cartea lui Ezechiel
CARTEA LUI EZECHIEL
I. Structura şi conţinutul
Indicaţiile cu privire la data scrierii (1:2; 3:16; 8:1;
20:1; 24:1; 26:1; 29:1, 17; 30:20; 31:1; 32:1, 17; 33:21; 40:1), afară de cele
din cap. 25-32, formează o serie coerentă care marchează evenimentele majore
din mesajul lui Ezechiel (vezi articolul anterior). Este logic să presupunem că
cap. 25-32 au fost inserate în poziţia lor actuală, prin analogie cu Isaia
13-27, pentru a marca diviziunea între cele două faze principale ale
activităţii lui Ezechiel; cf. de asemenea poziţia originală probabilă a
profeţiilor împotriva popoarelor străine din cartea lui Ieremia (în LXX). În cap.
1-24 Ezechiel este profetul nenorocirii din faţa căreia nu se poate scăpa şi
interpretează evenimentele viitoare pentru rămăşiţa din exil (nu din
Ierusalim!), ca să-i pregătească pentru rolul lor viitor. Cap. 33-39 oferă o
schiţă a mesajului prin care el a încercat să-i edifice pe exilaţi ca şi popor
al lui Dumnezeu. Intervalul lung dintre 33:21 şi 40:1 (vreo 13 ani), schimbarea
izbitoare a stilului şi faptul că Josephus vorbeşte despre cele două cărţi ale
lui Ezechiel (Ant. 10.79) sugerează că secţiunea cap. 40-48 reprezintă un grup
de profeţii separate, dar înrudite cu cele din cap. 33-39.
II. Autorul şi data scrierii
Ezechiel a avut un loc necontestat în lista lui Ben Sirah,
la începutul secolului al 2-lea î.Cr. (Eclesiasticul 49:8), dar în secolul 1
d.Cr. a existat o mişcare al cărei scop a fost să scoată cartea din folosirea
publică. Au existat trei motive pentru aceasta. Unii au considerat cap. 16 prea
respingător pentru citirea publică; cap. 1 şi alte texte paralele au fost
folosite în speculaţii teozofice periculoase (cei care studiau misticismul lui
Merkabhah („car") credeau că acestea erau cheia pentru înţelegerea
misterelor creaţiei); mai presus de toate, numeroase detalii din cap. 40-48 au
fost considerate contrare legii lui Moise, care era considerată deja ca fiind
imuabilă. Eforturile lui Hananiah ben Hezekiah, care a soluţionat discrepanţele
aparente, au garantat păstrarea cărţii lui Ezechiel în canonul fariseic, pentru
citire publică.
Această poziţie a fost rareori contestată, aşa încât J.
Skinner a putut să facă în 1898 următoarea afirmaţie (HDB, 1, p. 817a): „Cartea
lui Ezechiel (cu excepţia unui text care a fost alterat întrucâtva) există în
forma în care a ieşit de sub pana autorului ei... Unitatea sau autoritatea
cărţii nu a fost pusă la îndoială decât de un număr foarte redus de
cercetători. Ea nu numai că poartă pecetea unei singure minţi în frazeologia
sa, în imaginile sale şi în modul de gândire, ci este şi aranjată după un plan
atât de clar şi de cuprinzător încât dovada unui plan literar în compunerea
cărţii devine cu totul irezistibilă".
În ciuda solidităţii acestor argumente, poziţia a început să
se schimbe în 1924; atacurile împotriva unităţii şi autenticităţii cărţii lui
Ezechiel pot fi împărţite în trei grupe care tind să se suprapună.
a. Data scrierii
C. C. Torrey a considerat că este un pseudo epigraf, scris
prin 230 î.Cr., descriind urâciunile din timpul domniei lui Manase; un editor
i-a dat forma prezentă, nu mai târziu de anul 200 î.Cr. M. Burrows a ajuns la o
dată similară pe baza dovezilor lingvistice. L. E. Browne a propus o dată în
timpul domniei lui Alexandru cel Mare. J. Smith, pe de altă parte, a considerat
că Ezechiel a fost un israelit din regatul de N, deportat în 734 î.Cr., care a
profeţit pentru tovarăşii săi de exil până când s-a întors la Ierusalim, în 691
î.Cr., unde a rostit majoritatea profeţiilor sale. Aceste păreri au găsit prea
puţină acceptare.
b. Locul profeţiei
Deşi data propusă de Torrey a găsit prea puţină acceptare,
mulţi au urmat ideea lui şi au considerat că o mare parte a acestei cărţi a
fost scrisă în Palestina. Mulţi cred că, dacă Ezechiel a fost deportat sau nu
în 597 î.Cr., el a profeţit în Ierusalim sau în apropiere, până la distrugerea
cetăţii în 586 î.Cr. Probabil că cea mai bună prezentare a acestei păreri o
face Pfeiffer, IOT, 1948, p. 535-543. Principala justificare a acestei
interpretări este înţelegerea greşită a profeţiilor lui Ezechiel dinainte de
586 î.Cr., ca fiind adresate Ierusalimului care era condamnat. Marea slăbiciune
este că necesită o rearanjare extensivă a textului, precum şi absenţa vreunui
motiv adecvat pentru distorsionarea activităţii concrete a lui Ezechiel.
c. Unitatea cărţii
Bazându-se în principal pe contrastul dintre poezia şi proza
lui Ezechiel, G. Holscher i-a atribuit lui Ezechiel numai 170 de versete
(majoritatea în poezie) din totalul de 1.273, considerând că restul versetelor
provin de la un editor levitic din perioada 500-450 î.Cr. W. A. Irwin a ajuns
la rezultate similare prin alte metode, atribuindu-i lui Ezechiel vreo 350 de
versete. Mulţi refuză să-i atribuie lui Ezechiel cap. 40-48. Argumentele lor
contrazic exegeza mai profundă, dar ei nu au reuşit să convingă majoritatea
teologilor, deşi inserările editoriale sunt acceptate tot mai mult.
Este corect să spunem că aceste studii critice intense s-au
anihilat reciproc în mare măsură. Ele au dus la o înţelegere mai profundă a
multor aspecte ale cărţii, dar au lăsat poziţia generală la fel ca şi înainte
de 1924.0 dată cu lucrarea lui C. G. Howie a avut loc o întoarcere generală la
o poziţie mai conservatoare. În prezent sunt puţini cercetători care contestă
că această carte este o scriere din perioada exilului, scrisă de Ezechiel
însuşi. G. Fohrer, pe temeiuri subiective, refuză să atribuie profetului ceva
mai mult de 100 de versete din primele 39 de capitole, dar aceasta nu afectează
secţiunea majoră a mesajului său. Cam acelaşi număr de versete din ultimele 9
capitole sunt contestate, dar aici motivul pare să fie şi mai subiectiv.
A avut loc de asemenea o îndepărtare generală de la ideea că
Ezechiel trebuie să fi profeţit în Ierusalim în prima parte a activităţii sale.
Cel mai recent comentariu major, cel al lui W. Zimmerli, adoptă în general o
poziţie conservatoare, dar nu îi atribuie lui Ezechiel compunerea cărţii.
III. Textul
Multe hapax legomena (expresii care apar o singură
dată) mulţi termeni consacraţi precum şi obscuritatea limbajului simbolic au
dus adesa la erori ale scribilor. LXX poate fi folosită frecvent pentru a
corecta textul ebraic, dar numai cu foarte multă grijă. Există o comparaţie
interesantă a textului ebraic şi grecesc în cartea lui Cooke, Ezekiel, ICC, p.
xl-xlvii.
IV. Învăţătura religioasă a cărţii
Pentru a înţelege corect cartea trebuie să înţelegem că, la
fel ca şi toate scrierile profeţilor, ea nu este un manual de teologie; este
Cuvântul lui Dumnezeu adresat unei rămăşiţe oropsite din exil, unei populaţii
care trecea printr-o stare pe care teologii din vremea aceea o considerau
imposibilă. Dacă Ezechiel, prin simbolismul său, pare să accentueze
transcendenţa lui Dumnezeu, o face pentru a arăta clar că omnipotenţa lui
Dumnezeu nu poate fi limitată de falimentul poporului Său. Aceasta conduce la
cea mai necruţătoare demascare a istoriei şi religiei Israelului din VT (16; 20;
23). Promisiunea restaurării nu mai este legată de pocăinţa prealabilă a
poporului, ci este un act al harului lui Dumnezeu care duce la pocăinţă
(36:16-32). Restaurarea este menită, mai presus de orice, să reabiliteze
onoarea lui Dumnezeu şi nu este făcută de dragul Israelului. Deoarece totul se
datorează harului lui Dumnezeu, relaţia dintre individ şi Dumnezeu nu depinde
de ereditate sau de trecutul lui (18 33:10-20). Din cap. 40-48 mulţi l-au
zugrăvit pe Ezechiel ca pe un ritualist preoţesc, îngust, dar aceasta se
datorează faptului că ei nu au observat caracterul fundamental escatologic al
acestor capitole. O mărturie în favoarea acestui fapt este aparenta lipsă de
interes a celor întorşi din exil pentru aceste capitole. Ei nu au încercat să
transpună în practică nici măcar acele elemente care le stăteau în putere, cum
a fost confirmarea urmaşilor lui Ţadoc (44:15-16), sau aparenta repetare a
Zilei Ispăşirii (45:18, 20). În simbolismul conformării exacte la planul divin
şi la lege nu se arată că în cele din urmă poporul lui Dumnezeu se va conforma
perfect la scopurile Lui.
BIBLIOGRAFIE
G. Holscher, Hesekiel: Der Dichter und das Buch,
1924; M. Burrows, The Literary Relations of Ezekiel, 1925; C. C. Torrey,
Pseudo-Ezekiel and the Original Prophecy, 1930; G. A. Cooke, The Book
of Ezekiel, ICC, 1936; W. A. Irwin, The Problem of Ezekiel, 1943,
„Ezekiel Research since 1943", VT 3, 1953, p. 54-64 C. G. Howie, The
Date and Composition of Ezekiel, 1950; G. Fohrer şi K. Galling, Ezekiel,
1955; J. B. Taylor, Ezekiel, TOTC, 1969; W. Zimmerli, Ezekiel.
H.L.E.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu