carne jertfită pentru idoli



CARNE JERTFITĂ PENTRU IDOLI. Una din tre întrebările puse de corinteni apostolului Pavel a fost cu privire la „mâncarea jertfită idolilor", o expresie care reprezintă un singur termen gr., eidolothyta. Pavel abordează acest subiect în 1 Corinteni 8:1-13 şi 10:14-33. Mai întâi trebuie să schiţăm cadrul pentru întrebarea corintenilor.

I. Cadrul

În sistemul antic de jertfe, care a fost centrul nu numai pentru viaţa religioasă din lumea greco-romană a secolului 1 ci .Cr. ci şi pentru viaţa de familie şi socială, numai o parte a jertfei era adusă zeului în templu. Jertfa era urmată de o masă cultică, la care se mânca restul mâncării jertfite, fie în incinta templului, fie acasă. Uneori mâncarea care rămânea era dusă la piaţă şi vândută (1 Corinteni 10:25).

O dovadă cu privire la obiceiul de a mânca în templu se găseşte în următorul papirus bine cunoscut, Oxyrhynchus, pe care Lietzmann îl consideră „o paralelă izbitoare" cu textul din 1 Corinteni 10:27: „Chaeremon te invită la cină la masa domnului Serapis (numele zeităţii) în Serapeum, mâine în ziua a 15-a la ceasul al 9-lea" ( = 3 p.m.) (pasaj citat şi discutat în eseul lui Chan-Hie Kim, „Tha Papyrus Invitation", JBL 94, 1975, p. 391-402). O invitaţie la o asemenea masă, fie într-un templu fie într-o locuinţă particulară, era un loc obişnuit în viaţa socială a Corintului şi ridica o problemă spinoasă pentru credinciosul care era invitat. Alte aspecte ale vieţii într-un astfel de centru cosmopolitan ar fi fost afectate de asemenea de atitudinea creştinului faţă de carnea jertfită idolilor. Trebuia luată în considerare participarea la sărbătorile publice, care începeau cu o închinare păgână şi cu o jertfă. Era în joc apartenenţa la o breaslă meşteşugărească, şi prin urmare poziţia comercială şi spiritul civic, întrucât apartenenţa atrăgea după sine obligaţia de a sta „la masă în templul unui idol" (1 Corinteni 8:10). Până şi facerea cumpărăturilor zilnice în piaţă ridica probleme pentru creştinul din Corint, întrucât o mare parte a cărnii provenea de la slujbaşii de la templu care o dădeau măcelarilor pentru a fi vândută, se ridica întrebarea: Oare avea gospodina creştină libertatea să cumpere această carne care era probabil cea mai bună carne din piaţă, întrucât provenea de la animale jertfite care trebuiau să fie fără cusur? În afară de aceasta, în incinta templelor se dădeau mese gratuite care erau o adevărată binefacere pentru săraci. Dacă 1 Corinteni 1:26 arată că unii membri ai bisericii creştine făceau parte din clasele mai sărace, se ridica întrebarea practică dacă ei aveau libertatea să beneficieze de asemenea ospeţe.

II. Diferite reacţii

Părerile din biserică erau împărţite. Un grup, în numele libertăţii creştine (6:12; 10:23; cf. 8:9) şi pe baza unei presupuse cunoaşteri superioare (gnosis, 8:1-2), nu vedeau nici un rău în acceptarea unei invitării la o masă cultică şi nu vedeau de ce nu ar putea să fie cumpărată şi mâncată mâncarea, care fusese dedicată anterior unui zeu în templu.

Justificarea pentru o asemenea atitudine de sincretism religios era, în primul rând, faptul că masa din incinta templului era un eveniment social. Ei susţineau că ea nu avea absolut nici o semnificaţie religioasă. În al doilea rând, se pare că ei au spus că zeii păgâni sunt de fapt nişte non-entităţi. Argumentul lor era: „Un idol nu are o existenţă reală" şi „Nu este decât un singur Dumnezeu" (8:4; Pavel probabil că citează din scrisoarea corintenilor).

Pe de altă parte, grupul „slab" (8:9; cf. Romani 15:1) privea situaţia într-un mod diferit. Fiindu-le groază de orice suspiciune de idolatrie, ei credeau că demonii care stau îndărătul idolilor pot exercita o influenţă răufăcătoare asupra mâncării şi o „pângăresc", iar în felul acesta devenea nepotrivită pentru a fi consumată de credincioşi (8:7; cf. Faptele Apostolilor 10:14).

III. Răspunsul lui Pavel

Pavel începe răspunsul său la întrebarea bisericii, fiind de acord cu declaraţia: „Este un singur Dumnezeu" (8:4). Dar el completează imediat această declaraţie explicită a monoteismului său, amintindu-le cititorilor că există aşa-numiţi zei şi domnitori care exercită o influenţă demonică în lume. El admite totuşi că „pentru noi" care recunoaştem un singur Dumnezeu şi Domn, puterea acestor demoni a fost înfrântă prin cruce, aşa încât creştinii nu mai trebuie să fie robiţi de ei (cf. Coloseni 2:15-16; Galateni 4:3,8-9). Nu toţi credincioşii din Corint au găsit această libertate în Cristos şi ei trebuie luaţi în considerare, iar conştiinţa lor nu trebuie tulburată prin acţiuni nepotrivite (8:7-13). Apostolul a mai avut de spus încă un cuvânt important în această privinţă, după o digresiune în cap. 9.

În 10:14 ş.urm. el abordează pericolul idolatriei. Aceste versete sunt o expunere a semnificaţiei profunde a Mesei Domnului, în lumina părtăşiei cu trupul şi sângele lui Cristos (10:16); el mai vorbeşte despre unitatea bisericii ca şi trup al lui Cristos (10:17); despre blestemul aruncat de demoni asupra celor care li se închină la sărbătorile idolatre, care duc la un legământ cu demonii (10:20); şi despre imposibilitatea unei loialităţi duble, adică de încercarea de a lua parte atât la masa Domnului cât şi la masa demonilor (10:21-22). (*CINA DOMNULUI.)

Prin urmare, în această secţiune apostolul ia o atitudine hotărâtă faţă de implicaţiile participării la ospeţele idolatre (cf. 10:14). În armonie cu învăţătura rabinică inclusă mai târziu în tratatul Abodah Zarah („închinare străină") din Mişna, el interzice în mod categoric folosirea mâncării şi băuturii într-un templu idolatru (10:19-20; cf. Apocalipsa 2:14), pe temeiul faptului că, aşa cum au spus rabinii, „după cum un trup mort pângăreşte prin umbrire, tot aşa o jertfă idolatră duce la pângărire prin umbrire", adică, prin faptul că a fost adusă sub un acoperiş păgân, iar prin acest contact devine necurată din punct de vedere ritual. Vezi Mişna, ediţia Danby, p. 649, n. 3.

Dar cu privire la mâncarea care a fost jertfită în templu şi apoi este pusă la dispoziţie pentru consum, Pavel spune că este permisă folosirea ei, pe baza Psalmul 24:1 (1 Corinteni 10:25 ş.urm.). Deşi o asemenea mâncare a fost dedicată în templu şi a fost pusă în vânzare în piaţă, ea poate fi mâncată în virtutea faptului că este creaţia lui Dumnezeu (1 Timotei 4:4-5). Aceasta este o îndepărtare clară de la regulile ceremoniale rabinice (şi, de fapt, de la decretul apostolic din Faptele Apostolilor 15:28-29) şi este o aplicare practică a cuvintelor Domnului din Marcu 7:19: „A zis astfel, făcând toate bucatele curate" - cf. Faptele Apostolilor 10:15). Singura condiţie este că trebuie respectată „legea dragostei" (TDNT 2, p. 379) şi libertatea unui creştin de a mânca o asemenea mâncare trebuie limitată dacă conştiinţa unui credincios „mai slab" este în pericol să fie tulburată şi în felul acesta să se poticnească (10:28-32), sau dacă un necredincios este scandalizat de obiceiul acesta (10:32). Situaţia imaginată în aceste versete este acceptarea de către un creştin a invitaţiei de a lua masa într-o casă particulară (10:27). În asemenea circumstanţe credinciosul este liber să mănânce mâncarea pusă înainte, fără să pună întrebări cu privire la „istoria trecută", adică, de unde provine mâncarea sau dacă a fost dedicată sau nu la altarul unui idol. Totuşi, dacă un păgân de la masă atrage atenţia asupra mâncării şi spune: „Mâncarea aceasta a fost adusă ca jertfă" - folosind termenul păgân hierothyton - atunci mâncarea trebuie refuzată, nu pentru că ar fi „infectată" sau nepotrivită pentru consum, ci pentru că „îl pune pe cel ce mănâncă într-o poziţie falsă şi crează confuzie în conştiinţa altora" (Robertson-Plummer, 1 Corinthians, p. 219), în special a aproapelui care este păgân (10:29). Aceasta interpretare diferă de sugestia lui Robertson-Plummer, care consideră că vorbitorul din v. 28 este un ne-evreu creştin care foloseşte o terminologie din vremea când nu era creştin; totuşi, este mai bine să considerăm că acest vorbitor este „unul care nu crede" (v. 27). În acest caz cuvintele apostolului sunt în armonie cu altruismul rabinilor, care afirmau că un evreu evlavios nu va îngădui idolatria pentru a nu-l încuraja pe aproapele său ne-evreu să greşească, deoarece ar fi răspunzător pentru acest lucru (Aboth 5.18; Sanhedrin 7. 4.10).

BIBLIOGRAFIE
Comentariu despre 1 Corinteni CC. K. Barrett, J. Hérring, F. F. Bruce, H. Conzelmann). De asemenea, A. Ehrhardt, The Framework of New Testament Stories, 1964, cap. 12: „Social Problems in the Early Church", p. 275-290; C. K. Barrett, NTS 11, 1964-5, p. 138 ş.urm.

R.P.M.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: