cartea Deuteronom



CARTEA DEUTERONOM. Numele Deuteronom derivă din LXX de la traducerea dată expresiei din 17:18. Regele trebuia să facă „o copie a acestei Legi". Expresia este tradusă în greacă to deuteronomiom touto, lit. „această a doua Lege". Mai târziu Vulgata a redat termenul grec în forma deuteronomium. Conţinutul cărţii a fost privit ca o a doua Lege, prima fiind dată la Muntele Horeb (Sinai), iar a doua (repetarea) pe câmpia Moabului.

I. Schiţa cuprinsului

Cartea se împarte în mod natural în trei secţiuni.

a. 1:1-4:43. Prima cuvântare a lui Moise. O retrospectivă istorică în care descrie lucrările măreţe ale lui Dumnezeu de la Horeb la Bet-Peor (1:6-3:29), urmată de un apel către Israel de a asculta de Dumnezeu, întrucât este poporul Lui ales.

b. 4:44-28:68. A doua cuvântare a lui Moise. Secţiunea este lungă. Israelului îi este prezentată natura legământului credinţei, împreună cu cerinţa fundamentală de a-i fi cu totul credincioşi lui Iahve (5:1-11:32). Sunt scoase învăţături din trecut (8:1-10:11) şi Israel este chemat la o angajare deplină (10:12-11:32). În 12:1-26:19 este prezentată Legea lui Dumnezeu cu prevederi detaliate ale legământului. Secţiunea se ocupă cu aspecte ale închinării (12:1; 16:17), cu caracterul liderilor lui Israel (16:18-18:22), legea penală (19:1-21), Războiul Sfânt (20:1;20), o serie de legi diferite (21:1-25:19) şi două ritualuri (26:1-19). În 27:1-26 este prezentată necesitatea înnoirii legământului în ţară şi necesitatea de a răspunde chemării solemne a legământului. În fine, *sancţiunile legământului, adică, blestemele şi binecuvântările legământului, sunt expuse în 28:1-68.

c. 29:1-30:20. A treia cuvântare a lui Moise. O recapitulare a cerinţelor legământului care include, printre altele, o recapitulare istorică (29:1-9), un îndemn la angajare (29:10-15), un avertisment despre pedeapsa neascultării (29:16-28) şi un apel solemn de a alege viaţa (30:11-20).

În fine, ultimele acţiuni ale lui Moise, cuvintele lui de despărţire şi chemarea lui de a avea la fiecare Şapte ani o ceremonie de reînnoire a legământului (31:1-13). Cartea se încheie cu însărcinarea lui Iosua de către Moise (31:14-23), cântarea lui Moise (31:30-32:47), binecuvântarea finală şi moartea lui (32-48-34:12).

II. Proclamarea legământului

Probabil că nici o altă carte din VT nu exprimă atât de profund şi de continuu ideea de legământ. Iahve, Domnul Legământului, care a făcut o serie de acţiuni fără precedent pentru a elibera pe poporul Său Israel, a făcut un legământ cu ei (4:23, 31; 5:2-3; 9:9; 29:1,12), un legământ pe care El avea să-l ţină minte şi pe care avea să-l respecte (7:9,12) şi avea să dea dovadă faţă de ei de „credincioşie în legământ" sau de „loialitate statornică" (hesed, 5:10; 7:9, 12). În ce-i priveşte pe ei, loialitatea faţă de Iahve şi faţă de legământul Lui trebuia să se exprime în ascultarea de prevederile legământului, „Legea" (tora). Se face referire la „această carte a Legii" (28:61; 29:21; 30:10; 31:26) şi „legea aceasta" (1:5; 4:18; 17:18-19; 27:3, 8, 26). Legea este definită mai precis ca „mărturiile" (‘edut), „legile" (mispatim) şi „poruncile" (huqqim). Uneori apar numai doi dintre aceşti termeni, „legile şi poruncile" (6:17; 4:1; 12:1). Toate acestea constituie totalitatea învăţăturilor care au dat poporului Israel călăuzirea de a trăi în părtăşie cu Iahve şi unii cu alţii. O asemenea viaţă avea să-i dea poporului Israel posibilitatea de a se bucura pe deplin de binecuvântările legământului. O viaţă trăită în neconcordanţă cu aceste legi şi porunci însemna o desconsiderare a intenţiei bune pe care o avea Iahve pentru poporul Său.

III. Teologia Deuteronomului

Atât forma literară a Deuteronomului cât şi conceptul central care stă la baza cărţii oferă indicaţii cu privire la teologia de bază a cărţii. În sumar putem spune că Deuteronomul:

a. Prezintă pe Iahve ca Domnul legământului, Domnul suveran al lui Israel, Regele, Judecătorul şi Luptătorul care a făcut lucruri mari pentru a izbăvi pe Israel şi care cere ascultarea lor.

b. Prezintă pe Iahve ca Dumnezeul istoriei, care este în stare să înfăptuiască lucrările de izbăvire din Egipt, din pustie, din Canaan, Conducătorul armatelor lui Israel, în stare să împlinească planurile Sale pentru Israel în faţa oricărui duşman.

c. Prezintă pe Israel ca poporul legământului, obligat să-L iubească în mod exclusiv pe Iahve, să asculte numai de El, să I se închine şi să-L slujească, în felul acesta va găsi pacea (salom) şi viaţa (hayyim).

d. Prezintă închinarea înaintea Dumnezeului legământului, bazată pe dragoste şi recunoştinţă, exprimată atât în închinare personală cât şi într-o serie de sărbători şi ritualuri definite cu grijă.

IV. Structura Deuteronomului

Chiar şi o lectură sumară a cărţii denotă că la baza cărţii se află un plan complex. S-au făcut câteva încercări pentru a defini structura. M. Noth a sugerat în 1948 că primele 4 capitole constituie introducerea la o lucrare istorică de proporţii care se întinde de la Iosua până la 2 Împăraţi, în timp ce restul Deuteronomului reprezintă marele prolog al acestei istorii. G. von Rad, în 1932, a privit cartea ca pe o celebrare cultică, poate o sărbătoare de înnoire a legământului, aranjată în patru segmente referitoare la: (1) Istorie (1-11), (2) Lege (12:1- 26:15), (3) Pecetluirea legământului (26:16-19), (4) Binecuvântări şi blesteme (27 ş.urm.))

Când G. E. Mendenhall, în 1955, a atras atenţia asupra numeroaselor paralele dintre tratatele hitite din mileniul al 2-lea şi *legământul lui Iahve cu Israel, studiul Deuteronomului a căpătat o nouă direcţie. Tratatele hitite sunt alcătuite din (1) un preambul; (2) un prolog istoric; (3) prevederile tratatului: (a) generale, (b) specifice; (4) sancţiunile tratatului, blesteme şi binecuvântări; (5) martorii, plus clauzele care cereau ca documentul tratatului să fie păstrat în Templu şi să fie citit în public periodic.

M. G. Kline, în 1963, a sugerat că Deuteronomul constituie o unitate şi a susţinut că este un document autentic scris de Moise sub forma tratatelor din Orientul Apropiat. El a structurat cartea în felul următor: (1) preambul (1:1-5); (2) prologul istoric (1:6-4:45); (3) prevederile legământului (5:1-26:19); (4) sancţiunile legământului şi jurământul (27:1-30:20); (5) dispoziţii dinastice, continuitatea legământului (31:1-34:12).

În 1963, D. J. McCarthy, a acceptat ideea că structura de bază a Deuteronomului a fost caracteristică tratatelor antice din Orientul Apropiat, dar a susţinut că primele 3 capitole trebuie puse deoparte ca o scriere istorică, iar capitolele 4, 29 şi 30 trebuie considerate unităţi individuale întrucât conţin toate elementele din schema tratatului. După părerea sa capitolele 5-28 constituie nucleul sub formă de legământ, încadrat între două cuvântări.

G. J. Wenham, în 1970, a susţinut că Deuteronomul constituie un legământ distinct din VT, care se aseamănă atât cu Codul Legii cât şi cu tratatele din Orientul Apropiat, dar a luat o formă intermediară şi este structurat în felul următor: (1) prologul istoric (1:6-3:29); (2a) prevederi fundamentale (4:1-40; 5:1 - 11:32); (2b) prevederi detaliate (12:1-26:19); (3) clauza documentului care cerea scrierea şi înnoirea legământului (27:1-26); (4) binecuvântările (28:1-14); (5) blestemele (28:15-68); (6) recapitulare (29:1-30:20), iar în încheiere conţine un apel. Capitolele 31-34 nu fac parte din legământ ci reprezintă o înnoire a legământului.

M. Weinfeld, în 1972, a acceptat că Deuteronomul urmează o tradiţie literară de scriere a legămintelor şi a contestat că ar imita o ceremonie cultică periodică (von Rad). Dar în timp ce cartea păstrează motivele tradiţiei vechiului legământ, el susţine că acestea au fost prelucrate şi adaptate la modelele literare de legământ de către scribii/înţelepţii din perioada Ezechia-Iosia, sub influenţa puternică a modelelor tratatelor asiriene.

Pare neîndoielnic că structura Deuteronomului este legată în vreun fel de tratatele politice din Orientul Apropiat, deşi se pare că modelul a fost adaptat într-o formă specifică pentru Israel.

V. Cadrul social şi religios al Deuteronomului

Este recunoscut în general în zilele noastre că o mare parte a Deuteronomului este antică, deşi datarea exactă a acestor părţi nu este uşor de definit. În comentariul lui G. von Rad, din 1966, se repetă mereu că o anumită lege este „veche" sau „mai veche". În concepţia lui, Deuteronomul îşi are rădăcinile înfipte puternic în tradiţiile cultice sacre ale vechiului sistem tribal al Israelului din perioada premonarhică, deşi este posibil ca forma prezentă să fi fost modificată pentru a corespunde unui stadiu ulterior din istoria lui Israel.

A. C. Welch, în 1924, a considerat că legile cultice din cap. 12, 14, 16 şi 27 reflectă condiţiile primitive din perioada aşezării în Canaan, probabil în jurul secolului al 10-lea. E. Robertson, în 1949 şi 1950, a argumentat cu tărie că Deuteronomul a fost elaborat sub călăuzirea lui Samuel ca un manual standard de legi, atât civile cât şi religioase, pentru monarhia în curs de constituire şi, prin urmare, reprezintă perioada din jurul secolului al 11-lea.

Este cert că societatea zugrăvită în Deuteronom este o societate veche. Vecinii Israelului sunt canaaniţii (7:1-5; 20:16 ş.urm.), amaleciţii (25:17-19), amoniţii şi edomiţii (23:3-6). Există legi cu privire la desfăşurarea Războiului Sfânt (20:1-20; 21:10-14; 23:10-14; 25:17-19). Nu exista Templul. Singura referire la un rege (17:14-20) este cu privire la un rege viitor. Multe dintre legi au paralele apropiate în Legile lui Hammurapi. Unele reflectă cadrul religiei canaanite (14:21b); altele reflectă o societate agrară simplă şi se ocupă de probleme cum sunt holdele (23:24-25), pietrele de moară (24:6), boii care treieră (25:4), pietrele de hotar (19:14), etc. Deşi unele dintre aceste aspecte au fost aplicabile pentru o perioadă lungă de timp, există motive puternice pentru a argumenta că la baza Deuteronomului pe care-l avem în prezent se află o perioadă veche autentică de existenţă naţională care a predatat monarhia. S-a argumentat că ar exista o „arhaizare" deliberată făcută de scriitor. Dar arhaizarea este bazată pe cunoaşterea trecutului şi o mare parte a Deuteronomului a fost foarte relevantă în economia rurală simplă din vremurile premonarhice din Israel.

VI. Deuteronomul şi sanctuarul central

Sanctuarul central joacă un rol important în Deuteronomul. Există un loc „pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru" (12:5, 11, 18; 18:6-8; 31:10-13 etc.) Nu există nici un indiciu că acest loc este Ierusalimul, deşi aşa s-a întâmplat ulterior. Se pare că sanctuarul central a fost mutat din loc în loc în vechime. Astfel, Chivotul a fost la Ghilgal (Iosua 4:19; 5:9; 9:6), Sihem (Iosua 8:33), Betel (Judecători 20:18, 26-28; 21:2), Silo (Iosua 18:1; Judecători 18:31; 1 Samuel 1:7, 24; 4:3 etc.). Este extrem de dificil să stabilim dacă textele relevante specifică un anumit loc la un moment dat, un loc permanent pentru tot timpul sau chiar mai multe locuri în aceeaşi perioadă căci acestea au fost aprobate. Cărţile Împăraţi şi excavaţiile de la Arad, Dan şi Beer-Şeba denotă că, de fapt, au existat mai multe locuri. Regii reformatori din secolele de mai târziu, cum au fost Asa, Ezechia şi Iosia, au căutat să reglementeze „înălţimile" unde se desfăşurau ritualuri nereglementate şi au încercat chiar să centralizeze închinarea la Ierusalim.

Ceea ce pare evident este că Deuteronomul prezintă modul ideal şi realizabil de operare în zilele lui Moise, mod care a fost imposibil de menţinut după zilele Cuceririi, dar care nu a fost uitat de reformatori, deşi nu a fost realizat decât în vremurile post exilice. În zilele lui Moise, în prima jumătate a secolului al 13-lea exista un sanctuar central. Locul ideal pe care acesta avea să-l ocupe în viaţa naţională şi religioasă a Israelului este prezentat în Deuteronomul.

VII. Data scrierii şi autorul Deuteronomului

Puţine întrebări s-au dovedit mai dificile decât aceasta. La o examinare superficială se pare că NT subînţelege faptul că Moise a fost autorul Pentateuhului şi, deci, al Deuteronomului (Matei 19:8; Marcu 12:26; Luca 24:27, 44; Ioan 7:19, 23; Faptele Apostolilor 13:39; 15:5; 1 Corinteni 9:9; 2 Corinteni 3:15; Evrei 9:19; 10:28). În toate aceste versete, dificultatea constă în faptul că semnificaţia termenului Moise nu este clară. Este posibil ca termenul să se refere doar la sulul Pentateuhului şi nu la autor. Deuteronomul se referă la faptul că Moise a vorbit (1:6,9; 5:1; 27:1,9; 29:2; 31:1, 30; 33:1; etc.) şi că a scris (31:9, 24).

Dar nici una dintre aceste afirmaţii nu ne permite să tragem concluzia că Deuteronom, aşa cum îl avem noi astăzi, ne parvine complet, sau măcar în mare măsură, de la Moise însuşi. Trebuie să acceptăm posibilitatea existenţei unei activităţi editoriale şi a adaptării materialului original mozaic într-o perioadă ulterioară. Chiar dacă s-ar putea dovedi că o mare parte a geografiei, a cadrului legal şi a societăţii se potriveşte în general cu epoca lui Moise, aceasta nu ar constitui o dovadă completă a faptului că Moise ar fi autorul. Au fost propuse patru teorii principale cu privire la autorul cărţii şi la data scrierii:

a. Data scrierii este în esenţă vremea lui Moise şi el este autorul, deşi anumite materiale sunt datate după vremea lui Moise;

b. Data scrierii în perioada Samuel-Solomon. Se presupune că o mare parte a materialului datează din vremea lui Moise, dar cartea - aşa cum o avem noi - a fost alcătuită la 300-400 de ani după moartea lui Moise.

c. Data scrierii în perioada Ezechia-Iosia, în secolul al 7-lea î.Cr. Nu se contestă că s-ar putea să existe o cantitate considerabilă de material mozaic şi că la baza cărţii sunt principii mozaice. Dar cartea reprezintă o colecţie de materiale vechi păstrate în cercuri religioase şi profetice într-o vreme de profundă apostazie când naţiunea trebuia să fie chemată din nou la respectarea obligaţiilor legământului. Acestea au fost prezentate sub forma unor cuvântări date de Moise la intrarea Israelului în ţară. Publicarea acestei colecţii de materiale a conferit sprijin lui Iosia în reforma făcută de el.

d. Data scrierii şi autorul aparţin perioadei de după exil. Cartea nu a fost un program de reformă ci conţine ideile utopice ale unor visători nerealişti din perioada post-exilică.

Cercetătorii recunosc în tot mai mare măsură că, deşi cercetările cu privire la originea Deuteronomului duc în ultimă instanţă la Moise, este imposibil să stabilim data la care Deuteronomul a atins forma finală. Există două aspecte ale problemei: (1) vechimea informaţiilor originale, şi (2) perioada în care aceste informaţii au fost adunate laolaltă. Există motive să credem că o mare parte a Deuteronomului datează din vremea lui Moise şi se poate argumenta că Moise însuşi a dat Israelului miezul Deuteronomului. Totuşi, a devenit necesar să fie prezentate cuvintele lui Moise în situaţii noi şi să li se arate relevanţa pentru vremea aceea. Exista câteva momente cheie în istoria lui Israel când se poate să se fi întâmplat acest lucru - în zilele când regatul a fost recent instaurat sub domnia lui Saul, David sau Solomon; în perioada critică care a urmat dezbinării împărăţiei după moartea lui Solomon; într-o serie de momente critice din secolele care au urmat. Trebuie să acceptăm ideea că Deuteronomul a fost adus în forma prezentă atât de influenţa puternică a lui Moise cât şi de procesul editorial. Deşi există puţine motive să contestăm că o parte substanţială a Deuteronomului a existat cu câteva secole înainte de secolul al 7-lea î.Cr., nu este posibil să spunem în ce proporţie conţine ipsissima verba (chiar cuvintele) lui Moise însuşi.

BIBLIOGRAFIE
P. Buis şi J. Leclerq, Le Deutéronome, 1963; R. E. Clements, God’s Chosen People, 1968; P. C. Craigie, Deuteronomy, 1977; S. R. Driver, Deuteronomy, ICC, 1902; G. H. Davies, „Deuteronomy", în Peake’s Commentary on the Bible, rev. 1962; C. F. Keil şi F. Delitzsch, Biblical Commentary on the Old Testament, 3,1864; M. G. Mine, Treaty of the Great King, 1963; G. T. Manley, The Book of the Law, 1957; D. J. McCarthy, Treaty and Covenant, 1963; G. E. Mendenhall, Law and Covenant in Israel and the Ancient Near East, 1955; E. W. Nicholson, Deuteronomy and Tradition, 1967; E. Robertson, The Old Testament Problem, 1950; G. von Rad, Deuteronomy, 1966; idem, Studies in Deuteronomy, 1953; G. A. Smith, The Book of Deuteronomy, 1918; J. A. Thompson, Deuteronomy, TOTC, 1974; idem, The Ancient Near Eastern Treaties and the Old Testament, 1964; M. Weinfeld, Deuteronomy and the Deuteronomic School, 1972; A. C. Welch, The Code of Deuteronomy, 1924; idem, Deuteronomy and the Framework of the Code, 1932; G. J. Wenham, The Structure and Date of Deuteronomy (teză de doctorat nepublicată, Londra, 1970); idem, „Deuteronomy and the Central Sanctuary”, TynB 22, 1971, p. 103-118; G. E. Wright, „Deuteronomy", în IB, 2; idem, The Old Testament and Theology, 1965.

J.A.T.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: