Canaan (2), canaaniţi



CANAAN (2), CANAANIŢI. Un popor semitic, şi teritoriul ocupat de ei, în principal în Fenicia. Înrudirile rasiale sunt incerte în prezent.

I. Numele

Numele Canaan (în ebr. kena’an), dat poporului şi ţării, derivă de la numele strămoşului lor Canaan sau Kna’ (vezi articolul precedent), potrivit cu Geneza 10:15-18 şi cu tradiţia băştinaşe canaanito-feniciană transmisă de Sanchuniathon şi scrisă de Philo din Byblos Kna’(an) este numele băştinaş al fenicienilor canaaniţi folosit în scrieri greceşti şi de către fenicienii înşişi (de ex. pe monede; vezi W. F. Albright, p. 1, n.l, în articolul său „The Role of the Canaanites in the History of Civilization", în The Bible and the Ancient Near East, Essaysfor W. F. Albright, 1961, p. 328-362; citat de aici încolo ca BANE vol.). Înţelesul numelui Kn’(n) nu este cunoscut. În afara Bibliei, numele apare atât cu consoana finală n cât şi fără ea. Acest n ar putea fi un n final de tip semitic, sau un sufix hurian (Albright, op. cit., p. 25, n. 50). În trecut unii au făcut legătura între kn ‘(n) şi cuvinte care înseamnă „colorant purpuriu", în special în limba huriană (vezi Speiser, Language 12, 1936, p. 124), dar Landsberger (JCS 21, 1967, p. 106 ş.urm.) consideră că această asociere este greşită.

II. Întinderea Canaanului

Atât în Scriptură cât şi în alte scrieri termenul „Canaan" este folosit în trei sensuri.

1. În mod fundamental indică ţinutul şi locuitorii regiunii de coastă din Siro-Palestina, în special Fenicia propriu-zisă. Faptul acesta este indicat în Geneza 10:15-19 prin enumerarea detaliată a urmaşilor lui Sidon, „întâiul născut": *archiţii, siniţii, ţemariţii şi hamatiţii, de pe valea râului Orontes. În Numeri 13:29; Iosua 5:1; 11:3; Judecători 1:27 ş.urm. canaaniţii sunt plasaţi pe coastă, în văi şi câmpii şi în valea Iordanului, iar amoriţii şi alţii în zonele deluroase. Este remarcabil că inscripţia lui Idrimi, regele din Alalah în secolul al 15-lea î.Cr., menţionează fuga lui la Ammia, pe coasta Canaanului (S. Smith, The Statue of Idrimi, 1949, p. 72-73; ANET 3, p. 557-558).

2. „Canaan" se poate referi de asemenea, prin extensie, la regiunea situată în interior deci la Siria-Palestina în general. Astfel, Geneza 10:15-19 include de asemenea pe hetiţi, iebusiţi, amoriţi, hiviţi şi ghirgasiţi, explicând că „familiile canaaniţilor s-au împrăştiat" (v. 18); această zonă mai largă este descrisă ca întinzându-se pe coastă de la Sidon la Gaza, în interior până la cetăţile Sodoma şi Gomora de la Marea Moartă, iar spre N până la *Leşa (localizare incertă). Vezi de asemenea Geneza 12:5; 13:12; sau Numeri 13:1721; 34:1-2, cu delimitarea graniţei de V a Palestinei; Judecători 4:2, 23-24 îl numeşte pe Iabin (II) din Haţor „împăratul Canaanului". Acest sens mai larg este întâlnit şi în scrieri vechi din afara Bibliei. În scrisorile de la Amarna (secolul al 14-lea î.Cr.), cât şi în alte locuri, regii Babilonului folosesc termenul „Canaan" pentru a indica în general teritoriile siro-palestiniene stăpânite de Egipt. Papirusul egiptean Anastasi IIIA (rândurile 5-6) şi IV (16: rândul 4), din secolul al 13-lea î.Cr., menţionează „sclavi canaaniţi de la Huni" (= Siria-Palestina, în general) (R. A. Caminos, Late-Egyptian Miscellanies, 1954, p. 117, 200).

3. Termenul „canaanit" poate avea un sens mai restrâns, însemntad „comerciant, negustor, traficant", întrucât comerţul era ocupaţia canaanită cea mai caracteristică. În Scriptură acest sens poate fi întâlnit în Iov 41:6; Isaia 23:8; Ezechiel 17:4; Ţefania 1:11; cuvântul kn’t, în Ieremia 10:17 este folosit şi pentru a desemna „mărfuri". O stelă a faraonului Amenophis II (cca. 1440 î.Cr.) enumera între prizonierii sirieni luaţi şi „550 de maryannu (= nobili luptători în care de război), 240 de soţii ale lor, 640 de Kn’nw, 232 de fii de prinţi, 323 de fiice de prinţi", printre alţii (ANET, p. 246). Din acest text Maisler (BASOR 102, 1946, p. 9) deduce că cei 640 de Kn’nw (canaaniţi) găsiţi într-o tovărăşie atât de înaltă sunt negustori, „plutocraţia comercială de pe coastă şi din centrele comerciale din Siria şi Palestina"; interpretarea aceasta, însă, este incertă.

III. Canaaniţii şi amoriţii

Alături de sensurile specifice, lărgite şi restrânse ale termenilor „Canaan" şi „canaaniţi", termenul „amoriţi" are de asemenea un sens specific şi un sens lărgit. În sens specific, Scriptura vorbeşte despre amoriţi ca făcând parte dintre locuitorii ţinuturilor deluroase ale Palestinei (Numeri 13:29; Iosua 5:1; 11:3). În sensul mai larg, termenul „amoriţi" tinde să se suprapună cu termenul „canaaniţi". Pentru început putem observa că în Geneza 10:15-16 „amoriţii" sunt incluşi între urmaşii lui „Canaan". Apoi, în Numeri 13:17-21, etc., găsim că Israel a trebuit să cucerească Canaanul (= Palestina) şi astfel a ajuns să locuiască în ţara amoriţilor, după ce a biruit „toate popoarele" de acolo, şi anume, pe amoriţi (Iosua 24:15,18). Avraam a ajuns ta Canaan şi ţara i-a fost promisă (Geneza 12:5, 7; 15:7, 18), dar ocuparea ţării este amânată pentru că „nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful" (Geneza 15:16). Sihem a fost un principat canaanit care a avut un domnitor hivit (Geneza 12:5-6; 34:2, 30), dar acesta poate fi numit „amorit" (Geneza 48:22).

Teoria documentară a criticismului literar a încercat adesea să folosească aceste desemnări duble sau care se suprapun, canaaniţi şi amoriţi, (şi alte „perechi"), ca un indiciu că scrierea ar fi avut autori diferiţi (vezi, de ex. S. R. Driver, Introduction to the Literature of the Old Testament, 1913, p. 119, sau O. Eissfeldt, The Old Testament, an Introduction, 1965, p. 183). Dar orice asemenea folosire a acestor termeni trebuie pusă sub semnul întrebării, deoarece nu este în armonie cu scrierile exterioare Bibliei care nu sunt „manipulate".

În secolul al 18-lea î.Cr., Amurru făcea parte din Siria, potrivit tăbliţelor de la Alalah, în timp ce prinţii amoriţi sunt menţionaţi într-un document de la Mari ta legătură cu Haţor, din Palestina propriu-zisă (cf. J. -R. Kupper, Les Nomades en Mésopotamie au temps des Rois de Mari, 1957, p. 179-180). Întrucât Haţorul este prin excelenţă o cetate canaanită din N Palestinei, amestecul de popoare şi termeni este atestat deja în zilele lui Avraam. În secolele al 14-lea şi al 13-lea î.Cr. regatul Amurru din timpul lui Abdi-asirta, Aziru şi al succesorilor lor din regiunea munţilor Libanului şi-a întărit stăpânirea asupra unei porţiuni a coastei feniciene şi asupra porturilor maritime canaanite prin cuceriri şi printr-o alianţă „de la Byblos la Ugarit" (Amarna Letter No. 98). Stăpânirea *amorită asupra regiunii de coastă a Canaanului este atestată de asemenea de inscripţiile lui Ramses II (secolul al 13-lea) după bătălia de la Qadesh; aici se menţionează sosirea oportună în ţinuturile interioare a unor trupe venind dintr-un „port din ţara Amurru" (vezi Gardiner, Ancient Egyptian Onomastica 1, 1947, p. 188*-189*, şi Gardiner, The Kadesh Inscriptions of Ramesses II, 1960, cu privire la acest incident). Acestea constituie dovezi independente cu privire la folosirea echivalentă a termenilor „amoriţi" şi „canaaniţi" în vremea lui Moise. Prin urmare, folosirea acestor termeni ca şi caracteristici distinctive a diferiţilor autori este eronată. În orice caz, situaţia reflectată în Pentateuh şi în cartea lui Iosua prin folosirea acestor termeni a fost schimbată radical prin impactul oamenilor mării, la sfârşitul secolului al 13-lea î.Cr.; după această dată folosirea lor în sensul de mai sus ar fi inexplicabilă.

IV. Limba

Definirea a ce este „canaanit" sau nu generează controversă. În cadrul grupului general de limbi şi dialecte semitice din NV, ebraica biblică (cf. Isaia 19:18) şi glosele şi cuvintele semitice vestice din tăbliţele de la Amarna pot fi numite pe bună dreptate „limbi canaanite sudice", împreună cu moabita şi feniciană. Aramaica şi ya’udica stat limbi separate dar înrudite. Între aceste două grupuri este ugaritica. Unii susţin că aceasta este o altă limbă semitică din NV, iar alţii susţin că este o limbă canaanită care trebuie clasificată împreună cu ebraica etc. Limba ugaritică trădează dezvoltarea lingvistică istorică şi în acest sens ugaritica din secolele al 14-lea şi al 13-lea î.Cr. este mai apropiată de ebraică decât limba arhaică a marilor scrieri epice (Albright, BASOR 150, 1958, p. 36-38). Prin urmare, este posibil să considerăm provizoriu că limbile semitice din NV includ limba canaanită din S (ebraica etc.), limba canaanită din N (ugaritica) şi aramaica. Pentru o discuţie a acestei probleme, vezi S. Moscati (The Semites in Ancient History, 1959, p. 97-100) care (într-un gest radical) a abolit „canaanita"; şi J. Friedrich (Scientia 84, 1949, p. 220-223). Distincţia între limba „canaanită" şi cea „amorită" este aproape iluzorie şi diferenţele sunt doar dialectale. În ce priveşte diferenţa dintre a din limbile semitice din NV şi o din limba canaanită, vezi Gelb, JCS 15, 1961, p. 42 ş.urm. Deosebirea dintre ele este puţin mai mare decât cea dintre sibilante. Potrivit lui G. Pettinato, care a descifrat textele din cetatea *Ebla, din N Siriei, acestea sunt scrise într-un dialect care pare să fie semitic apusean şi pare să aibă afinităţi cu canaanită din S; el numeşte acest dialect „paleo-canaanit" (Orientalia s.n. 44, 1975, p. 361-374, în special p. 376 ş.urm.). (*LIMBA VECHIULUI TESTAMENT.)

V. Istoria canaanită

Prezenţa popoarelor de limbă semitică în Palestina în mileniul al 3-lea î.Cr. este atestată în mod explicit numai de două nume semitice de locuri dintr-un text din epoca aceea: Ndi’, care conţine elementul ‘il(u), „dumnezeu", şi n..k.., care începe cu ain, „izvor, fântână"; amândouă aceste nume apar într-o scena dintr-un mormânt egiptean din Dinastia a 5-a/6-a, cca. 2400 î.Cr.

Totuşi, este discutabil dacă acestea indica prezenţa canaaniţilor şi nu se ştie când au apărut canaaniţii în Palestina. Este cert că amoriţii şi canaaniţii erau bine stabiliţi în Siria-Palestina în jurul anului 2000 î.Cr. şi că la Ebla, în N Siriei, exista în jurul anului 2300 î.Cr. un popor care vorbea o limbă semitică de NV.

În tot cursul mileniului al 2-lea î.Cr., Siria-Palestina a fost împărţită între diferite oraşe-state canaanite/amorite. În Textele execrative egiptene sunt menţionate multe nume de locuri şi domnitori din secolul al 19-lea/18-lea. În ce priveşte organizarea unor state separate în Palestina, în această perioadă patriarhală, vezi A. van Selms, Oudtestamentische Studien 12, 1958 (Studies on the Book of Genesis), p. 192-197.

În timpul perioadei cca. 1500-1380 î.Cr. aceste state mărunte au făcut parte din Imperiul asiatic al Egiptului; în secolul al 14-lea cele din N au trecut sub suzeranitate hitită, în timp ce cele din S au rămas formal egiptene. În prima parte a secolului al 13-lea î.Cr. Egiptul a redobândit stăpânirea efectivă asupra Palestinei şi coastei Siriei (hitiţii au reţinut Siria de N şi interioară), dar această stăpânire a slăbit cu trecerea timpului (cf. H. Hengel, Geschichte Syriens, 1-3, 1965-70). Către sfârşitul secolului al 13-lea Israel a întâmpinat opoziţie din partea canaaniţilor/amoriţilor, dar nu şi din partea egiptenilor (cu excepţia raidului abandonat al lui Merenptah). „Cucerirea" făcută de Ramses III, c. 1180 î.Cr., a fost un raid fulgerător, în special pe coastă şi pe rutele principale, dar a fost superficial.

La sfârşitul secolului al 13-lea î.Cr. dominaţia oraşelor-state canaanite/amorite, aflate în decădere, a fost zdruncinată de tulburări politice. Israeliţii, sub conducerea lui Iosua, au intrat în Palestina de V trecând peste Iordan şi au dobândit mai întâi control asupra regiunii deluroase şi au înfrânt o serie de regi canaaniţi. Pentru evrei cucerirea Canaanului a fost împlinirea unei promisiuni străvechi făcute strămoşilor lor (Geneza 17:8; 28:4; 13-14; Exod 6:2-8). Ei trebuia să izgonească popoarele din ţară, alungate de Dumnezeu, şi trebuia să-i nimicească pe cei care au rămas (cf. Deuteronom 7:1, 2 ş.urm.); aceasta a fost o consecinţă a judecăţii divine pentru multe secole de răutate persistentă a acestor popoare (Deuteronom 9:5, cf. Geneza 15:16) şi nu a implicat nici un merit din partea Israelului.

Între timp, oamenii-mării din cronicile egiptene (între care se includ filistenii) au distrus Imperiul hitit şi au străbătut Siria şi Palestina, fiind opriţi la graniţa egipteană de Ramses III; unii, în special *filistenii, s-au stabilit pe coasta Palestinei. În fine, pătrunderea arameilor în Siria interioară a crescut în secolele care au urmat. Rezultatul a fost că acum canaaniţii stăpâneau numai în Fenicia propriu-zisă, împreună cu porturile sale, şi în câteva principate izolate din altă parte. Datorită circumstanţelor restrictive noi, începând din secolul al 12-lea î.Cr., canaaniţii, care au trăit până atunci în Epoca Bronzului, au devenit *fenicienii, forţa maritimă din mileniul întâi î.Cr., concentraţi în regatele faimoase ale *Tirului şi *Sidonului. În ce priveşte istoria canaaniţilor şi în special continuitatea lor ca fenicieni, vezi Albright, BANE Vol., p. 328-362.

VI. Cultura canaanită

Cunoştinţele noastre despre această perioadă provin din două surse principale: în primul rând, surse literare, din textele canaanite de N şi babiloniene descoperite la *Ugarit (Ras Shamra, pe coasta siriană) şi fragmente din alte părţi; în al doilea rând, surse arheologice, în sensul că unele cunoştinţe au fost derivate din obiectele şi rămăşiţele excavate din oraşele şi cimitirele din Siria şi Palestina.

a. Societatea canaanită

Majoritatea oraşelor-state canaanite au fost monarhii. Regele avea puteri mari pentru stabilirea conducătorilor militari şi pentru chemare la arme, pentru rechiziţionarea pământurilor şi arendarea lor în schimbul serviciilor îndeplinite, pentru colectarea de impozite, inclusiv zeciuieli, vămi, impozite pe proprietate etc. şi pentru a le impune supuşilor săi să muncească la proiecte de interes naţional. Acest lucru este reflectat în critica adusă de Samuel sistemului monarhic al popoarelor din jur (1 Samuel 8, cca. 1050 î.Cr.) şi poate fi văzut limpede în tăbliţele de la Alalah (secolele 18-15 î.Cr.) şi Ugarit (secolele 14-13 î.Cr.) (vezi I. Mendelsohn, BASOR 143, 1956, p. 17-22). Problemele militare, religioase şi economice erau sub supravegherea directă a regelui; regina era un personaj important şi uneori funcţionarii înalţi făceau apel la ea; în statele mai mari, cum era Ugarit, curtea regală era organizată complex (vezi A. F. Rainey, The Social Stratification of Ugarit, 1962).

Unitatea de bază a societăţii a fost familia. Pentru perioada secolelor 19-15 î.Cr., epopeile canaanite majore din Ugarit (vezi *Literatura, mai jos) prezintă trăsăturile principale ale vieţii de familie (vezi A. van Selms, Marriage and Family Life in Ugaritic Literature, 1954). Alte informaţii sunt oferite de documente legale din secolele al 14-lea şi al 13-lea î.Cr. Între unităţile sociale mai mari, în afara asocierii evidente a oraşelor cu satele învecinate (în statul Ugarit, vezi Virolleaud, Syria 21, 1940, p. 123-151, şi vezi C. H. Gordon, Ugaritic Literature, p. 124), pentru care putem face comparaţie cu delimitarea oraşelor şi satelor lor asociate („suburbii") în Iosua 13 ş.urm., putem observa organizarea răspândită a breslelor. Acestea cuprindeau producătorii principali (crescătorii de vite, crescătorii de păsări, măcelarii şi brutarii), meşteşugarii (fierarii, lucrătorii în cupru (sau bronz) şi argint, olarii, sculptorii şi constructorii de case, corăbii şi care de război) şi comercianţii, atât cei locali cât şi cei voiajori. Preoţii şi personalul de cult (vezi mai jos), cât şi muzicanţii, aveau bresle sau grupuri ale lor; existau de asemenea câteva categorii speciale de luptători. Câteva vârfuri de lance sau de suliţă găsite în Palestina poartă inscripţii şi probabil că au aparţinut unor trupe de mercenari canaaniţi din secolele al 12-lea şi al 11-lea î.d.Cr., cum au fost trupele comandate de Sisera sau Iabin (Judecători 4 etc.); acestea ilustrează de asemenea folosirea pe scară largă a scrierii alfabetice semitice apusene în Palestina, pe timpul judecătorilor. S-a sugerat că în societatea canaanită din Palestina secolului al 13-lea î.Cr. exista o distincţie netă între patricienii din clasa sus-pusă şi oamenii de jos, şerbii semi-liberi, în contrast cu societatea israelită relativ umilă şi omogenă; distincţia de clasă se poate să fie reflectată în excavaţiile arheologice.

b. Literatura

Literatura este reprezentată în principal de textele canaanite de N din *Ugarit. Acestea includ secţiuni lungi, dar neordonate şi fragmentare, din Epopeea lui Baal (fapte şi isprăvi ale lui Baal sau Hadad) care, din punct de vedere lingvistic, ne duc în urmă până în cca. 2000 î.Cr.; legenda lui Aqhat (vicisitudinile singurului fiu al regelui bun Dan’e), datând probabil din cca. 1800 î.Cr.; povestea Regelui Keret (în urma pierderii familei el dobândeşte o soţie nouă, prin cucerire; de asemenea, el atrage mânia zeilor), datând probabil din secolul al 16-lea î.Cr.; şi alte fragmente. Toate copiile care există datează din secolele al 14-lea sau al 13-lea î.Cr. Măiestria poetică a epopeilor vechi a demonstrat clar izul arhaic al unei mari părţi din poezia ebraică din VT, în vocabularul folosit şi în cursul frazelor. Pentru traduceri complete ale epopeilor, atât de importante pentru religiile canaanite vechi, vezi C. H. Gordon, Ugaritic Literature, 1949; G. R. Driver, Canaanite Myths and Legends, 1956; A. Caquot, M. Sznycer, A. Herdner, Textes Ougaritiques I, 1974. Selecţiuni sunt date în ANET, p. 129-155 de către H. L. Ginsberg, iar în DOTT de către J. Gray.

c. Religia

Canaaniţii au avut un panteon vast, în fruntea căruia se afla El. În practică un loc mai important era ocupat de *Baal (domn), adică Hadad, zeul furtunii şi *Dagon, care aveau temple la Ugarit şi în altă parte. Zeiţele *Aşera (Asherah), Astarte (*Ashtaroth) şi Anath - la fel ca şi Baal - aveau personalităţi polivalente şi caractere violente; ele erau zeiţe ale sexului şi ale războiului. Kothar-şi-Hasis a fost zeul-meşteşugar (cf. Vulcan), şi existau o serie de alte zeităţi mai mici.

În Palestina au fost descoperite rămăşiţe ale unor temple la Bet-Şean, Meghido, Lachiş, Sihem şi în special la Haţor (unde sunt cel puţin trei temple), în afara celor din Siria, de la Qatna, Alalah sau Ugarit. Textele ugaritice menţionează o serie de animale sacrificate zeilor: vite cornute, oi (berbeci şi miei) şi păsări (inclusiv porumbei) - plus, desigur, libaţiuni. Oasele de animale excavate în câteva locuri din Palestina vin în sprijinul acestei afirmaţii.

Titlul de mare preot (rb khnm) este atestat pentru religia canaanită din Ugarit. Este foarte posibil ca termenul qdsm din textele ugaritice să desemneze prostituatele de la templele păgâne; în orice caz, în timp ce qdsm constituiau o parte integrală a religiei canaanite, ele erau interzise pentru Israel (Deuteronom 23:17-18 etc.). Sacrificiul uman în religia canaanită din mileniul al 2-lea nu a fost dovedit încă cu certitudine prin descoperiri arheologice, dar există indicaţii că era practicat. Faptul că religia canaanită a făcut apel la elementele animalice şi materiale ale naturii umane este arătat clar în textele ugaritice şi în textele egiptene de origine sau de inspiraţie semitică; cf. Albright, Archaeology and Religion of Israel, 1953, p. 75-77, 158-159, 197, n. 39; vezi de asemenea *VIŢEL DE AUR. Când înţelegem semnificaţia deplină a acestui fapt devine şi mai evident că din punct de vedere fizic şi spiritual cruzimile sofisticate ale culturii canaanite decadente nu puteau coexista cu Israelul în formare, care avea o misiune unică.

BIBLIOGRAFIE
A. R. Miliard, „The Canaanites", în POTT, p. 29-52. Pentru descoperirile de la Ugarit, vezi articolele lui Schaeffer începând în seria din 1929 şi seria de volume bine documentate Mission de Ras Shamra, de Schaeffer, Virolleaud şi Nougayrol.

K.A.K.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: