Canaan (2), canaaniţi
CANAAN (2), CANAANIŢI. Un
popor semitic, şi teritoriul ocupat de ei, în principal în Fenicia. Înrudirile
rasiale sunt incerte în prezent.
I. Numele
Numele Canaan (în ebr. kena’an), dat poporului şi
ţării, derivă de la numele strămoşului lor Canaan sau Kna’ (vezi
articolul precedent), potrivit cu Geneza 10:15-18 şi cu tradiţia băştinaşe
canaanito-feniciană transmisă de Sanchuniathon şi scrisă de Philo din Byblos Kna’(an)
este numele băştinaş al fenicienilor canaaniţi folosit în scrieri greceşti şi
de către fenicienii înşişi (de ex. pe monede; vezi W. F. Albright, p. 1, n.l,
în articolul său „The Role of the Canaanites in the History of
Civilization", în The Bible and the Ancient Near East, Essaysfor W.
F. Albright, 1961, p. 328-362; citat de aici încolo ca BANE vol.). Înţelesul
numelui Kn’(n) nu este cunoscut. În afara Bibliei, numele apare atât cu
consoana finală n cât şi fără ea. Acest n ar putea fi un n
final de tip semitic, sau un sufix hurian (Albright, op. cit., p. 25, n. 50).
În trecut unii au făcut legătura între kn ‘(n) şi cuvinte care înseamnă
„colorant purpuriu", în special în limba huriană (vezi Speiser, Language
12, 1936, p. 124), dar Landsberger (JCS 21, 1967, p. 106 ş.urm.) consideră că
această asociere este greşită.
II. Întinderea Canaanului
Atât în Scriptură cât şi în alte scrieri termenul
„Canaan" este folosit în trei sensuri.
1. În mod fundamental indică ţinutul şi
locuitorii regiunii de coastă din Siro-Palestina, în special Fenicia
propriu-zisă. Faptul acesta este indicat în Geneza 10:15-19 prin enumerarea
detaliată a urmaşilor lui Sidon, „întâiul născut": *archiţii, siniţii,
ţemariţii şi hamatiţii, de pe valea râului Orontes. În Numeri 13:29; Iosua 5:1;
11:3; Judecători 1:27 ş.urm. canaaniţii sunt plasaţi pe coastă, în văi şi
câmpii şi în valea Iordanului, iar amoriţii şi alţii în zonele deluroase. Este
remarcabil că inscripţia lui Idrimi, regele din Alalah în secolul al 15-lea
î.Cr., menţionează fuga lui la Ammia, pe coasta Canaanului (S. Smith, The
Statue of Idrimi, 1949, p. 72-73; ANET 3, p. 557-558).
2. „Canaan" se poate referi de
asemenea, prin extensie, la regiunea situată în interior deci la
Siria-Palestina în general. Astfel, Geneza 10:15-19 include de asemenea pe
hetiţi, iebusiţi, amoriţi, hiviţi şi ghirgasiţi, explicând că „familiile
canaaniţilor s-au împrăştiat" (v. 18); această zonă mai largă este
descrisă ca întinzându-se pe coastă de la Sidon la Gaza, în interior până la
cetăţile Sodoma şi Gomora de la Marea Moartă, iar spre N până la *Leşa
(localizare incertă). Vezi de asemenea Geneza 12:5; 13:12; sau Numeri 13:1721;
34:1-2, cu delimitarea graniţei de V a Palestinei; Judecători 4:2, 23-24 îl
numeşte pe Iabin (II) din Haţor „împăratul Canaanului". Acest sens mai
larg este întâlnit şi în scrieri vechi din afara Bibliei. În scrisorile de la
Amarna (secolul al 14-lea î.Cr.), cât şi în alte locuri, regii Babilonului
folosesc termenul „Canaan" pentru a indica în general teritoriile siro-palestiniene
stăpânite de Egipt. Papirusul egiptean Anastasi IIIA (rândurile 5-6) şi IV (16:
rândul 4), din secolul al 13-lea î.Cr., menţionează „sclavi canaaniţi de la
Huni" (= Siria-Palestina, în general) (R. A. Caminos, Late-Egyptian
Miscellanies, 1954, p. 117, 200).
3. Termenul „canaanit" poate avea un
sens mai restrâns, însemntad „comerciant, negustor, traficant", întrucât
comerţul era ocupaţia canaanită cea mai caracteristică. În Scriptură acest sens
poate fi întâlnit în Iov 41:6; Isaia 23:8; Ezechiel 17:4; Ţefania 1:11;
cuvântul kn’t, în Ieremia 10:17 este folosit şi pentru a desemna
„mărfuri". O stelă a faraonului Amenophis II (cca. 1440 î.Cr.) enumera
între prizonierii sirieni luaţi şi „550 de maryannu (= nobili luptători în care
de război), 240 de soţii ale lor, 640 de Kn’nw, 232 de fii de prinţi,
323 de fiice de prinţi", printre alţii (ANET, p. 246). Din acest text
Maisler (BASOR 102, 1946, p. 9) deduce că cei 640 de Kn’nw (canaaniţi)
găsiţi într-o tovărăşie atât de înaltă sunt negustori, „plutocraţia comercială
de pe coastă şi din centrele comerciale din Siria şi Palestina";
interpretarea aceasta, însă, este incertă.
III. Canaaniţii şi amoriţii
Alături de sensurile specifice, lărgite şi restrânse ale
termenilor „Canaan" şi „canaaniţi", termenul „amoriţi" are de
asemenea un sens specific şi un sens lărgit. În sens specific, Scriptura
vorbeşte despre amoriţi ca făcând parte dintre locuitorii ţinuturilor deluroase
ale Palestinei (Numeri 13:29; Iosua 5:1; 11:3). În sensul mai larg, termenul
„amoriţi" tinde să se suprapună cu termenul „canaaniţi". Pentru
început putem observa că în Geneza 10:15-16 „amoriţii" sunt incluşi între
urmaşii lui „Canaan". Apoi, în Numeri 13:17-21, etc., găsim că Israel a
trebuit să cucerească Canaanul (= Palestina) şi astfel a ajuns să locuiască în
ţara amoriţilor, după ce a biruit „toate popoarele" de acolo, şi anume, pe
amoriţi (Iosua 24:15,18). Avraam a ajuns ta Canaan şi ţara i-a fost promisă
(Geneza 12:5, 7; 15:7, 18), dar ocuparea ţării este amânată pentru că „nelegiuirea
amoriţilor nu şi-a atins încă vârful" (Geneza 15:16). Sihem a fost un
principat canaanit care a avut un domnitor hivit (Geneza 12:5-6; 34:2, 30), dar
acesta poate fi numit „amorit" (Geneza 48:22).
Teoria documentară a criticismului literar a încercat adesea
să folosească aceste desemnări duble sau care se suprapun, canaaniţi şi
amoriţi, (şi alte „perechi"), ca un indiciu că scrierea ar fi avut autori
diferiţi (vezi, de ex. S. R. Driver, Introduction to the Literature of the
Old Testament, 1913, p. 119, sau O. Eissfeldt, The Old Testament, an
Introduction, 1965, p. 183). Dar orice asemenea folosire a acestor termeni
trebuie pusă sub semnul întrebării, deoarece nu este în armonie cu scrierile
exterioare Bibliei care nu sunt „manipulate".
În secolul al 18-lea î.Cr., Amurru făcea parte din Siria,
potrivit tăbliţelor de la Alalah, în timp ce prinţii amoriţi sunt menţionaţi
într-un document de la Mari ta legătură cu Haţor, din Palestina propriu-zisă
(cf. J. -R. Kupper, Les Nomades en Mésopotamie au temps des Rois de Mari,
1957, p. 179-180). Întrucât Haţorul este prin excelenţă o cetate canaanită din
N Palestinei, amestecul de popoare şi termeni este atestat deja în zilele lui
Avraam. În secolele al 14-lea şi al 13-lea î.Cr. regatul Amurru din timpul lui
Abdi-asirta, Aziru şi al succesorilor lor din regiunea munţilor Libanului şi-a
întărit stăpânirea asupra unei porţiuni a coastei feniciene şi asupra
porturilor maritime canaanite prin cuceriri şi printr-o alianţă „de la Byblos
la Ugarit" (Amarna Letter No. 98). Stăpânirea *amorită asupra
regiunii de coastă a Canaanului este atestată de asemenea de inscripţiile lui
Ramses II (secolul al 13-lea) după bătălia de la Qadesh; aici se menţionează
sosirea oportună în ţinuturile interioare a unor trupe venind dintr-un „port din
ţara Amurru" (vezi Gardiner, Ancient Egyptian Onomastica 1, 1947,
p. 188*-189*, şi Gardiner, The Kadesh Inscriptions of Ramesses II, 1960,
cu privire la acest incident). Acestea constituie dovezi independente cu
privire la folosirea echivalentă a termenilor „amoriţi" şi
„canaaniţi" în vremea lui Moise. Prin urmare, folosirea acestor termeni ca
şi caracteristici distinctive a diferiţilor autori este eronată. În orice caz,
situaţia reflectată în Pentateuh şi în cartea lui Iosua prin folosirea acestor
termeni a fost schimbată radical prin impactul oamenilor mării, la sfârşitul
secolului al 13-lea î.Cr.; după această dată folosirea lor în sensul de mai sus
ar fi inexplicabilă.
IV. Limba
Definirea a ce este „canaanit" sau nu generează
controversă. În cadrul grupului general de limbi şi dialecte semitice din NV,
ebraica biblică (cf. Isaia 19:18) şi glosele şi cuvintele semitice vestice din
tăbliţele de la Amarna pot fi numite pe bună dreptate „limbi canaanite
sudice", împreună cu moabita şi feniciană. Aramaica şi ya’udica stat limbi
separate dar înrudite. Între aceste două grupuri este ugaritica. Unii susţin că
aceasta este o altă limbă semitică din NV, iar alţii susţin că este o limbă
canaanită care trebuie clasificată împreună cu ebraica etc. Limba ugaritică
trădează dezvoltarea lingvistică istorică şi în acest sens ugaritica din
secolele al 14-lea şi al 13-lea î.Cr. este mai apropiată de ebraică decât limba
arhaică a marilor scrieri epice (Albright, BASOR 150, 1958, p. 36-38). Prin
urmare, este posibil să considerăm provizoriu că limbile semitice din NV includ
limba canaanită din S (ebraica etc.), limba canaanită din N (ugaritica) şi
aramaica. Pentru o discuţie a acestei probleme, vezi S. Moscati (The Semites
in Ancient History, 1959, p. 97-100) care (într-un gest radical) a abolit
„canaanita"; şi J. Friedrich (Scientia 84, 1949, p. 220-223). Distincţia
între limba „canaanită" şi cea „amorită" este aproape iluzorie şi
diferenţele sunt doar dialectale. În ce priveşte diferenţa dintre a din
limbile semitice din NV şi o din limba canaanită, vezi Gelb, JCS 15,
1961, p. 42 ş.urm. Deosebirea dintre ele este puţin mai mare decât cea dintre
sibilante. Potrivit lui G. Pettinato, care a descifrat textele din cetatea
*Ebla, din N Siriei, acestea sunt scrise într-un dialect care pare să fie
semitic apusean şi pare să aibă afinităţi cu canaanită din S; el numeşte acest
dialect „paleo-canaanit" (Orientalia s.n. 44, 1975, p. 361-374, în
special p. 376 ş.urm.). (*LIMBA VECHIULUI TESTAMENT.)
V. Istoria canaanită
Prezenţa popoarelor de limbă semitică în Palestina în
mileniul al 3-lea î.Cr. este atestată în mod explicit numai de două nume
semitice de locuri dintr-un text din epoca aceea: Ndi’, care conţine
elementul ‘il(u), „dumnezeu", şi n..k.., care începe cu ain,
„izvor, fântână"; amândouă aceste nume apar într-o scena dintr-un mormânt
egiptean din Dinastia a 5-a/6-a, cca. 2400 î.Cr.
Totuşi, este discutabil dacă acestea indica prezenţa
canaaniţilor şi nu se ştie când au apărut canaaniţii în Palestina. Este cert că
amoriţii şi canaaniţii erau bine stabiliţi în Siria-Palestina în jurul anului
2000 î.Cr. şi că la Ebla, în N Siriei, exista în jurul anului 2300 î.Cr. un
popor care vorbea o limbă semitică de NV.
În tot cursul mileniului al 2-lea î.Cr., Siria-Palestina a
fost împărţită între diferite oraşe-state canaanite/amorite. În Textele
execrative egiptene sunt menţionate multe nume de locuri şi domnitori din
secolul al 19-lea/18-lea. În ce priveşte organizarea unor state separate în
Palestina, în această perioadă patriarhală, vezi A. van Selms, Oudtestamentische
Studien 12, 1958 (Studies on the Book of Genesis), p. 192-197.
În timpul perioadei cca. 1500-1380 î.Cr. aceste state
mărunte au făcut parte din Imperiul asiatic al Egiptului; în secolul al 14-lea
cele din N au trecut sub suzeranitate hitită, în timp ce cele din S au rămas
formal egiptene. În prima parte a secolului al 13-lea î.Cr. Egiptul a
redobândit stăpânirea efectivă asupra Palestinei şi coastei Siriei (hitiţii au
reţinut Siria de N şi interioară), dar această stăpânire a slăbit cu trecerea
timpului (cf. H. Hengel, Geschichte Syriens, 1-3, 1965-70). Către
sfârşitul secolului al 13-lea Israel a întâmpinat opoziţie din partea
canaaniţilor/amoriţilor, dar nu şi din partea egiptenilor (cu excepţia raidului
abandonat al lui Merenptah). „Cucerirea" făcută de Ramses III, c. 1180
î.Cr., a fost un raid fulgerător, în special pe coastă şi pe rutele principale,
dar a fost superficial.
La sfârşitul secolului al 13-lea î.Cr. dominaţia
oraşelor-state canaanite/amorite, aflate în decădere, a fost zdruncinată de
tulburări politice. Israeliţii, sub conducerea lui Iosua, au intrat în
Palestina de V trecând peste Iordan şi au dobândit mai întâi control asupra
regiunii deluroase şi au înfrânt o serie de regi canaaniţi. Pentru evrei cucerirea
Canaanului a fost împlinirea unei promisiuni străvechi făcute strămoşilor lor
(Geneza 17:8; 28:4; 13-14; Exod 6:2-8). Ei trebuia să izgonească popoarele din
ţară, alungate de Dumnezeu, şi trebuia să-i nimicească pe cei care au rămas
(cf. Deuteronom 7:1, 2 ş.urm.); aceasta a fost o consecinţă a judecăţii divine
pentru multe secole de răutate persistentă a acestor popoare (Deuteronom 9:5,
cf. Geneza 15:16) şi nu a implicat nici un merit din partea Israelului.
Între timp, oamenii-mării din cronicile egiptene (între care
se includ filistenii) au distrus Imperiul hitit şi au străbătut Siria şi
Palestina, fiind opriţi la graniţa egipteană de Ramses III; unii, în special
*filistenii, s-au stabilit pe coasta Palestinei. În fine, pătrunderea arameilor
în Siria interioară a crescut în secolele care au urmat. Rezultatul a fost că
acum canaaniţii stăpâneau numai în Fenicia propriu-zisă, împreună cu porturile
sale, şi în câteva principate izolate din altă parte. Datorită circumstanţelor
restrictive noi, începând din secolul al 12-lea î.Cr., canaaniţii, care au
trăit până atunci în Epoca Bronzului, au devenit *fenicienii, forţa maritimă
din mileniul întâi î.Cr., concentraţi în regatele faimoase ale *Tirului şi
*Sidonului. În ce priveşte istoria canaaniţilor şi în special continuitatea lor
ca fenicieni, vezi Albright, BANE Vol., p. 328-362.
VI. Cultura canaanită
Cunoştinţele noastre despre această perioadă provin din două
surse principale: în primul rând, surse literare, din textele canaanite de N şi
babiloniene descoperite la *Ugarit (Ras Shamra, pe coasta siriană) şi fragmente
din alte părţi; în al doilea rând, surse arheologice, în sensul că unele
cunoştinţe au fost derivate din obiectele şi rămăşiţele excavate din oraşele şi
cimitirele din Siria şi Palestina.
a. Societatea canaanită
Majoritatea oraşelor-state canaanite au fost monarhii.
Regele avea puteri mari pentru stabilirea conducătorilor militari şi pentru
chemare la arme, pentru rechiziţionarea pământurilor şi arendarea lor în
schimbul serviciilor îndeplinite, pentru colectarea de impozite, inclusiv
zeciuieli, vămi, impozite pe proprietate etc. şi pentru a le impune supuşilor
săi să muncească la proiecte de interes naţional. Acest lucru este reflectat în
critica adusă de Samuel sistemului monarhic al popoarelor din jur (1 Samuel 8,
cca. 1050 î.Cr.) şi poate fi văzut limpede în tăbliţele de la Alalah (secolele
18-15 î.Cr.) şi Ugarit (secolele 14-13 î.Cr.) (vezi I. Mendelsohn, BASOR 143,
1956, p. 17-22). Problemele militare, religioase şi economice erau sub supravegherea
directă a regelui; regina era un personaj important şi uneori funcţionarii
înalţi făceau apel la ea; în statele mai mari, cum era Ugarit, curtea regală
era organizată complex (vezi A. F. Rainey, The Social Stratification of
Ugarit, 1962).
Unitatea de bază a societăţii a fost familia. Pentru
perioada secolelor 19-15 î.Cr., epopeile canaanite majore din Ugarit (vezi
*Literatura, mai jos) prezintă trăsăturile principale ale vieţii de familie
(vezi A. van Selms, Marriage and Family Life in Ugaritic Literature,
1954). Alte informaţii sunt oferite de documente legale din secolele al 14-lea
şi al 13-lea î.Cr. Între unităţile sociale mai mari, în afara asocierii
evidente a oraşelor cu satele învecinate (în statul Ugarit, vezi Virolleaud, Syria
21, 1940, p. 123-151, şi vezi C. H. Gordon, Ugaritic Literature, p.
124), pentru care putem face comparaţie cu delimitarea oraşelor şi satelor lor
asociate („suburbii") în Iosua 13 ş.urm., putem observa organizarea
răspândită a breslelor. Acestea cuprindeau producătorii principali (crescătorii
de vite, crescătorii de păsări, măcelarii şi brutarii), meşteşugarii (fierarii,
lucrătorii în cupru (sau bronz) şi argint, olarii, sculptorii şi constructorii
de case, corăbii şi care de război) şi comercianţii, atât cei locali cât şi cei
voiajori. Preoţii şi personalul de cult (vezi mai jos), cât şi muzicanţii,
aveau bresle sau grupuri ale lor; existau de asemenea câteva categorii speciale
de luptători. Câteva vârfuri de lance sau de suliţă găsite în Palestina poartă
inscripţii şi probabil că au aparţinut unor trupe de mercenari canaaniţi din
secolele al 12-lea şi al 11-lea î.d.Cr., cum au fost trupele comandate de
Sisera sau Iabin (Judecători 4 etc.); acestea ilustrează de asemenea folosirea
pe scară largă a scrierii alfabetice semitice apusene în Palestina, pe timpul
judecătorilor. S-a sugerat că în societatea canaanită din Palestina secolului
al 13-lea î.Cr. exista o distincţie netă între patricienii din clasa sus-pusă
şi oamenii de jos, şerbii semi-liberi, în contrast cu societatea israelită
relativ umilă şi omogenă; distincţia de clasă se poate să fie reflectată în
excavaţiile arheologice.
b. Literatura
Literatura este reprezentată în principal de textele
canaanite de N din *Ugarit. Acestea includ secţiuni lungi, dar neordonate şi
fragmentare, din Epopeea lui Baal (fapte şi isprăvi ale lui Baal sau Hadad)
care, din punct de vedere lingvistic, ne duc în urmă până în cca. 2000 î.Cr.;
legenda lui Aqhat (vicisitudinile singurului fiu al regelui bun Dan’e), datând
probabil din cca. 1800 î.Cr.; povestea Regelui Keret (în urma pierderii familei
el dobândeşte o soţie nouă, prin cucerire; de asemenea, el atrage mânia
zeilor), datând probabil din secolul al 16-lea î.Cr.; şi alte fragmente. Toate
copiile care există datează din secolele al 14-lea sau al 13-lea î.Cr.
Măiestria poetică a epopeilor vechi a demonstrat clar izul arhaic al unei mari
părţi din poezia ebraică din VT, în vocabularul folosit şi în cursul frazelor.
Pentru traduceri complete ale epopeilor, atât de importante pentru religiile
canaanite vechi, vezi C. H. Gordon, Ugaritic Literature, 1949; G. R.
Driver, Canaanite Myths and Legends, 1956; A. Caquot, M. Sznycer, A.
Herdner, Textes Ougaritiques I, 1974. Selecţiuni sunt date în ANET, p.
129-155 de către H. L. Ginsberg, iar în DOTT de către J. Gray.
c. Religia
Canaaniţii au avut un panteon vast, în fruntea căruia se
afla El. În practică un loc mai important era ocupat de *Baal (domn), adică
Hadad, zeul furtunii şi *Dagon, care aveau temple la Ugarit şi în altă parte.
Zeiţele *Aşera (Asherah), Astarte (*Ashtaroth) şi Anath - la fel ca şi Baal -
aveau personalităţi polivalente şi caractere violente; ele erau zeiţe ale
sexului şi ale războiului. Kothar-şi-Hasis a fost zeul-meşteşugar (cf. Vulcan),
şi existau o serie de alte zeităţi mai mici.
În Palestina au fost descoperite rămăşiţe ale unor temple la
Bet-Şean, Meghido, Lachiş, Sihem şi în special la Haţor (unde sunt cel puţin
trei temple), în afara celor din Siria, de la Qatna, Alalah sau Ugarit. Textele
ugaritice menţionează o serie de animale sacrificate zeilor: vite cornute, oi
(berbeci şi miei) şi păsări (inclusiv porumbei) - plus, desigur, libaţiuni.
Oasele de animale excavate în câteva locuri din Palestina vin în sprijinul
acestei afirmaţii.
Titlul de mare preot (rb khnm) este atestat pentru
religia canaanită din Ugarit. Este foarte posibil ca termenul qdsm din
textele ugaritice să desemneze prostituatele de la templele păgâne; în orice
caz, în timp ce qdsm constituiau o parte integrală a religiei canaanite,
ele erau interzise pentru Israel (Deuteronom 23:17-18 etc.). Sacrificiul uman
în religia canaanită din mileniul al 2-lea nu a fost dovedit încă cu
certitudine prin descoperiri arheologice, dar există indicaţii că era
practicat. Faptul că religia canaanită a făcut apel la elementele animalice şi
materiale ale naturii umane este arătat clar în textele ugaritice şi în textele
egiptene de origine sau de inspiraţie semitică; cf. Albright, Archaeology
and Religion of Israel, 1953, p. 75-77, 158-159, 197, n. 39; vezi de asemenea
*VIŢEL DE AUR. Când înţelegem semnificaţia deplină a acestui fapt devine şi mai
evident că din punct de vedere fizic şi spiritual cruzimile sofisticate ale
culturii canaanite decadente nu puteau coexista cu Israelul în formare, care
avea o misiune unică.
BIBLIOGRAFIE
A. R. Miliard, „The Canaanites", în POTT, p. 29-52.
Pentru descoperirile de la Ugarit, vezi articolele lui Schaeffer începând în
seria din 1929 şi seria de volume bine documentate Mission de Ras Shamra,
de Schaeffer, Virolleaud şi Nougayrol.
K.A.K.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu