Cartea lui Iosua



CARTEA LUI IOSUA. Cartea lui Iosua relatează invadarea Canaanului de către Israel şi împărţirea ţării între triburi. Relatează în detaliu cum au traversat Iordanul şi cum au stabilit un cap de pod, descrie mai pe scurt două campanii care au zdrobit puterea canaaniţilor şi rezumă cuceririle militare ale Israelului. Relatarea împărţirii ţării include o descriere completă a teritoriului lui Iuda şi menţionează aşezarea chenită de la Hebron şi dificultăţile întâmpinate de Manase la N. După menţionarea cetăţilor levitice şi a problemei triburilor din Transiordania, cartea se încheie cu o relatare a testamentului spiritual al lui Iosua, punctul culminant fiind legământul naţional de la Sihem.

I. Schiţa conţinutului

a. Invazia Canaanului (1:1-11:23)

(i) Schimbarea conducerii (1:1-4:24). Însărcinarea; misiunea de recunoaştere; trecerea râului.

(ii) Capul de pod (5:1-8:35). De la Ghilgal la Ai.

(iii) Campania din sud (9:1-10:43). Cetăţile hivite; înfrângerea confederaţiei de la Ierusalim; cetăţile cucerite.

(iv) Campania din nord şi alte cuceriri (11:1-23).

b. Aşezarea în Canaan (12:1-24:33)

(i) Lista duşmanilor înfrânţi (12:1-24)

(ii) Primele aşezări (13:1-17:18). Lucrări neterminate; Transiordania; Caleb; teritoriul lui Iuda; teritoriul împărţit lui Efraim şi Manase.

(iii) Aşezări de mai târziu (18:1-21:45). Conferinţa de la Silo; cetăţi de refugiu; cetăţi levitice.

(iv) Calea care stă înainte (22:1-24:33). Altarul Mărturiei; îndemnul lui Iosua; legământul de la Sihem.

II. Compunerea şi scopul cărţii

În Biblia ebr. cartea lui Iosua este prima din secţiunea „Profeţilor din vechime", care cuprinde istoria israelită de la invazie până la Exil. Fiind o continuare imediată şi naturală a cărţii Deuteronom, cartea lui Iosua cuprinde perioada de la preluarea conducerii de către Iosua şi până la moartea lui Iosua şi Eleazar. Cap. 1-11 formează o naraţiune continuă, deşi tratarea este din ce în ce mai sumară şi se încheie cu o evaluare generală a realizărilor lui Iosua (11:15-23). Oricare ar fi forma în care autorul a găsit acest material, el a făcut o naraţiune de cea mai înaltă calitate dramatică, atât în ce priveşte tratarea subiectului cât şi în tehnica naraţiunii. Nu este vorba de o simplă editare a unei lucrări existente; multe lucruri sunt omise sau generalizate, păstrând proporţiile, pentru a oferi tabloul general într-un spaţiu limitat.

Un punct culminant este atins în cap. 11, dar povestirea nu este încheiată. Cartea vorbeşte despre lucrarea lui Iosua şi despre împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu prin faptul că Israel a intrat în posesiunea ţării „pe care am jurat părinţilor lor că le-o voi da" (1:6; cf. 23:14; 24:13). Pentru amândouă aceste scopuri trebuie să facă o relatare a ocupării şi să arate poziţia de tărie naţională în care a lăsat Iosua poporul.

În partea aceasta sunt folosite multe documente dintre care unele apar şi în altă parte (Numeri, Judecători, Cronici). Autorul exercită control asupra materialului său, făcând editări extensive (de ex. cap. 20 şi probabil majoritatea listelor graniţelor). Cuvântarea de „rămas bun" a lui Iosua către popor este redată în cap. 23; dar din punct de vedere profetic lucrarea a fost încununată prin legământul de la Sihem, deşi acesta se poate să fi avut loc mult mai devreme (24:28).

III. Autorul, sursele şi data scrierii

Atât în scopul cât şi în limbajul cărţii lui Iosua se pot observa ecouri puternice din Deuteronom. De asemenea (în special în partea a doua) se simte o amprentă diferită. Prin urmare, a fost normal ca analiza sursei pentru Pentateuh să fie proiectată la cartea lui Iosua şi a fost promovată ideea unui „Hexateuh". Teoria nu a avut succes deoarece (a) criterii incerte au dus la neînţelegeri şi o confuzie crescândă în analiză; (b) „sursa preoţească" (P) este deosebit de greu de identificat iar cartea lui Iosua ridică în mod acut problema valabilităţii existenţei unei asemenea surse narative independente (vezi C. R. North, The Old Testament and modern Study, 1951); (c) în forma sa generală şi în concepţia sa, cartea lui Iosua se încadrează mai degrabă în Profeţii Vechi decât în Lege.

M. Noth a abordat problema dintr-o perspectivă nouă, punând accent pe importanţa tradiţiilor şi încercând să vadă cum s-au dezvoltat acestea. Noth a tras concluzia că un autor din „şcoala deuteronomică" a editat compilaţii vechi de tradiţii de la sanctuar şi cronici despre ocuparea ţării şi a alcătuit astfel „cartea lui Iosua", pentru a completa istoria deuteronomică, iar mai târziu a fost retuşată de P. Această idee a fost acceptată pe larg şi este acceptată în linii mari de Gray şi Soggin (cele mai recente comentarii în limba engleză). Implicaţiile cu privire la datare depind de concepţia adoptată cu privire la Deuteronom Termenul „deuteronomic" este asimilat cu termenul „profetic" şi teoria nu reuşeşte să explice de ce există atât de puţin „stil deuteronomic" în Judecători (cf. S. R. Driver, LOT, p. 112, 126 ş.urm.; C. F. Burney, Judges, 1920, p. xliff).

Noth pune accent pe amploarea etiologiei (povestiri care explică nume şi monumente) în tradiţii şi a adoptat o părere extrem de sceptică cu privire la valoarea ei (criticat de J. Bright, Early Israel in Recent History Writing, 1956). Alţii au explorat rolul sărbătorilor religioase în istorie şi tradiţie, dar reconstituirile sunt în mare măsură speculative.

IV. Evaluare istorică

Relatarea invaziei a fost criticată adesea ca „nerealistă", prezentând o „nimicire totală" a Canaanului, în contrast cu „relatarea mai sobră" din Judecători 1 (Gray, p. 43). Această evaluare este bazată pe o interpretare greşită a ambelor cărţi. Iosua nu spune că totul s-a încheiat în două campanii (11:18) şi conţine sugestii cu privire la probleme (15:63; 17: 12-18) care ar fi putut fi omise cu uşurinţă; dar se ocupă în principal de succesul general al invaziei şi de motivele succesului. Pe de altă parte, Judecători 1 nu este o relatare a invaziei; acest capitol scoate în relief începuturile eşecului, dar toată cartea ar fi fără sens dacă nu ar fi existat înainte un succes mare.

Mulţi cercetători şi-au imaginat o invazie făcută de triburi independente (vezi H. H. Rowley, From Joseph to Joshua, 1948). Noth a mers până acolo încât a susţinut că Israelul a fost format în Canaan ca o „amfictionie" (alianţă sfântă, pe baza analogiei cu gr.); cf. Bright, op. cit. p. 83 ş.urm., pentru o critică a ideii; şi B. D. Rathjen, JNES 24, 1965, p. 100-104. Dovezile arheologice sunt încă incomplete, dar există suficiente dovezi cu privire la distrugerea societăţii canaanite (de ex. Haţor, Tell Beit Mirsim) pentru a ne convinge că invazia trebuie privită cu seriozitate. Teoriile despre o invazie paşnică limitează rolul lui Iosua la acela de lider local sau de arbitru (Soggin, p. 14-18). Temeiul unor asemenea teorii nu este analiza cărţilor lui Iosua şi Judecători, cât desconsiderarea lucrărilor lui Moise.

Problema delicată a relatării biblice este că „tradiţia de la Sinai" - rădăcina autentică a credinţei lui Israel şi a fiinţei sale politice (vezi Iosua 24). G. E. Mendenhall (BA 25, 1962, p. 66-87) consideră că este o precipitare a mişcării de eliberare în Canaan, dar exagerează argumentele sale. Dovezile biblice pentru absorbirea elementelor ne-israelite în sistemul tribal presupun existenţa sistemului, bazat în ultimă instanţă pe înrudire.

V. Conţinutul spiritual

Importanţa cărţii lui Iosua pentru creştini constă în principal în faptul că (a) arată credincioşia lui Dumnezeu faţă de legământul Său (cf. Deuteronom 7:7; 9:5 ş.urm.); (b) relatează desfăşurarea scopului Său pentru naţiune; (c) dă motive pentru eşecul prevestit deja (17:13; 18:3) al ducerii la îndeplinire a planului divin; (d) oferă analogii pentru ucenicie, întrucât este clar că problema credinţei, a ascultării şi a curăţiei au fost importante în cadrul invaziei.

Israelul sub conducerea lui Iosua a dat dovadă de un moral mai înalt decât părinţii lor, dar nu au fost mai puţin susceptibili la influenţele politeiste şi naturaliste în religie (Numeri 25; Deuteronom 4:3, 23). Prin urmare, hotărârea de a extirpa pe canaaniţi şi religia lor a fost foarte importantă (cf. Geneza 15:16; Exod 20:2-6-23:23-33; 34:10-17; Numeri 31:15 ş.urm.; Deuteronom 7). Israeliţii nu au putut înţelege sau pune în aplicare o lucrare de izbăvire cât timp contactul zilnic cu cultura canaanită punea în pericol credinţa lor într-un Dumnezeu unic şi atotputernic, cât şi standardele lor morale, aşa cum arată cartea următoare. De asemenea, mântuirea prin har nu ar fi putut fi oferită în general (ca în NT) mai înainte ca temeiurile juridice necesare să fie stabilite public în moartea lui Cristos; vedem un exemplu de har în felul în care Dumnezeu S-a purtat cu Rahav (cf. Evrei 11:31). Planul lui Dumnezeu în perioada aceea nu a fost să-i înveţe pe oameni creştinismul, ci să pregătească calea pentru Cristos prin Israel.

Experienţele lui Israel în Canaan, cât şi în pustie, au fost „scrise pentru învăţătura noastră" (1 Corinteni 10:11). Tema principală a cărţii este că Dumnezeu a dat odihnă lui Israel, odihnă pe care părinţii lor necredincioşi nu au putut-o obţine (Psalmul 95:11). În Evrei 4:1-11 se arată că acesta este un „model" sau „arhetip"; principiul pe care psalmistul l-a aplicat la propria sa generaţie este valabil în egală măsură pentru creştin, iar promisiunea este împlinită pe deplin (v. 8) numai în odihna pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cristos (cf. J. N. Darby, Synopsis, 1, p. 328). Dacă aceasta este aplicaţia principală a istoriei invaziei, avem multe de învăţat din succesele şi eşecurile poporului şi de la Iosua ca şi conducător.

VI. Textul şi traducerile

În afară de probleme topografice, textul ebr. conţine puţine obscurităţi. Versiunea LXX menţine un standard mediu; originalul ebr. folosit nu pare să se deosebească semnificativ de TM.

BIBLIOGRAFIE
Text: Benjamin, Variations between the Hebrew and Greek texts of Joshua, 1921.
Comentarii: J. A. Soggin, Joshua, E.T. 1972; J. Gray, Joshua, Judges and Ruth, 1967; J. Bright, Joshua, 18, 2, 1953; M. Noth, Joshua (în l. germană), 1953.
Istorie: S. Yeivin, Israelite Conquest of Canaan, 1971; LOB; W. F. Albright, Archaeology and the Religion of Israel, 1956; de asemenea, secţiunile relevante din lucrări generale.

J.P.U..L.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: