea presupune că Isaia a comunicat aceste profeţii cercului său de ucenici (cf. 8:16) - sau mai degrabă, că nu le-a rostit, ci le-a scris. Chiar şi aşa, se ridică întrebarea: Dacă îi atribuim lui Isaia aceste capitole, oare nu trebuie să presupunem că inspiraţia a luat o formă foarte „mecanică", fără să aibă nici o legătură cu gândurile care existau în gândirea conştientă a profetului? Sugestiile de mai jos ne pot ajuta într-o oarecare măsură să răspundem la aceste obiecţii.

Isaia a scris aceste profeţii în timpul domniei lui Manase. Isaia a văzut că era imposibil să apară în public în anii aceia (cf. 2 Împăraţi 21:16). Nelegiuirea a atins o asemenea culme încât Isaia şi-a dat seama că judecata divină trebuia să vină (cf. 2 Împăraţi 21:10-15); de fapt, în ochii minţii sale el a văzut că judecata a venit deja. Atunci Duhul profeţiei i-a arătat că această judecată, la rândul ei, va avea un sfârşit (vezi secţiunea III. a. (ii) „Judecată şi mântuire"). Se mai poate spune că judecata pe care a văzut-o Isaia împlinită în mintea sa a fost „întârziată" de pocăinţa lui Manase (2 Împăraţi 22-23). În afară de aceasta, este important să observăm că, potrivit cu Isaia 39:5-7, Isaia a ştiut că va avea loc o deportare în Babilon.

Este adevărat că aceste profeţii presupun ca şi cadru istoric faza finală a Exilului babilonian, iar Cirus este prezentat ca unul care a intrat deja pe scena istoriei. În alte privinţe autorul se exprimă mult mai puţin concret cu privire la condiţiile Exilului decât ne-am fi aşteptat de la cineva care a trăit în Exil.

3. A fost atrasă atenţia asupra diferenţelor dintre cap. 1-39 şi 40-66 în ce priveşte limbajul, stilul şi concepţiile. S-ar putea spune că în 1-39 limbajul este plastic şi plin de ilustraţii, în timp ce în 40-66 este adesea mai prozaic; în 40-66 aspectul cosmologic al Domniei lui Dumnezeu este mai proeminent decât în 1-39; în timp ce 1-39 vorbesc despre Mesia-Rege, în 40-66 El este înlocuit de Robul lui Iahve. Totuşi, aceste diferente nu ne impun să renunţăm la ideea unităţii cărţii. În afară de aceste diferenţe există o serie de asemănări izbitoare. Ca exemple de acest gen am putea arăta că în cap. 1-39 nu este descrisă numai gloria lui Mesia (cf. 11:1 şi 53:2), iar cap. 40-66 nu descriu numai pe Robul care suferă (cf. 42:1-7; 53:11 ş.urm.); în al doilea rând, apelativul divin „Sfântul lui Israel" apare de 12 ori în 1-39 şi de 13 ori în 40-66 şi de numai cinci ori în restul VT. Vezi de asemenea J. H. Eaton, VT 9, 1959, p. 138-157.

Paragrafele precedente au fost menite să prezinte direcţiile în care se desfăşoară discuţiile cu privire la aceste probleme şi argumentele pe care le aduce fiecare parte. În concluzie, nu este necesar să contestăm sau să obiectăm la faptul că Isaia a participat la compunerea cap. 40-66. Pe de altă parte, chiar şi aceia care doresc să accepte în mod necondiţionat mărturia Scripturii s-ar putea să ajungă la concluzia că în cartea lui Isaia sunt unele părţi care nu provin de la Isaia. Probabil că aşa stau lucrurile în cap. 1-39. Şi în special cu privire la cap. 40-66 există motive să acceptăm această sugestie. După părerea autorului articolului de faţă, este acceptabil să susţinem că în cap. 40-66 miezul îi aparţine lui Isaia, iar ucenicii profetului (oameni care s-au simţit strâns legaţi de el) l-au dezvoltat mai târziu în spiritul autorului original. Totuşi, este imposibil să stabilim ce proporţie face parte din miezul scris de Isaia şi ce proporţie constituie elaborări mai târzii.

Vom încheia secţiunea de faţă cu două remarci finale.

1. În zilele noastre există o tendinţă dominantă de a pune un accent mare pe tradiţia orală. Potrivit acestei şcoli de gândire, cuvântările profetului au fost transmise oral de către cercul lui de ucenici; în cursul acestui proces ele au fost adaptate în repetate rânduri la circumstanţele schimbătoare din vremea aceea. Dacă există vreun sâmbure de adevăr în această teorie ar trebui luată în considerare în orice încercare de a explica originea capitolelor 40-66. Ne-ar putea duce la concluzia că în cap. 40-66 există un miez care provine de la Isaia, dar acest miez nu mai poate fi distins.

2. Ar trebui să ne aducem aminte că aceia care contestă că Isaia a scris în întregime cap. 40-66 presupun adesea că autorul acestor cap. a provenit din şcoala lui Isaia. Se recunoaşte că în ciuda tuturor argumentelor despre diversitatea autorilor, există o afinitate strânsă între cap. 1-39 şi 40-66. Vezi, de ex. ce s-a spus mai sus cu privire la apelativul „Sfântul lui Israei".

III. Mesajul cărţii

Încă din vechime Isaia a fost considerat cel mai mare dintre profeţii VT. El a fost numit „vulturul între profeţi", „Evanghelistul Vechiului Legământ" etc. Cartea lui nu numai că are un stil şi o concepţie înaltă, ci este de asemenea bogată în conţinutul spiritual.

a. Cap. 1-39

În încercarea de a schiţa mesajul acestor capitole am putea începe cu apelativul divin „Sfântul lui Israel" (care, aşa cum am văzut, este caracteristic pentru Isaia) şi cu numele unuia dintre fiii lui Isaia, Şear-Iaşub, „O rămăşiţă se va întoarce".

Faptul că Dumnezeu este Cel Sfânt a fost înscris cu litere de neşters în inima lui Isaia ca rezultat al vedeniei sale inaugurale (6:3). După cum Amos a fost numit profetul neprihănirii iar Osea profetul dragostei pline de bunătate, tot aşa Isaia a fost numit profetul sfinţeniei (cf. 1:4; 5:16, 24; 8:14; 10:17, 20; 12:6; 17:7; 29:23; 30:11 ş.urm.; 31:1; 37:23, etc.). Dumnezeu este Cel Sfânt; aceasta înseamnă că El este înălţat atât de mult deasupra creaturilor Sale încât este complet diferit de ele, nu numai prin perfecţiunea Sa morală (cf. 6:5) ci şi prin puterea Sa, mânia Sa, dragostea Sa, credincioşia Sa şi toate virtuţile Sale (cf. 29:16; 31:3). Sfinţenia lui Iahve este însăşi esenţa fiinţei Sale divine, care îi face pe oameni să tremure înaintea Lui atunci când I se închină.

Acest Dumnezeu sfânt S-a asociat într-un mod special cu Israel (1:2; 5:1 ş.urm. etc.) şi în mod deosebit cu casa lui David (8:13; 11:1 etc.). El locuieşte în mijlocul lui Israel, pe Mt. Sion (8:18; 11:9 etc.).

Faptul că Dumnezeu este „Sfântul lui Israel" implică o încordare constantă în relaţia dintre El şi poporul Său. Pe de-o parte, El tună şi fulgeră împoriva păcatului lui Israel; pe de altă parte, El nu rupe legământul Său cu Israel. De aceea este dată asigurarea: „O rămăşiţă se va întoarce". Aceasta înseamnă, mai întâi că va veni o judecată şi va scăpa numai o rămăşiţă. Dar înseamnă de asemenea că cel puţin o rămăşiţă va supravieţui, o rămăşiţă se va întoarce (în patria sa), în mânia Sa Dumnezeu Îşi aduce aminte de îndurarea Sa. Este posibil să traducem de asemenea:

„O rămăşiţă se întoarce la Dumnezeu, îşi schimbă gândirea"; întoarcerea şi izbăvirea ei au loc pe calea convertirii. Această doctrină despre o rămăşiţă ocupă un loc proeminent în propovăduirea lui Isaia încă de la bun început (6:13). Se poate ca el să fi văzut începuturile rămăşiţei în cercul ucenicilor săi, în mijlocul cărora s-a retras din viaţa publică pentru o perioadă îndelungată la un stadiu de început al lucrării sale (8:16-18).

Putem dezvolta acum câteva dintre implicaţiile învăţăturii lui Isaia pe care am schiţat-o mai sus.

(i) Cerinţele lui Dumnezeu şi păcatul lui Israel. Sfântul lui Israel cere poporului Său să-L sfinţească (8:13) punându-şi încrederea numai în El, ascultând de poruncile Lui şi luând aminte la cuvintele profeţilor Săi. Întrucât Iahve a făcut un legământ cu Israel, păcatul lui Israel este în esenţă apostazie (1:2-4; 30:1-9 etc.). În loc să păstreze umilinţa care se cuvine să o aibă în prezenţa Sfântului lui Israel, ei sunt mândri şi frivoli (2:6 ş.urm.; 3:8; 5:1-5 ş.urm.; 22:1 ş.urm.; 28:15 ş.urm.; 29:14 ş.urm.; 32:9 ş.urm. etc.). Isaia a insistat în repetate rânduri că păcatul, indiferent care este sfera în care este comis, este în primul rând un păcat împotriva lui Dumnezeu.

Isaia a condamnat închinarea păcătoasă (deşi acest mesaj nu ocupă un loc atât de proeminent ca şi în propovăduirea lui Osea); el condamnă ritualul care se limitează la lucruri exterioare (1:10 ş.urm.; 29:13 ş.urm.), condamnă aducerea jertfelor pe înălţimi (1:29), închinarea păgână (2:6-8; 17:7 ş.urm.; 30:22; 31:7 etc.; vezi şi 8:19).

Mai ales în timpul primilor ani ai propovăduirii sale el a vorbit cu asprime împotriva păcatelor din domeniul social - asuprirea celor fără apărare, luxul nesăbuit, beţia etc. (vezi de ex. 1:15-17, 21-23; 3:14 ş.urm., 16 ş.urm.; 5:7-8,11 ş.urm., 14,22 ş.urm.; 10:1 ş.urm.; 28:7 ş.urm.; 32:9 ş.urm.). În acest context ne putem gândi la influenţa posibilă a lui Amos.

În domeniul politic, cerinţa dominantă a lui Isaia este încrederea în Sfântul lui Israel (7:9 ş.urm.; 8:12 ş.urm.; 10:20; 17:7; 28:16; 30:15 etc.). Care au fost consecinţele în politica practică? Isaia nu a pledat niciodată în favoarea lipsei de apărare, ci a rostit avertismente repetate împotriva intrării în alianţe, în special cu Egiptul (14:28-32; 18; 20; 30:1-7; 31:1-3). Abţinerea de la participarea activă în politica modială, în acele circumstanţe, ar fi fost o cerinţă a diplomaţiei (de ex. 36:5 ş.urm.), dar avertismentele lui Isaia nu trebuie atribuite percepţiei sale politice extrem de sensibile, ci revelaţiei divine (vezi de asemenea 30:1). Se poate ca avertismentele lui Isaia să fi fost urmate uneori; nu am aflat despre nici un conflict între Asiria şi Iuda în perioada 714-711 î.Cr. Dar adesea oamenii nu l-au ascultat. Atitudinea lui Ahaz, de pildă, este arătată clar în cap. 7 (cf. 2 Împăraţi 16:7 ş.urm.); cu privire la perioada lui Ezechia, vezi 29:15; 30:1 ş.urm.; 31:1 ş.urm.; 36:4 ş.urm. (cf. 2 Împăraţi 18:7).

(ii) Judecată şi mântuire. Se obiectează adesea că propovăduirea judecăţii şi mântuirii în Isaia 1-39 conţine contradicţii inerente. De aici se trage concluzia că diferite părţi din aceste capitole nu ne parvin de la Isaia, sau că părerile lui Isaia au suferit schimbări; de exemplu, se face distincţie în lucrarea lui între o perioadă pro şi una anti-asiriană. Dar s-a spus deja că în titlul „Sfântul lui Israel" este inclusă o tensiune inevitabilă. După cum cere situaţia, aceasta poate însemna că El protejează Israelul şi Ierusalimul, cetatea Templului, cetatea regală; poate însemna că El rosteşte o judecată directă împotriva Israelului şi Ierusalimului. De aceea atunci când Isaia predică judecată şi mântuire nu trebuie să fim surprinşi dacă Isaia nu pune accentul pe acelaşi aspect (cf. 28:23-29; se poate spune pe bună dreptate că această pildă ocupă un loc central în propovăduirea lui Isaia). Nota persistentă din propovăduirea sa este cea care i-a fost revelată la început, în vedenia inaugurală (6:11-13). O judecată minuţioasă şi completă avea să vină asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului (3:1-4:1; 5:1-7, 8-24; 32:9-14 etc.); asirienii sunt menţionaţi în acest context (5:26-30; 7:17 ş.urm.; 8:5-8 etc.).Această judecată este descrisă uneori ca o judecată purificatoare (1:24 ş.urm.; 4:2 ş.urm.), deoarece prin această judecată şi în urma ei, o rămăşiţă va fi mântuită şi pentru această rămăşiţă se întrevede un viitor triumfător (4:2 ş.urm.; 10:20 ş.urm.), etc.). dar acesta nu este singurul lucru care trebuie menţionat aici. Judecata minuţioasă şi completă a Ierusalimului nu avea să vină imediat. Lui Isaia i s-a permis să profeţească faptul că atacul lui Pecah şi Reţin împotriva Ierusalimului avea să eşueze (7:1-8:4), că asirienii aveau să invadeze Iuda şi aveau să cauzeze o suferinţă mare pentru Ierusalim, dar la rândul lor ei aveau să fie loviţi de judecata divină şi nu li se va permite să cucerească Ierusalimul (8:9 ş.urm.; 10:5-34; 14:24-32; 18; 29:1-8; 31:4 ş.urm.; 37:6 ş.urm., 21-35). O afirmaţie nu o contrazice pe cealaltă. (Trebuie remarcat de asemenea că înainte de profeţiile întăritoare din 37:6 ş.urm., 21-35, Sanherib s-a purtat cu viclenie, 30:1 ş.urm.; cf. 2 Împăraţi 18:14 ş.urm., şi a hulit pe Sfântul lui Israel.) Faptul că profeţiile lui Isaia pe această temă nu se contrazic în mod inerent este arătat de asemenea de împlinirea lor. Asirienii au cauzat multă suferinţă Ierusalimului în 701 î.Cr., dar nu l-au putut cuceri; mai târziu avea să cadă asupra Ierusalimului o judecată completă, prin mâna babilonienilor. Isaia nu spune nicăieri că asirienii ar fi executorii judecăţii complete împotriva Ierusalimului; mai târziu el a prezis că aveau să vină babilonienii (39:5 ş.urm.). În fine, unele profeţii, cum sunt cele din 5:14 ş.urm., îşi găsesc împlinirea completă numai în judecata escatologică (vezi mai jos, sub-secţiunea (iv)).

În acest context ar trebui menţionate şi chemările profetului la pocăinţă. Într-un sens, vestirea judecăţii şi mântuirii este condiţionată; dacă ei îşi împietresc inimile va veni judecata; dacă se pocăiesc, vor avea parte de iertare şi mântuire (1:16 ş.urm.; 30:15 ş.urm. etc.). Dar acest anunţ este condiţionat numai într-un sens; deoarece lui Isaia i s-a revelat încă în vedenia inaugurală că Iahve a hotărât să judece pe Iuda; masa mare a poporului s-a adâncit atât de mult în păcatele sale încât propovăduirea lui Isaia nu avea să aibă un alt efect decât să împietrească şi mai mult inimile lor (6:9 ş.urm.). De asemenea, nu există incertitudine cu privire la salvarea viitoare. Şi întocmai cum propovăduirea lui Isaia, prin faptul că a împietrit inimile ascultătorilor săi, a contribuit la pregătirea Israelului pentru judecată, tot aşa a contribuit la amânarea judecăţii, la salvarea Ierusalimului şi la formarea unei rămăşiţe asupra căreia Iahve a avut în plan să reverse mântuirea Sa.

Mântuirea proclamată de Isaia include izbăvirea Ierusalimului dintr-un necaz mare, dar izbăvirea nu înseamnă salvare deplină. Salvarea promisă, în sensul cel mai larg, este bazată pe iertarea păcatelor (cf.1:18; 6:5 ş.urm. etc.) şi consta dintr-o înnoire a inimii (cf. de ex. 32:15 ş.urm.), o viaţă trăită potrivit cu poruncile lui Dumnezeu, o viaţă încununată cu prosperitate şi glorie. Sionul avea să ocupe un loc central în aceasta salvare, dar şi celelalte naţiuni aveau să ia parte (cf. 1:19,26 ş.urm.; 2:2-5; 4:2-6; 33:13 ş.urm.). Ar trebui să menţionăm aici în mod special profeţiile mesianice care sunt de o importanţă deosebit de mare (cf. 9:1-7; 11:1-10, unde întâlnim un contrast puternic cu imperiul asirian descris în 10:5 ş.urm.; cf. şi 16:5; 28:16 ş.urm.; 32:1 ş.urm.; 33:17; profeţia despre Emanuel, în 7:14, este de asemenea mesianică, aşa cum arată citarea ei în Matei 1:22 ş.urm.; cum indică indirect v. 16). În aceste profeţii Isaia foloseşte în mod firesc termeni din VT - Mesia este descris ca regele lui Israel şi este enunţată ideea că El va elibera pe poporul său de asirieni (9:3; cf. 11:1 ş.urm., cu profeţia anterioară) - dar prin aceşti termeni el face o descriere glorioasă a salvării viitoare, despre care creştinii recunosc că a început cu prima venire a lui Cristos, iar împlinirea ei deplină va avea loc la a doua Lui venire (cf. 11:9 etc.).

(iii) Sfântul lui Israel şi naţiunile. Faptul că Iahve este singurul Dumnezeu adevărat este afirmat mai apăsat în cap. 40 ş.urm. decât în 1-39, dar cu toate acestea este subliniat destul de clar în prima parte a cărţii (cf. 2:8; 30:22; 37:16 etc.). Iahve este Domnul întregului pământ (6:3). Tot ce ce întâmplă este lucrarea Lui, împlinirea hotărârilor Lui (5:12,19; 14:24,26-37:26 etc.). El conduce istoria lui Israel şi a tuturor naţiuilor. Asiria este toiagul mâniei Sale (10:5 ş.urm.; cf. 5:26; 7:17 ş.urm.; 8:7 ş.urm. etc.); dar deoarece asirienii au urmărit propriile lor ambiţii (10:7 ş.urm.), datorită mândriei, violenţei, cruzimii şi necredinţei lor, datorită hulirii lui Iahve, şi ei aveau să fie judecaţi (8:9; 10:5 ş.urm.; 14:24-27; 18:4-6; 29:1-8; 30:27-33; 31:8 ş.urm.; 33:1 ş.urm.; 36-37 etc.). Vezi de asemenea profeţiile cu privire la Babilon (13-14; 21:1-10), Moab (15-16; vezi şi 25:10 ş.urm.), Etiopia şi Egipt (18-20), Edom (21:11 ş.urm.; 34) şi alte naţiuni. Ar trebui să observăm de asemenea că Isaia nu prezice numai dezastrul ci şi binecuvântarea naţiunilor - de ex. în marea profeţie din 19:18-25, unde se face promisiunea că Egiptul, Asiria şi Israelul vor fi împreună martori pentru Iahve (cf. 16:1 ş.urm.; 18:7; 23:15-18, cât şi 2:2-5; 11:10 etc.).

(iv) Cap. 24-27. Aceste capitole, care formează un epilog la cap. 13-23, trebuie menţionate în mod special pentru descrierea elocventă a judecăţii lumii (24) şi a mântuirii mari pe care o va realiza Dumnezeu (toate naţiunile vor avea parte în mântuirea aceasta: „El nimiceşte moartea pe vecie" - cf. 25:6 ş.urm.), şi mai sunt importante pentru că vorbesc despre învierea celor neprihăniţi (26:19).

b. Capitolele 40-55

Ierusalimul zace în ruină, Israelul este exilat în Babilon şi Exilul a durat multă vreme. Poporul Israel este într-o strâmtorare mare (42:22; 51:18 ş.urm.), mânia lui Iahve împotriva lor apasă greu din cauza păcatelor lor (40:2; 42:24 ş.urm.; 51:17 etc.); ei cred că El a uitat de ei (40:27; 49:14). Unii dintre ei au ajuns să considere locul exilului ca şi patria lor (55:2). Dar profetul promite că Iahve este pe punctul să elibereze pe poporul Său şi îi îndeamnă să creadă în promisiunea Lui.

(i) Sfântul lui Israel poate să ajute (41:14, 16, 20; 43:3, 14 ş.urm.; 45:11; 47:4; 48:17; 49:7; 55:5). Având în vedere ce s-a spus mai sus, nu este surprinzător că nicăieri în VT nu este accentuat cu mai multă tărie decât în aceste capitole faptul că Iahve este singurul Dumnezeu adevărat, că numai El poate ajuta (cf. 41:1 ş.urm., 21 ş.urm.; 43:10 ş.urm.; 44:6, 8; 45:5, 14, 18, 21 ş.urm.; 46:9 etc.). Încrederea în alţi zei este zadarnică, închinarea înaintea idolilor este un păcat (40:18 ş.urm.; 41:7,29; 42:8,17; 44:6-20,25; 45:20; 46:1 ş.urm.; 47:9 ş.urm.). El este cu mult mai presus decât toate creaturile Sale; El a creat toate lucrurile (lucrul acesta este accentuat în cap. 40-55 mai mult decât în 1-39) şi El conduce cursul tuturor lucrurilor (cf. 40:12-26) care formează introducerea la v. 27-31; 41:4; 43:13; 44:7; 48:13 etc.). El este Dumnezeul etern (40:28; 41:4; 43:10; 44:6; 48:12); El acţionează după buna Sa plăcere (45:9 ş.urm.) şi este cert că hotărârea Lui se va împlini (44:28; 46:10 etc.). Cuvântul Său, rostit prin gura profeţilor Săi, nu se va întoarce „fără rod" - fără să-şi împlinească misiunea (40:6-8; 55:10 ş.urm.). Chiar şi cuceritorul unei lumi întregi, cum este Cirus, este doar o unealtă în mâna lui Dumnezeu, pentru împlinirea scopurilor Sale (41:1 ş.urm., 21-29; 43:9-15; 44:24-45:13; 46:8-13; 48:12-16).

(ii) Sfântul lui Israel vrea să ajute. Israel nu a meritat ajutorul Lui; Israel s-a dovedit nevrednic (43:22 ş.urm., etc.). Dar Israel este poporul Lui (40:1 etc.; cf. de ex. 43:15; 44:2) şi Numele şi reputaţia Lui este implicată în izbăvirea Israelului (48:1-11 etc.). Relaţia lui cu Israelul cu Sionul, este comparată cu legătura stabilită prin căsătorie (50:1; 54:5 ş.urm.). El a ales pe Israel dintre toate naţiunile (41:8 ş.urm.; 48:10 etc.) şi Israel este slujitorul Lui - un titlu care implică atât un privilegiu (41:8 ş.urm. etc.) cât şi o misiune (43:10 etc.). Dragostea Lui este îndreptată în mod neschimbător spre Israel, spre Sion (40:11; 43:3 ş.urm.; 46:3 ş.urm.; 49:15 ş.urm. etc.) şi neprihănirea (dreptatea) Lui este garanţia eliberării Israelului (de ex. 41:10; 45:24).

(iii) Sfântul lui Israel va ajuta în mod sigur. Mântuirea viitoare este descrisă în culori luminoase. Temeiul acestei mântuiri şi, în acelaşi timp, esenţa ei, constă în abaterea mâniei Lui, iertarea păcatului lui Israel (40:2; 43:25; 44:22; 51:21 ş.urm., etc.). El îl foloseşte pe Cirus ca pe un instrument pentru a inaugura salvarea. Cirus este descris în termeni remarcabili, ca „unsul" lui Iahve (45:1), ca omul pe care-l „iubeşte" El (48:14 etc.). Babilonul este răsturnat de Cirus (46-47; cf. 43:14; 48:14); Israelul este eliberat şi copiii lui exilaţi sunt adunaţi din toate ţările în care au fost împrăştiaţi şi se întorc în Canaan (43:1-8, 18-21; 48:20 ş.urm.; 49:24-26; 52:11 ş.urm. etc.). Iahve Se întoarce la Sion (40:9-11; 52:7 ş.urm.), Sionul este locuit din nou (49:17-23; 54:1 ş.urm.), reconstruit (44:28; 45:13; 54:11 ş.urm.) şi ocrotit (54:14-17).

Observaţi în special aspectele următoare:

1. Această lucrare de izbăvire este descrisă ca o nouă creaţie (41:20; 45:8; cf. 45:18). Minunile care au caracterizat Exodul din Egipt urmează să fie repetate acum pe o scară mai mare (43:16 ş.urm.; 48:21; 51:9 ş.urm. etc.).

2. Profetul vede tot viitorul ca o unitate. Eliberarea Israelului din exil este privită ca începutul erei măreţe de mântuire, în care toate lucrurile vor fi înnoite. Aici se poate menţiona că înaintarea Israelului spre patrie este însoţită de o serie de minuni în natură (41:17 ş.urm.; 43:18-21; 48:21; 49:9 ş.urm.; 55:12 ş.urm.; cf. 54:13).

3. Se subliniază în repetate rânduri că scopul major al tuturor acestor lucruri este lauda şi gloria lui Dumnezeu (41:20; 43:21; 44:23; 48:9-11 etc.).

Profetul îşi foloseşte toată energia pentru a convinge poporul să accepte şi să creadă această promisiune de binecuvântare; vezi în special sfârşitul cap. 55. El încearcă să-i convingă arătându-le măreţia lui Iahve în natură şi în istorie. El pune întrebări directe şi îi provoacă să intre într-o dezbatere (cf. de ex. 40:12-31; 49:14 ş.urm.). El provoacă de asemenea popoarele păgâne şi zeii lor: oare pot face aceşti zei ceea ce face Dumnezeul lui Israel? Dumnezeul lui Israel este Cel care l-a chemat în fiinţă pe Cirus şi l-a ridicat pentru ca să fie instrumentul Lui pentru eliberarea Israelului. Prin urmare, Dumnezeul lui Israel este singurul care poate prevesti rezultatul acţiunilor lui Cirus. La fel de sigur cum este faptul că Iahve a făcut să se întâmple „lucrurile de demult" - adică, la fel de sigur cum a împlinit lucrurile pe care le-a prevestit în zilele din vechime - la fel de sigur este că El va face să se împlinească „lucrurile noi", promisiunile pe care le face acum prin profetul Său (41:1 ş.urm., 21-29; 43:9-15; 44:6-45:25; 46:8-13; 48:12-16; cf. 42:9; 48:1-11). Profetul nu furnizează dovezi în sensul strict al cuvântului, ci face un apel puternic la minte, inimă şi conştiinţă.

Toate aceste lucruri subliniază universalismul acestor capitole. Iahve, Creatorul universului, conduce evenimentele din lume, inclusiv cariera victorioasă a lui Cirus. El mustră naţiunile, în special Babilonul, pentru ostilitatea lor faţă de Israel şi pentru idolatria lor (41:11-16; 42:13, 17; 46; 47). Scopul spre care îndreaptă El cursul lumii este rezumat în cuvintele: „Orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va jura pe Mine" (45:23); în această slujire a lui Iahve constă şi mântuirea naţiunilor pământului; cf. de ex. 42:10-12; 45:6, 22-24; 51:4 ş.urm.

(iv) Cu privire la „Cântările Robului" (42:1-7; 49:1-9a; 50:4-11; 52:13-53:12), vezi *ROBUL DOMNULUI.

c. Capitolele 56-66

În aceste ultime capitole următoarele aspecte sunt demne de remarcat.

1. Iahve este prezentat ca Dumnezeul cel viu. El este de temut în mânia Sa (59:16 ş.urm.; 63:1-6), dar El se apleacă cu bunătate spre poporul Său, arată îndurare faţă de ei şi le redă mângâierea; El îşi găseşte plăcerea în Sion (57:15 ş.urm.; 60:10; 61:1 ş.urm.; 62:4 ş.urm.; 63:7, 15; 65:1 ş.urm., 8, 19; 66:2, 13). Faptul că El nu este o forţă inflexibilă sau inexorabilă este arătat în mod emoţionant în felul în care a tratat pe Israel în zilele din trecut (63:8 ş.urm).

2. Un puternic contrast este realizat între aceia din Israel care Îl iubesc pe Dumnezeu şi cei care nu ascultă de El (de ex. 57:1; 65:13 ş.urm.; 66:5; cf. 65:8).

3. S-a spus frecvent, dar fără justificare, că cel puţin în unele părţi din această secţiune finală a cărţii este manifestat un spirit legalist şi naţionalist. Este adevărat că se afirmă clar necesitatea neprihănirii pentru ca oamenii să aibă parte de mântuirea viitoare şi uneori este accentuată importanţa respectării Sabatului (cf. de ex. 56:1-8). Dar aceasta nu are ca scop impunerea unui spirit de ceremonialism sau legalism; dimpotrivă, un asemenea spirit este condamnat cu tărie (cf. 58-66:3, 5) iar atitudinea de umilinţă este lăudată în repetate rânduri (cf. de ex. 57:15; 61:2 ş.urm.; 66:2). În ce priveşte glorificarea Sionului (cf. de ex. 60:4 ş.urm.; 61:5 ş.urm.; 66:20), nu este vorba de o simplă izbucnire de naţionalism. Sionul nu este doar capitala ţării lui Iuda, ci locuinţa lui Dumnezeu; şi neamurile care se întorc la El au parte de mântuirea Lui (de ex. 56:1-8; 60:3).

BIBLIOGRAFIE
Vezi Introducerile la VT şi Comentarile - de ex. E. J. Kissane, The Book of Isaiah, 1, 1941 (1960), 2, 1943; I. W. Slotki, Isaiah, Soncino Bible, 1949; R. B. Y. Scott, G. D. Kilpatrick, J. Muilenburg, H. S. Coffin, „Isaiah", IE, 5, 1956; J. Mauchline, Isaiah 1-39, rac, 1962; C. R. North, Isaiah 40-55, 7BC, 1964; D. R. Jones, Isaiah 56-66 and Joel, TEC, 1964; C. R. North, The Second Isaiah, 1964; E. J. Young, The Book of Isaiah, NIC, 1, 1965, 2, 1969, 3, 1972; H. C. Leupold, Exposition of Isaiah 1 (cap. 1-39), 1968; J. L. McKenzie, Second Isaiah, AB, 1968; O. Kaiser, Isaiah 1-12,071, 1972, Isaiah 13-39, OTL, 1974; C. Westermann, Isaiah 40-66, OTL, 1969; C. Westermann, Isaiah 40-66, OTL, 1969; A. S. Herbert, 1-39, CBC, 1973. Vezi de asemenea O. T. Allis, The Unity of Isaiah, 1950.

N.H.R.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: