cartea Exodul



CARTEA EXODUL

I. Schiţa conţinutului

Exodul (forma latinizată a cuvântului grec exodos din LXX, „ieşire") este a doua secţiune a Pentateuhului şi se ocupă cu soarta Israelului după vremurile prielnice când Iosif a fost guvernator. Cartea relatează despre două puncte culminante în istoria Israelului: izbăvirea din Egipt şi darea Legii. Din această cauză, evenimentele Exodului ocupă un loc central în revelaţia de Sine a lui Dumnezeu pentru poporul Său, nu numai în vechiul legământ ci şi în cel nou, în care mielul de Paşte constituie un arhetip pentru jertfa Domnului nostru, iar sărbătoarea Paştelor este adaptată ca şi comemorarea izbăvirii noastre.

Evenimentele care au condus la fuga Israelului din Egipt şi care au urmat după aceasta constituie tema principală a cărţii. Cadrul cronologic este dat numai în termeni generali, în armonie cu modul ebraic de tratare a istoriei ca o serie de evenimente şi nu ca o succesiune de date.

După ce dă o notă genealogică scurtă pentru a realiza trecerea de la Geneza, cartea începe cu descrierea neliniştii egiptenilor datorită înmulţirii numerice a israeliţilor. Pentru a contracara ceea ce ei considerau o ameninţare crescândă, egiptenii i-au supus pe israeliţi la munci forţate sub supravegherea unor ispravnici egipteni, probabil pentru a satisface nevoia curentă de braţe de muncă şi pentru a-i ţine sub observaţie. După aceea muncile lor au fost intensificate, probabil pentru a reduce timpul liber şi pentru a reduce la minim prilejurile lor de a se răscula. În fine, a fost făcută o încercare de a opri creşterea populaţiei prin exterminarea tuturor băieţilor nou-născuţi. Au ales exterminarea băieţilor şi nu a fetelor deoarece bărbaţii erau consideraţi ca potenţiali instigatori la revoltă. Această ultimă măsură oferă cadrul pentru relatarea naşterii şi creşterii lui Moise, al doilea personaj ca importanţă în istoria evreilor, la curtea Egiptului. Prima parte a vieţii lui, întâlnirea cu Dumnezeu şi ridicarea lui la o poziţie de conducere ocupă cap. 2-4. În cap. 5-13 se relatează încercările de a obţine eliberarea Israelului, care se încheie cu *Plăgile asupra Egiptului şi cu instituirea *Paştelor. După trecerea *Mării Roşii şi după celebrarea trecerii în cântări (14:1-15:21) urmează un jurnal al călătoriei către Sinai (15:22; 18:27). Restul cărţii vorbeşte despre Legământul de la Sinai (19-31), încălcarea acestuia (32-33), înnoirea lui (34) şi construirea *cortului întâlnirii în conformitate cu instrucţiunile date (35-40).

II. Autorul

Principalele şcoli de critică biblică afirmă că Exodul este compus din elemente variate, provenind din mai multe surse, datând din secolul al 8-lea până în secolul al 2-lea î.Cr. (A. H. McNeile, Exodus, p. ii; *PENTATEUHUL, secţiunea II). La presupusele documente J (pasaje în care apare cuvântul YHWH), E (Elohim), D (şcoala Deuteronomică), P (şcoala preoţească) şi R (diferiţi redactori) au fost adăugate L (surse laice, E. Eissfeldt, The Old Testament: An Introduction, 1965, p. 191) şi B (Bundesbuch, cartea legământului, Exod 20:22-23:33, Eissfeldt, p. 191). Potrivit lui Eissfeldt (p. 211), ordinea creşterii Exodului s-ar părea să fie: L J E B P RJ RE RB R, unde R este redactorul care a adăugat sursa indicată de literele mici (p. 210 ş.urm.).

După părerea lui Eissfeldt, atitudinea „pioasă" a redactorilor faţă de materialul lor - privită din punct de vedere literar şi estetic - a constituit un dezavantaj, întrucât „pietatea" aceasta i-a împiedicat să producă din materialele lor o unitate literară nouă şi superioară. Aceasta reţinere trebuie să fi fost într-adevăr remarcabilă dacă ţinem seamă de proporţiile reconstituirii literare pe care au întreprins-o fără nici o nelinişte sufletească aparentă. McNeile, însă, spune deschis: „Întrucât în toate epocile istoriei israelite fiecare instituţie civilă şi religioasa era comparată cu standardul stabilit de Moise, fiecare epocă a considerat necesar să modifice scrierea originală" op. cit. p. ix). De asemenea, potrivit lui McNeile, scopul preoţilor scriitori a fost „să sistematizeze tradiţiile şi să le completeze adesea, sub dominarea ideilor religioase" (op. cit. p. lxxix) şi el mai consideră că „naratorii au îmbogăţit naraţiunea din imaginaţia lor" şi „tradiţiile au acumulat elemente miraculoase în secolele care s-au scurs de la evenimentele petrecute şi până în vremea scriitorilor" (p. cxii).

În privinţa lui Moise, McNeile spune: „Tradiţiile vagi despre fondatorul religiei naţionale au fost transmise oral... şi în jurul vieţii lui au fost adunate detalii legendare" (p. cviii). El continuă: „Se poate afirma cu convingere că Moise nu ar fi putut scrie o serie de precepte morale"; şi, „Este imposibil să spunem despre vreun detaliu anumit că ar fi provenit de la Moise însuşi" (p. cxvii). Cu privire la cortul întâlnirii, acelaşi autor spune: „Istoricitatea este contestată fără ezitare de către toţi cei care acceptă principiile majore de critică istorică şi literară" (p. cxviii). Motivul pentru scepticismul exprimat în această privinţă este menţionarea cortului întâlnirii, în 33:7, despre care se susţine că este identic cu cortul lui Dumnezeu. Este clar, însă, că textul se referă aici la un fapt petrecut înainte de înălţarea cortului, a cărui destinaţie era să fie un sanctuar, simbolizând prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor (25:8). S. R. Driver crede că obiceiurile şi ritualurile „sunt antedatate şi prezentate ca fiind deja confirmate şi aplicate în epoca Mozaică" (Exodus, p. lxv).

Dacă aceste păreri ar avea vreo valabilitate obiectivă, naraţiunile din Exodul ar înceta să aibă o valoare istorică. Ipotezele emise nu pot fi dovedite. Eissenfeldt spune: „...Toată critica Pentateuhului este o ipoteză, dar o ipoteză care se bazează pe argumente foarte semnificative" (op. cit., p. 240).

Este ciudat că documentul P, scris din punctul de vedere preoţesc, face atât de puţin pentru a mări importanţa preoţiei. Moise, liderul politic, este cel care rămâne eroul mare, iar cel care permite poporului să cadă în idolatrie este Aaron, preotul, pe care Moise îl mustră şi îl repune în drepturi. Dacă toate materialele au fost aranjate pentru a da un tablou ideal al teocraţiei, care se presupune că a existat în vremea lui Moise (Driver, op. cit., p. xii), atunci proiectul a falimentat, dacă avem în vedere încăpăţânarea şi ne-educabilitatea poporului.

Deţinerea de către o lucrare literară a unor surse este considerată de criticii literari contemporani ceva foarte obişnuit şi nu ar fi interpretată nicidecum că aceste surse sunt dovezi că lucrarea ar avea mai mulţi autori (de ex. J. L. Lowes, The Road to Xanadu). De asemenea, faptul că stilul este dictat într-o măsură mare de subiect, nu de particularităţile vocabularului este considerat în prezent o afirmaţie axiomatică. Compararea pretinsei structuri compuse a Pentateuhului cu scrierile istoricilor arabi, care sunt o simplă înşiruire a martorilor lor, nu se aplică la scrierile din Orientul antic semit (A. T. Chapman, Introduction to the Pentateuch, 1911).

Aplicarea criteriilor de disecare la documente a căror unitate este indiscutabilă arată că aceste criterii sunt fără valoare (cf. *EGIPT, V. b.). Selecţia criteriilor a fost arbitrară şi alte selecţii posibile duc la rezultate complet diferite. Un pasaj cheie pentru justificarea fragmentării documentare este Exod 6:3, unde se susţine că introducerea numelui YHWH este o inovaţie. Accentul pus aici pe continuitatea identităţii cu Dumnezeul patriarhilor nu indică nicidecum o nouă direcţie. Există două interpretări posibile ale acestui verset. „Numele" menţionat aici se poate referi nu la un apelativ, ci poate reprezenta „onoare" şi „caracter", aşa cum se întâmplă adesea la popoarele semite. Pe de altă parte, propoziţia poate fi luată ca o interogaţie eliptică: „Căci (oare) nu le-am făcut cunoscut Numele Meu, YHWH?" Cuvintele „şi de asemenea", din versetul următor, urmate de o afirmaţie pozitivă dă de înţeles o afirmaţie pozitivă precedentă (W. J. Martin, Stylistic Criteria and the Analysis of the Pentateuch, 1955, p. 17 ş.urm.; G. R. Driver, „Affirmation by Exclamatory Negation", Journal of the Ancient Near East Soc., Columbia Univ. 5, 1973 (T. H. Gaster vol.), p. 109. Multe studii au fost dedicate tradiţiilor conţinute în Exodul, în special studiile lui G. von Rad şi M. Noth. Toate lucrările asemănătoare cu ale lor sunt pur speculative, câtă vreme sunt bazate pe critica literară subiectivă descrisă mai sus, şi sunt concepţii părtinitoare despre istoria religioasă a Israelului. Totuşi, este un progres în faptul că tradiţiile sunt considerate în multe cazuri ca fiind mult mai vechi decât sursele literare.

Concepţia ebraică, încă din vremea lui Iosua (8:34 ş.urm.), la care a aderat şi Domnul nostru şi care a fost acceptată de biserica creştină, afirmă că Exodul a fost lucrarea lui Moise. Pe baza dovezilor interne, aceasta este de asemenea impresia pe care o dă cartea însăşi. Nu a fost oferită nici o dovadă filologică obiectivă care să contrazică această concepţie. Dacă a avut loc vreo editare, este de aşteptat să fi fost limitata la lucruri cum sunt modernizarea numelor geografice. Această editare făcută în mod onest, şi în scopul clarificării, nu ar avea nicidecum obiectivul de a insera în documente interpolări extinse, prezentându-le ca şi compuneri din epoca Mozaică.

III. Textul

Textul Exodului se remarcă prin numărul mic al erorilor de transcriere. Uneori au fost omise litere. Sunt câteva exemple de repetare accidentală a literei dittografie (de ex. posibil în sammim, „mirodenii", în 30:34). Haplografia (scrierea o singură dată a cuvintelor sau literelor care apar de două ori) este întâlnită, de ex., în 19:12, unde a fost omis un m (= „de la"). În 11:1 o notă de pe marginea manuscrisului se poate să se fi strecurat în text: „Când vă va lăsa să plecaţi de tot". În 20:18, prin omiterea literei ebr. y, „frică" a devenit „vedea". În 34:19 articolul hotărât ebr. h a devenit t. În 23:3, prin citirea greşită a lui g ca w, „mare" a devenit „sărac" (cf. Levitic 19:15). În 17:16 se pare că s-a făcut oconfuzie între literele k şi n: probabil că ar trebui să citim: „El a zis: Puterea este cu steagul Domnului". În 23:5 b se pare că a fost înlocuit cu r, schimbând „a ajuta" în „a abandona" - ar fi posibil să citim: „Să nu treci pe lângă el, ci să-i dai ajutor". Am putea citi textul aşa cum este: „Să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara".

Mărimea *numerelor pare să prezinte dificultăţi pentru unii. În special transmiterea numerelor este supusă la posibile erori. În orice analiză a numărului mare de oameni care au ieşit din Egipt şi a problemei hrănim lor, trebuie să se ţină seama de faptul că aceştia nu erau orăşeni, ci bărbaţi şi femei al căror fel de viaţă i-a obişnuit să fie capabili să se îngrijească singuri de nevoile lor.

BIBLIOGRAFIE
A. H. McNeile, The Book of Exodus, WC, 1917; E. J. Young, IOT, 1954; M. Noth, Exodus, 1962; B. P. Napier, Exodus, 1963; D. W. Gooding, The Account of the Tabernacle, 1959; U. Cassuto, Commentary on the Book of Exodus, 1967; B. S. Childs, Exodus, 1974 (examinare completă a studiilor recente); R. A. Cole, Exodus, TOTC, 1973; J. Finegan, Let My People Go, 1963; E. W. Nicholson, Exodus and Sinai in History and Tradition, 1973.

W.J.M.
A.R.M.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: