cartea Deuteronom
CARTEA DEUTERONOM.
Numele Deuteronom derivă din LXX de la traducerea dată expresiei din 17:18.
Regele trebuia să facă „o copie a acestei Legi". Expresia este tradusă în
greacă to deuteronomiom touto, lit. „această a doua Lege". Mai
târziu Vulgata a redat termenul grec în forma deuteronomium. Conţinutul
cărţii a fost privit ca o a doua Lege, prima fiind dată la Muntele Horeb
(Sinai), iar a doua (repetarea) pe câmpia Moabului.
I. Schiţa cuprinsului
Cartea se împarte în mod natural în trei secţiuni.
a. 1:1-4:43. Prima cuvântare a lui
Moise. O retrospectivă istorică în care descrie lucrările măreţe ale lui
Dumnezeu de la Horeb la Bet-Peor (1:6-3:29), urmată de un apel către Israel de
a asculta de Dumnezeu, întrucât este poporul Lui ales.
b. 4:44-28:68. A doua cuvântare a lui
Moise. Secţiunea este lungă. Israelului îi este prezentată natura
legământului credinţei, împreună cu cerinţa fundamentală de a-i fi cu totul
credincioşi lui Iahve (5:1-11:32). Sunt scoase învăţături din trecut
(8:1-10:11) şi Israel este chemat la o angajare deplină (10:12-11:32). În
12:1-26:19 este prezentată Legea lui Dumnezeu cu prevederi detaliate ale
legământului. Secţiunea se ocupă cu aspecte ale închinării (12:1; 16:17), cu
caracterul liderilor lui Israel (16:18-18:22), legea penală (19:1-21), Războiul
Sfânt (20:1;20), o serie de legi diferite (21:1-25:19) şi două ritualuri
(26:1-19). În 27:1-26 este prezentată necesitatea înnoirii legământului în ţară
şi necesitatea de a răspunde chemării solemne a legământului. În fine,
*sancţiunile legământului, adică, blestemele şi binecuvântările legământului,
sunt expuse în 28:1-68.
c. 29:1-30:20. A treia cuvântare a lui
Moise. O recapitulare a cerinţelor legământului care include, printre
altele, o recapitulare istorică (29:1-9), un îndemn la angajare (29:10-15), un
avertisment despre pedeapsa neascultării (29:16-28) şi un apel solemn de a
alege viaţa (30:11-20).
În fine, ultimele acţiuni ale lui Moise, cuvintele lui de
despărţire şi chemarea lui de a avea la fiecare Şapte ani o ceremonie de
reînnoire a legământului (31:1-13). Cartea se încheie cu însărcinarea lui Iosua
de către Moise (31:14-23), cântarea lui Moise (31:30-32:47), binecuvântarea
finală şi moartea lui (32-48-34:12).
II. Proclamarea legământului
Probabil că nici o altă carte din VT nu exprimă atât de
profund şi de continuu ideea de legământ. Iahve, Domnul Legământului, care a
făcut o serie de acţiuni fără precedent pentru a elibera pe poporul Său Israel,
a făcut un legământ cu ei (4:23, 31; 5:2-3; 9:9; 29:1,12), un legământ pe care
El avea să-l ţină minte şi pe care avea să-l respecte (7:9,12) şi avea să dea
dovadă faţă de ei de „credincioşie în legământ" sau de „loialitate
statornică" (hesed, 5:10; 7:9, 12). În ce-i priveşte pe ei,
loialitatea faţă de Iahve şi faţă de legământul Lui trebuia să se exprime în
ascultarea de prevederile legământului, „Legea" (tora). Se face
referire la „această carte a Legii" (28:61; 29:21; 30:10; 31:26) şi „legea
aceasta" (1:5; 4:18; 17:18-19; 27:3, 8, 26). Legea este definită mai
precis ca „mărturiile" (‘edut), „legile" (mispatim) şi
„poruncile" (huqqim). Uneori apar numai doi dintre aceşti termeni,
„legile şi poruncile" (6:17; 4:1; 12:1). Toate acestea constituie
totalitatea învăţăturilor care au dat poporului Israel călăuzirea de a trăi în
părtăşie cu Iahve şi unii cu alţii. O asemenea viaţă avea să-i dea poporului
Israel posibilitatea de a se bucura pe deplin de binecuvântările legământului.
O viaţă trăită în neconcordanţă cu aceste legi şi porunci însemna o
desconsiderare a intenţiei bune pe care o avea Iahve pentru poporul Său.
III. Teologia Deuteronomului
Atât forma literară a Deuteronomului cât şi conceptul
central care stă la baza cărţii oferă indicaţii cu privire la teologia de bază
a cărţii. În sumar putem spune că Deuteronomul:
a. Prezintă pe Iahve ca Domnul
legământului, Domnul suveran al lui Israel, Regele, Judecătorul şi Luptătorul
care a făcut lucruri mari pentru a izbăvi pe Israel şi care cere ascultarea
lor.
b. Prezintă pe Iahve ca Dumnezeul
istoriei, care este în stare să înfăptuiască lucrările de izbăvire din Egipt,
din pustie, din Canaan, Conducătorul armatelor lui Israel, în stare să
împlinească planurile Sale pentru Israel în faţa oricărui duşman.
c. Prezintă pe Israel ca poporul
legământului, obligat să-L iubească în mod exclusiv pe Iahve, să asculte numai
de El, să I se închine şi să-L slujească, în felul acesta va găsi pacea (salom)
şi viaţa (hayyim).
d. Prezintă închinarea înaintea
Dumnezeului legământului, bazată pe dragoste şi recunoştinţă, exprimată atât în
închinare personală cât şi într-o serie de sărbători şi ritualuri definite cu
grijă.
IV. Structura Deuteronomului
Chiar şi o lectură sumară a cărţii denotă că la baza cărţii
se află un plan complex. S-au făcut câteva încercări pentru a defini structura.
M. Noth a sugerat în 1948 că primele 4 capitole constituie introducerea la o
lucrare istorică de proporţii care se întinde de la Iosua până la 2 Împăraţi,
în timp ce restul Deuteronomului reprezintă marele prolog al acestei istorii.
G. von Rad, în 1932, a privit cartea ca pe o celebrare cultică, poate o
sărbătoare de înnoire a legământului, aranjată în patru segmente referitoare
la: (1) Istorie (1-11), (2) Lege (12:1- 26:15), (3) Pecetluirea legământului
(26:16-19), (4) Binecuvântări şi blesteme (27 ş.urm.))
Când G. E. Mendenhall, în 1955, a atras atenţia asupra
numeroaselor paralele dintre tratatele hitite din mileniul al 2-lea şi
*legământul lui Iahve cu Israel, studiul Deuteronomului a căpătat o nouă
direcţie. Tratatele hitite sunt alcătuite din (1) un preambul; (2) un prolog
istoric; (3) prevederile tratatului: (a) generale, (b) specifice;
(4) sancţiunile tratatului, blesteme şi binecuvântări; (5) martorii, plus
clauzele care cereau ca documentul tratatului să fie păstrat în Templu şi să
fie citit în public periodic.
M. G. Kline, în 1963, a sugerat că Deuteronomul constituie o
unitate şi a susţinut că este un document autentic scris de Moise sub forma
tratatelor din Orientul Apropiat. El a structurat cartea în felul următor: (1)
preambul (1:1-5); (2) prologul istoric (1:6-4:45); (3) prevederile legământului
(5:1-26:19); (4) sancţiunile legământului şi jurământul (27:1-30:20); (5)
dispoziţii dinastice, continuitatea legământului (31:1-34:12).
În 1963, D. J. McCarthy, a acceptat ideea că structura de
bază a Deuteronomului a fost caracteristică tratatelor antice din Orientul
Apropiat, dar a susţinut că primele 3 capitole trebuie puse deoparte ca o
scriere istorică, iar capitolele 4, 29 şi 30 trebuie considerate unităţi
individuale întrucât conţin toate elementele din schema tratatului. După
părerea sa capitolele 5-28 constituie nucleul sub formă de legământ, încadrat
între două cuvântări.
G. J. Wenham, în 1970, a susţinut că Deuteronomul constituie
un legământ distinct din VT, care se aseamănă atât cu Codul Legii cât şi cu
tratatele din Orientul Apropiat, dar a luat o formă intermediară şi este
structurat în felul următor: (1) prologul istoric (1:6-3:29); (2a) prevederi
fundamentale (4:1-40; 5:1 - 11:32); (2b) prevederi detaliate (12:1-26:19); (3)
clauza documentului care cerea scrierea şi înnoirea legământului (27:1-26); (4)
binecuvântările (28:1-14); (5) blestemele (28:15-68); (6) recapitulare
(29:1-30:20), iar în încheiere conţine un apel. Capitolele 31-34 nu fac parte
din legământ ci reprezintă o înnoire a legământului.
M. Weinfeld, în 1972, a acceptat că Deuteronomul urmează o
tradiţie literară de scriere a legămintelor şi a contestat că ar imita o
ceremonie cultică periodică (von Rad). Dar în timp ce cartea păstrează motivele
tradiţiei vechiului legământ, el susţine că acestea au fost prelucrate şi
adaptate la modelele literare de legământ de către scribii/înţelepţii din
perioada Ezechia-Iosia, sub influenţa puternică a modelelor tratatelor asiriene.
Pare neîndoielnic că structura Deuteronomului este legată în
vreun fel de tratatele politice din Orientul Apropiat, deşi se pare că modelul
a fost adaptat într-o formă specifică pentru Israel.
V. Cadrul social şi religios al Deuteronomului
Este recunoscut în general în zilele noastre că o mare parte
a Deuteronomului este antică, deşi datarea exactă a acestor părţi nu este uşor
de definit. În comentariul lui G. von Rad, din 1966, se repetă mereu că o
anumită lege este „veche" sau „mai veche". În concepţia lui,
Deuteronomul îşi are rădăcinile înfipte puternic în tradiţiile cultice sacre
ale vechiului sistem tribal al Israelului din perioada premonarhică, deşi este
posibil ca forma prezentă să fi fost modificată pentru a corespunde unui stadiu
ulterior din istoria lui Israel.
A. C. Welch, în 1924, a considerat că legile cultice din
cap. 12, 14, 16 şi 27 reflectă condiţiile primitive din perioada aşezării în
Canaan, probabil în jurul secolului al 10-lea. E. Robertson, în 1949 şi 1950, a
argumentat cu tărie că Deuteronomul a fost elaborat sub călăuzirea lui Samuel
ca un manual standard de legi, atât civile cât şi religioase, pentru monarhia
în curs de constituire şi, prin urmare, reprezintă perioada din jurul secolului
al 11-lea.
Este cert că societatea zugrăvită în Deuteronom este o
societate veche. Vecinii Israelului sunt canaaniţii (7:1-5; 20:16 ş.urm.),
amaleciţii (25:17-19), amoniţii şi edomiţii (23:3-6). Există legi cu privire la
desfăşurarea Războiului Sfânt (20:1-20; 21:10-14; 23:10-14; 25:17-19). Nu
exista Templul. Singura referire la un rege (17:14-20) este cu privire la un
rege viitor. Multe dintre legi au paralele apropiate în Legile lui Hammurapi.
Unele reflectă cadrul religiei canaanite (14:21b); altele reflectă o societate
agrară simplă şi se ocupă de probleme cum sunt holdele (23:24-25), pietrele de
moară (24:6), boii care treieră (25:4), pietrele de hotar (19:14), etc. Deşi
unele dintre aceste aspecte au fost aplicabile pentru o perioadă lungă de timp,
există motive puternice pentru a argumenta că la baza Deuteronomului pe care-l
avem în prezent se află o perioadă veche autentică de existenţă naţională care
a predatat monarhia. S-a argumentat că ar exista o „arhaizare" deliberată
făcută de scriitor. Dar arhaizarea este bazată pe cunoaşterea trecutului şi o
mare parte a Deuteronomului a fost foarte relevantă în economia rurală simplă
din vremurile premonarhice din Israel.
VI. Deuteronomul şi sanctuarul central
Sanctuarul central joacă un rol important în Deuteronomul.
Există un loc „pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru" (12:5, 11, 18;
18:6-8; 31:10-13 etc.) Nu există nici un indiciu că acest loc este Ierusalimul,
deşi aşa s-a întâmplat ulterior. Se pare că sanctuarul central a fost mutat din
loc în loc în vechime. Astfel, Chivotul a fost la Ghilgal (Iosua 4:19; 5:9;
9:6), Sihem (Iosua 8:33), Betel (Judecători 20:18, 26-28; 21:2), Silo (Iosua
18:1; Judecători 18:31; 1 Samuel 1:7, 24; 4:3 etc.). Este extrem de dificil să
stabilim dacă textele relevante specifică un anumit loc la un moment dat, un
loc permanent pentru tot timpul sau chiar mai multe locuri în aceeaşi perioadă
căci acestea au fost aprobate. Cărţile Împăraţi şi excavaţiile de la Arad, Dan
şi Beer-Şeba denotă că, de fapt, au existat mai multe locuri. Regii reformatori
din secolele de mai târziu, cum au fost Asa, Ezechia şi Iosia, au căutat să
reglementeze „înălţimile" unde se desfăşurau ritualuri nereglementate şi
au încercat chiar să centralizeze închinarea la Ierusalim.
Ceea ce pare evident este că Deuteronomul prezintă modul
ideal şi realizabil de operare în zilele lui Moise, mod care a fost imposibil
de menţinut după zilele Cuceririi, dar care nu a fost uitat de reformatori,
deşi nu a fost realizat decât în vremurile post exilice. În zilele lui Moise,
în prima jumătate a secolului al 13-lea exista un sanctuar central. Locul ideal
pe care acesta avea să-l ocupe în viaţa naţională şi religioasă a Israelului
este prezentat în Deuteronomul.
VII. Data scrierii şi autorul Deuteronomului
Puţine întrebări s-au dovedit mai dificile decât aceasta. La
o examinare superficială se pare că NT subînţelege faptul că Moise a fost
autorul Pentateuhului şi, deci, al Deuteronomului (Matei 19:8; Marcu 12:26;
Luca 24:27, 44; Ioan 7:19, 23; Faptele Apostolilor 13:39; 15:5; 1 Corinteni
9:9; 2 Corinteni 3:15; Evrei 9:19; 10:28). În toate aceste versete,
dificultatea constă în faptul că semnificaţia termenului Moise nu este clară.
Este posibil ca termenul să se refere doar la sulul Pentateuhului şi nu la
autor. Deuteronomul se referă la faptul că Moise a vorbit (1:6,9; 5:1; 27:1,9;
29:2; 31:1, 30; 33:1; etc.) şi că a scris (31:9, 24).
Dar nici una dintre aceste afirmaţii nu ne permite să tragem
concluzia că Deuteronom, aşa cum îl avem noi astăzi, ne parvine complet, sau
măcar în mare măsură, de la Moise însuşi. Trebuie să acceptăm posibilitatea
existenţei unei activităţi editoriale şi a adaptării materialului original
mozaic într-o perioadă ulterioară. Chiar dacă s-ar putea dovedi că o mare parte
a geografiei, a cadrului legal şi a societăţii se potriveşte în general cu
epoca lui Moise, aceasta nu ar constitui o dovadă completă a faptului că Moise
ar fi autorul. Au fost propuse patru teorii principale cu privire la autorul
cărţii şi la data scrierii:
a. Data scrierii este în esenţă vremea
lui Moise şi el este autorul, deşi anumite materiale sunt datate după vremea
lui Moise;
b. Data scrierii în perioada
Samuel-Solomon. Se presupune că o mare parte a materialului datează din vremea
lui Moise, dar cartea - aşa cum o avem noi - a fost alcătuită la 300-400 de ani
după moartea lui Moise.
c. Data scrierii în perioada
Ezechia-Iosia, în secolul al 7-lea î.Cr. Nu se contestă că s-ar putea să existe
o cantitate considerabilă de material mozaic şi că la baza cărţii sunt
principii mozaice. Dar cartea reprezintă o colecţie de materiale vechi păstrate
în cercuri religioase şi profetice într-o vreme de profundă apostazie când
naţiunea trebuia să fie chemată din nou la respectarea obligaţiilor
legământului. Acestea au fost prezentate sub forma unor cuvântări date de Moise
la intrarea Israelului în ţară. Publicarea acestei colecţii de materiale a
conferit sprijin lui Iosia în reforma făcută de el.
d. Data scrierii şi autorul aparţin
perioadei de după exil. Cartea nu a fost un program de reformă ci conţine
ideile utopice ale unor visători nerealişti din perioada post-exilică.
Cercetătorii recunosc în tot mai mare măsură că, deşi
cercetările cu privire la originea Deuteronomului duc în ultimă instanţă la
Moise, este imposibil să stabilim data la care Deuteronomul a atins forma
finală. Există două aspecte ale problemei: (1) vechimea informaţiilor
originale, şi (2) perioada în care aceste informaţii au fost adunate laolaltă.
Există motive să credem că o mare parte a Deuteronomului datează din vremea lui
Moise şi se poate argumenta că Moise însuşi a dat Israelului miezul
Deuteronomului. Totuşi, a devenit necesar să fie prezentate cuvintele lui Moise
în situaţii noi şi să li se arate relevanţa pentru vremea aceea. Exista câteva
momente cheie în istoria lui Israel când se poate să se fi întâmplat acest
lucru - în zilele când regatul a fost recent instaurat sub domnia lui Saul,
David sau Solomon; în perioada critică care a urmat dezbinării împărăţiei după
moartea lui Solomon; într-o serie de momente critice din secolele care au urmat.
Trebuie să acceptăm ideea că Deuteronomul a fost adus în forma prezentă atât de
influenţa puternică a lui Moise cât şi de procesul editorial. Deşi există
puţine motive să contestăm că o parte substanţială a Deuteronomului a existat
cu câteva secole înainte de secolul al 7-lea î.Cr., nu este posibil să spunem
în ce proporţie conţine ipsissima verba (chiar cuvintele) lui Moise
însuşi.
BIBLIOGRAFIE
P. Buis şi J. Leclerq, Le Deutéronome, 1963; R. E.
Clements, God’s Chosen People, 1968; P. C. Craigie, Deuteronomy,
1977; S. R. Driver, Deuteronomy, ICC, 1902; G. H. Davies,
„Deuteronomy", în Peake’s Commentary on the Bible, rev. 1962; C. F.
Keil şi F. Delitzsch, Biblical Commentary on the Old Testament, 3,1864;
M. G. Mine, Treaty of the Great King, 1963; G. T. Manley, The Book of
the Law, 1957; D. J. McCarthy, Treaty and Covenant, 1963; G. E.
Mendenhall, Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East, 1955;
E. W. Nicholson, Deuteronomy and Tradition, 1967; E. Robertson, The
Old Testament Problem, 1950; G. von Rad, Deuteronomy, 1966; idem, Studies
in Deuteronomy, 1953; G. A. Smith, The Book of Deuteronomy, 1918; J.
A. Thompson, Deuteronomy, TOTC, 1974; idem, The Ancient Near Eastern
Treaties and the Old Testament, 1964; M. Weinfeld, Deuteronomy and the
Deuteronomic School, 1972; A. C. Welch, The Code of Deuteronomy,
1924; idem, Deuteronomy and the Framework of the Code, 1932; G. J.
Wenham, The Structure and Date of Deuteronomy (teză de doctorat
nepublicată, Londra, 1970); idem, „Deuteronomy and the Central Sanctuary”, TynB
22, 1971, p. 103-118; G. E. Wright, „Deuteronomy", în IB, 2; idem, The
Old Testament and Theology, 1965.
J.A.T.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu