Cântarea Mariei



CÂNTAREA MARIEI. La fel ca şi alte cântări din Luca 1-2, profeţia Mariei (Luca 1:46-55) şi-a primit numele din versiunea latină Vulgata. Unii comentatori au considerat că „Maria" (Luca 1:46) nu este numele din original, ci „Elisabeta", nume care apare în versiuni mai puţin atestate (cf. Creed). S-ar putea ca Luca, în original, să fi scris doar „Ea a spus", şi ambele nume, „Maria" şi „Elisabeta", au fost încercări ale copiştilor de a atribui cântarea unei anumite persoane. Teologii au păreri diferite cu privire la persoana căreia i se potriveşte mai bine conţinutul cântârii, Maria sau Elisabeta. Episodul care constituie cadrul face trecerea de la vestirea naşterii la istorisirea naşterii; este asociată îndeaproape cu prima etalare şi continuă tema mesianică. Prin urmare, este mai probabil că Luca a considerat că este dntarea Manei despre Cristos.

Acest poem liric urmează modelul psalmilor din VT şi are o afinitate deosebită cu Cântarea Anei (1 Samuel 2:1-10). Succesiunea naraţiunii este modelată de tema lui Luca şi etalarea nu trebuie considerată ca un răspuns spontan sau exact al Mariei. În acelaşi timp, nu trebuie considerată o simplă reconstituire editorială. Pentru Luca semnificaţia etalării stă în faptul că este o profeţie a Mariei, cu alte cuvinte, conţinutul etalării a venit de pe buzele ei şi a exprimat gândurile şi sentimentele ei.

După cum această etalare constituie punctul culminant al secţiunii, tot astfel în cadrul etalării observăm o creştere în intensitate. Cântarea este împărţită în patru strofe care descriu (1) tresăltarea de bucurie a Mariei, recunoştinţa şi slava pentru binecuvântarea personală pe care a primit-o; (2) caracterul şi îndurarea lui Dumnezeu pentru toţi cei care I se închină; (3) suveranitatea Lui şi dragostea Lui pentru cei smeriţi; şi (4) îndurarea Lui specială faţă de Israel. Motivul etalării Mariei este că Dumnezeu a găsit cu cale să o aleagă pe ea, o fecioară de la ţară, dintr-o familie modestă, ca să împlinească speranţa oricărei fecioare evreice. Este probabil că în iudaism lucrul care conferea cel mai profund sens şi cea mai mare bucurie unei mame era posibilitatea ca fiul născut să fie Izbăvitorul.

Ultima parte a etalării este o descriere a izbăvirii mesianice date de Dumnezeu şi este practic o parafrazare a unor pasaje din VT. Această izbăvire este profeţită în termenii izbăvirii naţionale de asupritori umani. Acesta este un mod tipic de exprimare a mesianismului precreştin. NT nu contrazice acest mesianism ci doar B transferă la parousia lui Mesia în „veacul escatologic viitor" (cf. Faptele Apostolilor 1:6 ş.urm.). Aşa cum este cazul adesea cu profeţiile din VT, aceste acţiuni mesianice ale lui Dumnezeu stat privite ca şi cum s-ar fi împlinit deja: promisiunea lui Dumnezeu este la fel de reală ca şi actul propriu-zis (cf. Geneza 1:3); cuvântul Său este cuvântul puterii. Obiectul specific al indurării lui Dumnezeu este „robul său Israel" (Luca 1:54 ş.urm.; cf. Faptele Apostolilor 3:13,26; 4:27, 30). Nu ştim cu certitudine dacă aici este reflectată distincţia făcută în VT între întreaga naţiune şi rămăşiţa neprihănită; ideea este lăsată de multe ori într-o stare nedefinită şi contrastul din v. 51-53 poate fi doar intre poporul evreu şi stăpânitorii ne-evrei. Dar în gândul lui Luca şi al primilor săi cititori este cert că nu lipseşte interpretarea tipic creştină a unor concepte cum sunt „Israel" (cf. Luca 24:21- 26; Ioan 12:13; Faptele Apostolilor 1:6; Romani 9:6), „slujitor" şi „sămânţă" (Ioan 8:39; Galateni 3:16,29) şi probabil că această interpretare afectează şi modul în care înţelege profeţia Mariei. (*BUNA VESTIRE -*BINECUVÂNTAT.)

BIBLIOGRAFIE
J. M. Creed, The Gospel According to St. Luke, 1942, p. 21-24; R. Laurentin, „Les Évangiles de l’enfance", Lumiere et Vie 23, 1974, p. 84-105.

E.E.E.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: