călătoriile în vremurile biblice



CĂLĂTORIILE ÎN VREMURILE BIBLICE. Călătoriile în vremurile biblice erau determinate de accesibilitatea căilor terestre şi navale. La începuturile istoriei antice a Orientului Apropiat, în special în Mesopotamia şi în Egipt, râurile şi zonele de coastă ale mărilor au constituit cele mai bune mijloace pentru călătorii şi comerţ. Pentru a lega satele s-au făcut drumuri pentru călăreţi; la răscruci de drumuri au început să apară noi sate şi astfel acestea au continuat să se dezvolte în paralel. Popoarele care aveau acces la Mediterana erau privilegiate în ceea ce priveşte călătoriile maritime datorită climatului, structurii coastei şi accesului la alte zone (cf. 1 Împăraţi 9:26 ş.urm.; călătoriile lui Pavel). Palestina a constituit un cap de pod vital între Eurasia şi Africa atât pentru călătoriile pe uscat cât şi pentru cele pe mare, şi de aceea a jucat un rol important în comunicaţii şi în *comerţ. O dată cu instaurarea păcii romane şi a sistemului de drumuri, călătoriile în lumea biblică au fost uşurate foarte mult şi au avut un rol important în răspândirea Evangheliei.

I. În vremea Vechiului Testament

În prima perioadă a VT, călătoriile pe uscat au fost destul de limitate şi principalele grupuri care se deplasau pe uscat erau caravanele şi forţele militare. Deşi oamenii aveau tendinţa să rămână în ţinutul natal ca să nu-şi piardă poziţiile sociale, există dovezi de migraţii în grup la jumătatea Epocii Bronzului. Imperiul comercial de la *Ebla, destul de întins în ultima parte a mileniului al 3-lea, de la Mediterana până la Golful Persic, arată comunicaţii destul de bune şi posibilitatea călătoriilor în Orientul Apropiat încă înainte de epoca patriarhală.

Mai multe cuvinte ebr. sunt folosite pentru drumuri sau căi. Dintre acestea, derek, calea bătătorită cu picioarele, şi mesillah, nivelarea şi umplerea unei urme, sugerează cel mai bine caracterul drumurilor antice. Deşi dovezile nu sunt încă definitive, se pare că înainte de sistemul roman de drumuri nu se cunoştea tehnica de construcţie corectă a drumurilor. Până atunci drumurile au fost căi urmate cu regularitate de oameni şi animale. Unele căi erau întreţinute mai bine, cum erau cele care duceau la centre provinciale sau la cetăţile de refugiu (Deuteronom 19:3), dar prin aceasta se înţelegea în esenţă curăţirea pietrelor şi o nivelare limitată (cf. Isaia 40:3; 62:10). Tiglat-Pileser I (1115-1077 î.Cr.), regele *Asiriei, a folosit ingineri pentru a construi poduri şi drumuri nivelate pentru carele de război şi maşinile de asediu . Un scriitor egiptean din secolul anterior a descris drumurile din Palestina ca fiind „pline de bolovani şi pietre... acoperite de trestii, spini şi mărăcini" (ANET, p. 478a). Asemenea scrieri se referă la drumuri nepavate dar care puteau fi întreţinute. Chiar şi drumurile regale ale perşilor, inclusiv artera principală dintre Sardis şi Susa, lungă de 2.600 km, probabil că nu a fost pavată decât, poate, în imediata vecinătate a oraşelor. Străzile pavate se pare că au fost limitate la unele oraşe (de ex. Ninive, Babilon). Călătorii, caravanele, mesagerii oficiali şi armatele foloseau aceste căi, iar călătorii mergeau de obicei cu caravanele ca să fie în siguranţă (cf. Judecători 5:6).

De obicei călătorii mergeau pe jos, deşi asinii erau folosiţi încă din cele mai vechi timpuri atât pentru călărit cât şi ca animale de povară. Căruţele şi caii erau folosiţi pentru scopuri militare. Carul cu boi transporta greutăţi mari şi poate oameni (Geneza 46:5). În vremurile mai recente au fost folosite şi cămilele. Traficul riveran şi maritim a rămas unul dintre cele mai importante moduri de călătorie. Se cunosc prea puţine lucruri cu privire la locurile de odihnă, dar se pare că înainte de vremurile romane călătorii trebuiau să se îngrijească de mâncare şi adăpost (Iosua 9:3-14). Oamenii călătoreau în principal pentru a face comerţ, uneori pentru a participa la sărbători religioase. În unele cazuri întâlnim migraţii cauzate de război, foamete sau alte motive similare.

Drumurile pot fi clasificate ca drumuri internaţionale sau interne. Deseori drumurile locale făceau legătura între drumurile internaţionale, cum erau drumurile din Palestina care mergeau de la E la V, între „calea mării" (Isaia 9:1; aşa-numita Via Maris) şi „Drumul împărătesc" (Numeri 20:17). Via Maris mergea din Egipt de-a lungul coastei Palestinei până când cotea spre Meghido unde se împărţea, deşi drumul principal continua spre N până la Damasc şi apoi spre Mesopotamia. * „Drumul împărătesc" mergea tot pe direcţia N-S, între Bozrah în Edom şi Damasc, legând Arabia şi Egiptul cu ţinuturile din N. Drumuri mai puţin importante din Palestina mergeau paralel cu valea Iordanului şi cu culmile munţilor din centru. Numeroase drumuri de la E la V făceau legătura între aceste şosele, inclusiv drumul de la Ierusalim la Ierihon (vezi LOB). Călătoriile pe mare nu reprezentau ceva obişnuit în Israel, deşi unele corăbii au traversat coasta Palestinei venind de la Eţion-Gheber din Golful Aqabah. Fuga lui Iona arată că unii oameni călătoreau pe corăbii de transport în vremea VT (*CORĂBII ŞI BĂRCI; *COMERŢUL ŞI SCHIMBURILE ECONOMICE).

Drumurile internaţionale pe uscat făceau legătura între cetăţile importante din Egipt, Mesopotamia, Siria şi Asia Mică. Cele două şosele care treceau prin Palestina legau Arabia şi Egiptul cu Damascul. De aici un drum mergea spre Babilon, prin Tadmor (2 Cronici 8:4) şi Mari; un alt drum mergea spre N, la Carchemiş, spre V, la Haran şi Asur, apoi spre S la Babilon şi spre Golful Persic. În fine, un drum de la N de Carchemiş făcea legătura cu cetatea hitită Kanish din Asia Mică.

II. În vremurile Noului Testament

În vremea NT pacea şi autoritatea romană au făcut călătoriile relativ sigure şi constante. Lucrul acesta este demonstrat de simplul fapt că în evanghelii şi în Faptele Apostolilor călătoriile scurte şi lungi erau considerate normale. Deşi unii scriitori clasici dau impresia că în vremea aceea călătoriile, în special pe mare, trebuiau evitate, cei care cunoşteau cu adevărat lumea din zilele lor, cum sunt Pliniu şi Filon, confirmă tabloul din NT. Oamenii făceau planuri pentru călătorii întinse pe uscat şi pe mare şi le duceau la îndeplinire şi dădeau asigurări de întoarcere în ciuda distanţelor mari implicate (de ex. Romani 15:24-25; Faptele Apostolilor 15:36; 18:18-21). Aceste călătorii aveau loc în interiorul Imperiului roman: călătoriile în ţări străine, deşi nu erau necunoscute, constituiau o excepţie.

Evangheliile indică deplasări regulate ale oamenilor în Palestina, inclusiv vizite anuale la Ierusalim cu ocazia Paştelor (Luca 1:39; 2:3-5, 41 ş.urm.; propovăduirea lui Isus). Aceste călătorii erau făcute de obicei, pe jos şi ţineau mai multe zile, de ex. 5 zile de la Nazaret la Ierusalim. Întrucât sistemul de drumuri romane nu a fost extins în Palestina decât în ultima parte a secolului 1 d.Cr., călătoriile interne trebuie să fi avut loc pe drumurile vechi (IEJ 1, 1950, p. 54 ş.urm.). Oamenii călătoreau de asemenea spre Palestina sau din Palestina (Matei 2:1, 13-15). Cele mai importante sunt călătoriile lui *Pavel. El a folosit la maxim accesul liber la călătorie în interiorul lumii romane. Subvenţiile stăpânirii romane pentru transporturi maritime, faptul că Cezar August a exterminat piraţii de pe mare şi bandiţii de pe uscat, sistemul extensiv de drumuri care duceau la Roma, toate acestea i-au ajutat pe primii creştini care călătoreau. De fapt, creştinismul s-a răspândit la început de-a lungul drumurilor principale care duceau la Roma. Călătoria spre E, cu abaterea în Macedonia în urma călăuzirii divine (Faptele Apostolilor 16:6-10), ilustrează lucrul acesta; drumul trecea prin Cezarea, prin Antiohia Siriei, Tars, Derbe, Iconia, Antiohia Pisidiei, Laodicea, Efes, pe mare spre Corint şi apoi spre Brundisium sau Puteoli, şi pe uscat, pe Via Appia, până la Roma.

Via Appia a fost prima şosea romană importantă ; construcţia ei a început în 312 î.Cr. Aceste drumuri, bine planificate şi construite, mergând pe cât posibil în linie dreaptă, au oferit condiţii de călătorie neegalate până la construirea căilor ferate, multe secole mai târziu. Drumurile principale erau pavate şi aveau o lăţime de 6-8 m; drumurile secundare acoperite cu nisip sau pietriş, aveau şanţuri pe margini, la o distanţă de 6 sau 3 m, şi aveau suprafaţa curbată. Datorită importanţei strategice, aceste drumuri erau construite de obicei de armată, deşi în anul 22 î.Cr. Cezar August a numit o comisie permanentă care să se ocupe de drumuri. Josephus scrie că Vespasian a avut topometri care au însoţit armata sa în timpul primei revolte a evreilor (BJ 3.118). Pietre de hotar la fiecare 1.000 de paşi (1480 m) marcau distanţa de la capătul drumului până la oraşul cel mai apropiat. Acestea sunt surse de informaţii importante în zilele noastre. Hărţi ale drumurilor şi liste cu locuri de odihnă şi distanţe pe uscat şi pe mare erau puse la dispoziţia călătorilor ca să-şi poată planifica itinerariul. Au fost descoperite asemenea itinerarii, mai mult sau mai puţin complete, datând din perioade care au urmat după perioada NT, dar ele trebuie să fi existat cu mult înainte întrucât este evident că Strabo (64 î.d.Cr-19 d.Cr.) şi alţi geografi au extras informaţii din ele.

În afară de armată, sistemul de drumuri era folosit de poşta imperială şi de alţi călători. Serviciul de curieri regali transporta nu numai mesaje ci şi persoane oficiale. Călătorii de rând trebuiau să se îngrijească singuri de felul în care aveau să călătorească, la fel ca şi persoanele particulare care doreau să trimită scrisori altora, ca în cazul lui Pavel. Locuri de odihnă cu cai odihniţi erau pregătite în oraşe sau la fiecare 25 de mile romane. Şi acestea erau rezervate numai pentru curieri şi persoane oficiale. Călătorii de rând puteau sta la hanuri particulare. Unele hanuri asigurau mâncare şi cazare; altele asigurau numai un loc de dormit. Hanurile din provinciile de E se pare că erau de calitate superioară, dar imaginea generală pe care o avem despre hanuri şi hangii sugerează un standard în general scăzut. Multe hanuri nu se deosebeau prea mult de nişte case de toleranţă. De aceea se pune accent în scrierile creştine vechi pe *ospitalitate. Distanţele obişnuite parcurse într-o zi erau 16 mile, pe jos, sau circa 25 de mile pe cal sau cu căruţa. În unele ocazii curierii sau persoanele oficiale au parcurs 100 de mile într-o zi, iar pe de altă parte, scrisorile către Cicero din Siria au ajuns în 50 şi, respectiv, 100 de zile. Lunile de iarnă limitau sau opreau complet călătoriile, în special în regiunile de munte sau de podiş, la fel cum navigaţia înceta între mijlocul lunii noiembrie şi mijlocul lunii martie; având loc, de preferinţă, navigaţia între 26 mai şi 14 septembrie (Faptele Apostolilor 27:9 ş.urm.). Vânturile dominante determinau de asemenea cursul urmat de corăbii. Pavel a folosit corăbii comerciale, a căror deplasare era reglementată în funcţie de încărcătură, şi se pare că a evitat corăbiile care erau rezervate în mod special pentru evreii din Diaspora pentru a-i transporta la Ierusalim de Paşte (Faptele Apostolilor 20:1 ş.urm.). Ultima lui călătorie la Roma a avut loc cu două corăbii de transportat grâne (*CORĂBII ŞI BĂRCI).

Călătoriile pe uscat erau similare cu cele din vremurile VT. Majoritatea oamenilor călătoreau pe jos. Persoanele oficiale care aveau un permis special puteau folosi sistemul de curieri - atât caii cât şi căruţele. Erau folosite diferite căruţe uşoare (cf. Faptele Apostolilor 8:29 - o căruţă de călătorie?) şi unii călători de rând călătoreau în căruţe grele trase de boi, fie că erau acoperite, fie descoperite. Exista chiar un fel de căruţă pe care să o conduci singur, numită essedum! Calul, acoperit cu o pânză, dar fără şa, era folosit de mesageri, de trupe (vezi Faptele Apostolilor 23:23 ş.urm., 32) şi de unii călători; asinul a continuat să fie un animal de povară, ca şi în zilele noastre. În vremea NT era obişnuit ca oamenii să călătorească atât singuri cât şi în grup. Oamenii care călătoreau în imperiu erau oficialităţi guvernamentale, comercianţi, lucrători care căutau de lucru, mai ales în oraşele mari, studenţi care mergeau spre centrele de studiu şi infirmi care căutau sanctuarii unde să fie vindecaţi. Grupuri mari de oameni călătoreau ca să participe la jocuri sau la sărbători religioase importante. Acestea includeau nu numai sărbătorile evreieşti ci şi evenimentele majore din Grecia şi Italia. Printre călători trebuie, de asemenea menţionaţi şi primii creştini care au folosit mijloacele romane ca să răspândească Evanghelia şi ca să menţină corespondenţă unii cu alţii.

BIBLIOGRAFIE
LOB; M. Avi-Yonah, „The Development of the Roman Road System in Palestine", IEJ 1, 1950-1; C. Singers.a. (ed.), A History of Technology, 1, 1967; 2, 1972; D. Baly, The Geography of the Bible, 1967; L. Casson, Travel in the Ancient World, 1974.

G.G.G.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: