Cântarea Cântărilor



CÂNTAREA CÂNTĂRILOR. Cunoscută în engleză şi sub denumirea de „Cântarea lui Solomon, Cântarea Cântărilor" (sir hassirim, 1:1) este un superlativ care înseamnă „cea mai minunată dintre cântări". Numele din LXX, Asma Asmaton şi Vulg. Canticum Canticorum (de unde vine numele englez Canticles) sunt traduceri literale din ebraică. Fiind primul dintre cele cinci suluri citite la sărbătorile evreieşti, Cântarea este folosită la Paşte, întrucât analiza trebuie să depindă de teoria de interpretare adoptată (vezi mai jos), nu vom da aici o schiţă a conţinutului.

I. Canonicitatea

Mishnah (Yadaim 3.5) pare să indice că această carte nu a fost acceptată fără controverse. După un verdict afirmativ dat de Rabbi Judah şi o opinie negativă a lui Rabbi Jose, Rabbi Akiba afirmă canonicitatea Cântării în termeni superlativi: „Toată lumea nu valorează cât ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului; toate Scrierile sunt sfinte, iar Cântarea Cântărilor este sfânta sfintelor". Faptul că el tăgăduieşte cu tărie orice controverse probabil că este o dovadă că a existat o controversă.

Nu încape îndoială că opoziţia faţă de canonizarea Cântârii a avut originea în caracterul erotic al scrierii. Ponderea acestei obiecţii a fost depăşită de paternitatea Solomonică tradiţională şi de interpretările alegorice, creştine şi evreieşti, care au ridicat poemul deasupra nivelului senzual.

II. Autorul şi data scrierii

Atribuirea tradiţională lui Solomon este bazată pe referirile făcute la el (1:5; 3:7,9,11; 8:11) şi în special în versetul de titlu (1:1). Expresia lislomoh probabil că indică autorul, dar poate însemna şi „pentru Solomon". Calităţile lui Solomon de scriitor de cântări sunt atestate în 1 Împăraţi 4:32 (cf. Psalmul 72; 127). Opinia exprimată în Baba Bathra 15a, că Ezechia şi scribii săi ar fi scris Cântarea Cântărilor, probabil că este bazată pe Proverbe 25:1.

Prezenţa unor cuvinte care par împrumutate din persană (pardes, „livadă", 4:13) sau greacă (‘appiryon de la phoreion, „palanchin" sau „pataşcă", 3:9), folosirea consecventă a lui (i) ca pronume relativ şi numeroase cuvinte şi expresii înrudite cu aramaica (vezi S. R. Driver, Literature of the Old Testament, p. 448) sugerează că redactarea finală a cărţii, dacă nu chiar compunerea ei, a avut loc după perioada lui Solomon. Totuşi, dacă ţinem seamă de contactele dintre Canaan şi Ionia începând din perioada lui Solomon, nu este necesar să datăm compunerea cărţii în perioada greacă (cca. 300 î.Cr.). Tot aşa, prezenţa unor cuvinte sau expresii aramaice nu constituie o dovadă pentru o dată târzie a compunerii. S. R. Driver (op. cit., p. 449) observă că dovezile lingvistice, împreună cu o serie de aluzii geografice (de ex. Şaron, 2:1; Liban, 3:9; 4:8, 11, 15, etc.; Amana, Senir, Hermon, 4:8; Tirţa, 6:4; Damasc, 7:4; Carmel, 7:5), indică regiunea de nord. Dar aici nu este vorba de provincialism. Autorul este familiar cu geografia Palestinei şi Siriei, de la En-Ghedi, lângă Marea Moartă (1:14), până la munţii Libanului.

III. Calităţi literare

Cuvântările foarte personale din Cântarea Cântărilor iau două forme: dialog (de ex. 1:9 ş.urm.) sau monolog (de ex. 2:8-3:5). Nu este uşor să identificăm participanţii la această conversaţie, afară de cei doi îndrăgostiţi. Sunt menţionate fiicele Ierusalimului (1:5; 2:7; 3:5, etc.) şi lor le-au fost atribuite unele răspunsuri scurte (1:8; 5:9; 6:1; etc.). Unele afirmaţii au fost atribuite locuitorilor Ierusalimului (3:6-11) şi Sulemului (8:5). În poezia lirică foarte figurativă este posibil ca personajele centrale să reconstituie răspunsurile altora (de ex. Sulamita pare să citeze cuvintele fraţilor săi în 8:8-9).

Forţa poeziei rezidă în intensitatea dragostei şi devotamentului exprimat şi în special în imaginile bogate care abundă în descrierea îndrăgostiţilor şi a dragostei lor. Dacă aceste descrieri conţin detalii intime care nu se potrivesc cu gusturile noastre, trebuie să ne aducem aminte că ele sunt produsul unei culturi din altă epocă şi din alt loc. Dacă unele comparaţii par puţin măgulitoare (de ex. dinţii ca nişte oi tunse, gâtul ca şi turnul lui David, 4:2 ş.urm.), este potrivit să luăm în considerare observaţia lui A. Bentzen: „Orientalii îşi fixează privirea asupra unui singur punct care, potrivit concepţiei noastre, se poate să nu fie caracteristic" (IOT, 1, p. 130). Părerea lui L. Waterman că aceste complimente sunt sarcastice (JBL 44, 1925, p. 179 ş.urm.) nu a fost acceptată de cercetători. Calităţile pastorale ale imaginilor au fost remarcate frecvent. Poemul este plin de referiri la animale şi în special la plante. Faptul acesta nu a fost trecut cu vederea de cei care consideră că originea Cântării este în ritualurile păgâne de fertilitate (vezi mai jos).

IV. Teorii de interpretare

Există numeroase interpretări ale Cântării Cântărilor şi există prea puţină unitate de vedere între teologi cu privire la originea, înţelesul şi scopul cărţii. Lirica erotică cu detalii plastice, absenţa oricăror teme religioase evidente şi caracterul vag al acţiunii o fac să fie dificilă pentru teologi şi atrăgătoare pentru ingeniozitatea imaginativă. O lucrare indispensabilă pentru studiul diferitelor interpretări este eseul lui H. H. Rowley „The Interpretation of the Song of Songs" publicat în The Servant of the Lord, 1952.

Problema acceptării în Canon a unui grup de poezii de dragoste a fost rezolvată de rabini şi de Părinţii Bisericii prin metoda alegorică de interpretare. Elemente ale acestei metode pot fi găsite în Mishnah şi Talmud, iar Targumul Cântării vede în această poveste de dragoste un tablou clar al modului plin de dragoste în care Dumnezeu S-a purtat cu Israel în tot cursul istoriei sale. O dată ce a fost deschisă calea alegorică, rabinii au venit cu diferite încercări de a o extinde şi de a o redirecţiona. Aluzii la istoria lui Israel au fost speculate din unele părţi ale Cântării de la care ne-am aştepta cel mai puţin. Părinţii Bisericii şi mulţi comentatori creştini de mai târziu au botezat Cântarea în Cristos, găsind în carte o alegorie a dragostei lui Cristos pentru Biserică sau pentru credincios. Diferiţi scriitori medievali au urmat exemplul lui Ambrozie şi au afirmat că *Sulamita a fost un prototip al Fecioarei Maria. Comentatorii creştini nu s-au lăsat mai prejos decât rabinii în ce priveşte interpretarea plină de imaginaţie a detaliilor. Abordarea alegorică a fost predominantă în gândirea protestantă până în vremuri recente şi include printre promotorii săi pe Hengstenberg şi Keil.

O metodă înrudită cu aceasta este metoda tipologică, metodă care păstrează sensul literal al poemului, dar care discerne un sens mai înalt, un sens mai spiritual. Tipologia evită excesele metodei alegorice în ceea ce priveşte interpretarea detaliată şi pune accentul pe temele majore - dragostea şi devotamentul - şi găseşte în această povestire un tablou al relaţiei de dragoste dintre Cristos şi credincioşi. Această abordare a fost justificată prin analogie cu poezii arabe de dragoste care se poate să aibă sensuri esoterice, prin folosirea de către Cristos a povestirii cu Iona (Matei 12:40) sau cu şarpele din pustie (Ioan 3:14) şi prin analogiile biblice cu căsătoria spirituală, de ex. Osea 1-3; Ieremia 2:2; 3:1 ş.urm.; Ezechiel 16:6 ş.urm.; 23; Efeseni 5:22 ş.urm. Mai mulţi teologi conservatori contemporani au adoptat teoria tipologică; dintre aceştia menţionăm J. H. Raven (Old Testament Introduction, 1910), M. F. Unger (Introductory Guide to the Old Testament, 1956).

Deşi evreii şi creştinii au găsit beneficii devoţionale în abordarea alegorică sau tipologică a Cântării, temeiul exegetic al acestor abordări este îndoielnic. Abundenţa detaliilor şi absenţa oricăror indicii cu privire la o semnificaţie spirituală mai profundă a cărţii sunt argumente împotriva interpretării alegorice sau tipologice.

Interpretarea dramatică a Cântării Cântărilor, sugerată atât de Origen cât şi de Milton, a fost dezvoltată în secolul al 19-lea în două forme. F. Delitzsch a găsit două personaje principale: Solomon şi fata Sulamita. După ce a luat-o din satul ei şi a dus-o acasă la Ierusalim, Solomon a învăţat să o iubească, în calitatea ei de soţie, cu o dragoste care s-a ridicat mai presus de atracţia fizică. H. Ewald a formulat o interpretare bazată pe trei personaje principale: Solomon, Sulamita şi păstorul de care ea era îndrăgostită şi căruia i-a rămas fidelă în ciuda eforturilor disperate ale regelui de a o cuceri. Deşi abordarea lui Ewald (numită ipoteza păstorului), acceptată de S. R. Driver şi cizelată de alţi teologi, evită unele dificultăţi ale teoriei lui Delitzsch prin faptul că explică de ce iubitul este descris ca un păstor (1:7-8) şi de ce poemul se încheie într-un cadru pastoral din N Israelului, are unele dificultăţi proprii, cum sunt absenţa instrucţiunilor dramatice, complexitatea implicată în dialogurile în care Solomon descrie frumuseţea Sulamitei, iar ea răspunde referindu-se la păstorul pe care-l iubea. Interpretările dramatice sunt confruntate cu o altă dificultate: raritatea dovezilor cu privire la literatura dramatică la popoarele semite şi în special la evrei.

Studiul lui J. G. Wetzstein despre obiceiurile de căsătorie la sirieni l-a determinat pe K. Budde să interpreteze Cântarea Cântărilor ca o serie de cântece nupţiale, asemănătoare cu cele care erau folosite la ospăţul de o săptămână la care mirele şi mireasa sunt încoronaţi ca rege şi regină. Criticii acestei teorii au arătat că este greşit să folosim obiceiuri siriene moderne pentru a ilustra practici palestiniene antice. De asemenea, Sulamita nu este numită „regină" nicăieri în Cântarea Cântărilor.

Teoria lui T. J. Meek, potrivit căreia Cântarea Cântărilor este derivată din ritualuri liturgice ale cultului lui *Tamuz (cf. Ezechiel 8:14) a primit multă atenţie. Totuşi, este puţin probabil că o liturghie păgână cu nuanţă de imoralitate să fie incluse în Canon fără o revizuire detaliată în termenii credinţei lui Israel, iar Cântarea Cântărilor nu prezintă semnele unei asemenea redactări.

Leroy Waterman, care a sprijinit la început teoria lui Meek (JBL 44, 1925) s-a întors recent la o bază istorică pentru Cântarea Cântărilor. El găseşte temeiul istoric în istoria lui Abişag, fecioara *sunamită care l-a îngrijit pe David (1 Împăraţi 1:3), care se spune că ar fi refuzat avansurile lui Solomon în favoarea iubitului ei care era păstor. Această interpretare se bazează pe legătura paronimică dintre sunamită şi sulamită.

Un număr tot mai mare de teologi consideră Cântarea Cântărilor o colecţie de poeme de dragoste care nu sunt legate în mod necesar cu festivităţile de nuntă sau alte ocazii speciale. La încercările de a atribui diferite secţiuni diferitor autori (de ex. W. O. E. Oesterley a împărţit Cântarea Cântărilor în 28 de poezii distincte şi a negat cu tărie unitatea cărţii; Song of Songs, 1936, p. 6b) s-au opus o serie de teologi, în special H. H. Rowley: „Repetiţiile întâlnite dau impresia unui singur autor..." (op. cit, p. 212).

V. Scopul cărţii

Dacă Cântarea Cântărilor nu este o alegorie sau o lucrare tipologică menită să comunice un mesaj spiritual, ce loc ocupă ea în Canon? Ea serveşte ca o lecţie obiectivă, un masal extins (*PROVERB) care ilustrează minunăţiile dragostei umane. Pe măsură ce învăţătura biblică despre dragostea fizică s-a emancipat din ascetismul sub-creştin, frumuseţea şi puritatea dragostei maritale a ajuns să fie înţeleasă mai bine. Cântarea Cântărilor, deşi se exprimă într-un limbaj prea îndrăzneţ pentru gustul apusean, oferă un echilibru sănătos între extremele exceselor şi pervertirilor sexuale şi negarea ascetică a binelui esenţial al dragostei fizice. E. J. Young merge un pas mai departe în explicarea scopului cărţii: „Nu numai că vorbeşte despre puritatea dragostei umane ci, prin includerea ei în Canon, ne aminteşte de o dragoste care este mai pură decât a noastră" (IOT, 1949, p. 327).

BIBLIOGRAFIE
W. Baumgartner, în OTMS, p. 230-235; J. C. Rylaarsdam, Proverbs to Song of Solomon, 1964; W. J. Fuerst, Kuth, Esther, Ecclesiastes, The Song of Songs, Lamentations, 1975; S. C. Glickman, A Song for Lovers, 1976; H. J. Schonfield, The Song of Songs, 1960; J. C. Exum, „A Literary and Structural Analysis of the Song of Songs", ZAW 85, 1973, p. 47-79; R. Gordis, The Song of Songs, 1954; L. Waterman, The Song of Songs, 1948.

D.A.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: