căderea



CĂDEREA.

I. Relatarea biblică

Istoria Căderii omului, prezentată în Geneza 3, descrie felul în care primii părinţi ai omenirii, fiind ispitiţi de şarpe, au încălcat porunca precisă a lui Dumnezeu de a nu mânca din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului. În acest prim păcat este prezentă esenţa oricărui păcat: după ce a fost ispitit să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu („Oare a zis Dumnezeu cu adevărat...?), omul este condus la necredinţă („Nu vei muri") şi apoi la neascultare (ei „au mâncat"). Păcatul este rebeliunea omului împotriva autorităţii lui Dumnezeu şi mândria cauzată de propria sa mulţumire de sine („veţi fi ca Dumnezeu"). Păcatul are două consecinţe: mai întâi, conştiinţa vinovăţiei şi separarea imediată de Dumnezeu (ei „s-au ascuns"), cu care au avut până atunci părtăşie zilnică nestânjenită; în al doilea rând, blestemul, condamnarea la trudă, necaz şi moarte pentru om şi, în mod inevitabil, pentru toată creaţiunea a cărei coroană este omul.

II. Efectul asupra omului

De atunci încoace omul este o creatură pervertită. Prin faptul că s-a revoltat împotriva scopului existenţei sale, care este să trăiască şi să acţioneze în totalitate pentru gloria Creatorului său suveran şi binevoitor şi să împlinească voia Lui, omul a încetat să fie cu adevărat om. Adevărata caracteristică a omului este asemănarea cu chipul lui Dumnezeu după care a fost creat. Acest chip al lui Dumnezeu este manifestat în capacitatea originală a omului de a avea părtăşie cu Creatorul său; în faptul că s-a bucurat numai de ceea ce este bine; în caracterul său raţional care face posibil ca numai el, dintre toate creaturile, să audă şi să primească Cuvântul lui Dumnezeu; în cunoaşterea adevărului şi în libertatea pe care o asigură acea cunoaştere; în ascultare de mandatul lui ca şi lider al creaţiei lui Dumnezeu de a avea stăpânire peste orice făptură vie şi de a supune pământul.

Cu toate acestea, oricât de mult s-ar răzvrăti împotriva chipului lui Dumnezeu care a fost imprimat în el, omul nu-l poate şterge, deoarece face parte din însăşi constituţia lui ca om. Acest chip este evident, de exemplu, în căutarea cunoaşterii ştiinţifice, în strunirea forţelor naturii şi în dezvoltarea culturii, artei şi civilizaţiei. Dar în acelaşi timp, eforturile omului căzut sunt blestemate cu nemulţumire. Această nemulţumire este ea însăşi o dovadă a caracterului pervers al inimii umane. Istoria arată că însăşi progresul şi descoperirile care au promis cel mai mult omenirii, au adus un rău şi mai mare prin folosirea lor greşită. Omul care nu-L iubeşte pe Dumnezeu nu-i iubeşte nici pe semenii săi. Este animat de motive egoiste. Chipul lui Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al omului, se imprimă în el. Rezultatul Căderii este că acum omul cunoaşte binele şi răul.

Efectele psihologice şi etice ale Căderii nu sunt descrise nicăieri mai plastic decât în Romani 1:18 ş.urm. Toţi oamenii, indiferent cât de păcătoşi sau de nelegiuiţi ar fi, cunosc adevărul despre Dumnezeu şi despre ei înşişi; dar ei suprimă acest adevăr cu răutate (v. 18). Şi acesta este un adevăr de netăgăduit întrucât „puterea veşnică şi Dumnezeirea" Creatorului sunt manifestate atât în oameni, prin însăşi faptul că sunt creaturi ale lui Dumnezeu, făcute după chipul Lui, cât şi în jurul lor, în ordinea creată din univers, care depune mărturie elocventă că este creaţia lui Dumnezeu (v. 19 ş.urm.; cf. Psalmul 19:1 ş.urm.). În esenţă, deci, starea omului nu este una de ignorantă ci de cunoaştere. Condamnarea lui se datorează faptului că iubeşte întunericul şi nu lumina. Refuzul lui de a-L glorifica pe Dumnezeu ca Dumnezeu şi lipsa lui de recunoştinţă l-au dus la vanitate intelectuală şi la zădărnicie. În mod arogant s-a declarat înţelept şi de fapt a ajuns nebun (Romani 1:21 ş.urm.). După ce s-a îndepărat în mod intenţionat de Creator, singurul în care poate fi găsit sensul existenţei, omul trebuie să caute sensul în altă parte, deoarece finitudinea sa de creatură face să-i fie imposibil să înceteze de a mai fi o creatură religioasa. Căutarea omului devine tot mai nesăbuită şi mai degradantă. Îl duce până la iraţionalitatea crasă a superstiţiei şi idolatriei, la răutate şi la vicii nenaturale şi la toate relele sociale şi universale care dau naştere la ura şi mizeria care desfigurează lumea noastră. Pe scurt, Căderea a răsturnat adevărata demnitate a omului (Romani 1:23 ş.urm.).

III. Doctrina biblică

Se va vedea că doctrina biblică despre Cădere contrazice total concepţia modernă despre om ca o fiinţă care, printr-un proces încet de dezvoltare evoluţionistă, a reuşit să se ridice din teama primitivă şi din ignoranţa oarbă a originii sale umile, ajungând pe culmile semeţe ale sensibilităţii şi înţelegerii religioase. Dar Biblia nu descrie un om care s-a ridicat, ci unul care a căzut, un om aflat într-o situaţie cât se poate de disperată. Numai în contextul acesta capătă semnificaţia adecvată acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu în Cristos. Când îşi însuşeşte în mod recunoscător prin credinţă lucrarea ispăşitoare a lui Cristos, omul primeşte din nou ceea ce a pierdut prin Cădere: îi este redată demnitatea adevărată care îi era destinată, primeşte din nou un scop în viaţă, chipul lui Dumnezeu este restaurat şi se deschide din nou o cale către paradisul părtăşiei intime cu Dumnezeu.

IV. Dezvoltarea istorică

În istoria Bisericii, controversa clasică cu privire la natura Căderii şi efectele ei este cea purtată de Augustin, la începutul secolului al 5-lea, cu adepţii ereziei Pelagiene. Aceştia din urmă susţineau că păcatul lui Adam l-a afectat numai pe el însuşi şi nu întreaga rasă umană, că fiecare individ se naşte liber faţă de păcat şi în stare, prin puterea sa, să trăiască o viaţă fără păcat, şi că există oameni care au reuşit să facă lucrul acesta. Controversa şi implicaţiile ei pot fi studiate în scrierile anti-pelagiene ale lui Augustin. Pelagianismul, cu proclamarea întregii capacităţi a omului, a reapărut în învăţăturile Socinianismului din secolul al 16-lea şi al 17-lea, şi continuă să existe sub masca religiei umaniste moderne.

O poziţie de mijloc este adoptată de Biserica Romano-Catolică, a cărei învăţătură afirmă că prin Cădere omul a pierdut darul supranatural al neprihănirii originale care nu i-a aparţinut de drept fiinţei sale umane, ci a fost ceva dat de Dumnezeu în plus (donum superadditum), iar consecinţa este că, în urma Căderii, omul a rămas în starea sa naturală în care a fost creat (in puris nacuralibus): el a suferit o nenorocire cu caracter negativ şi nu pozitiv; el a suferit privare şi nu depravare. Această învăţătură deschide uşa pentru afirmarea capacităţii omului şi a necesităţii ca omul neregenerat (nenăscut din nou) să contribuie prin faptele sale bune la realizarea mântuirii sale (semi-pelagianism, sinergism), o trăsătură caracteristică a teologiei romano-catolice despre om şi despre har. Pentru o expunere a concepţiei romano-catolice, vezi H. J. Richards, „The Creation and Fall", în Scripture 8, 1956, p. 109-115.

Deşi reţine concepţia despre om ca o fiinţă căzută, teologia liberală contemporană neagă istoricitatea evenimentului Căderii. Orice om, afirmă ea, este propriul său Adam. În mod asemănător, anumite forme de filozofie existenţialistă modernă - care este în esenţă o respingere a obiectivismului istoric - sunt gata să folosească termenul „cădere" sau „stare de cădere" pentru a descrie starea subiectivă în care se găseşte omul în mod pesimist. Dar un concept nedefinit, care nu este legat de evenimentul istoric, nu explică nimic. Este cert că NT consideră Căderea ca un eveniment precis din istoria umană - un eveniment cu consecinţe atât de importante pentru întreaga rasă umană încât este pus alături şi explică celălalt eveniment crucial din istorie, anume, venirea lui Cristos pentru a mântui lumea (vezi Romani 5:12 ş.urm.; 1 Corinteni 15:21 ş.urm.). Omenirea, împreună cu restul creaţiei, aşteaptă evenimentul al treilea şi ultimul din istorie, a doua venire a lui Cristos, la sfârşitul epocii prezente, când efectele Căderii vor fi abolite definitiv, necredincioşii vor fi judecaţi pentru veşnicie - iar creaţia nouă, împreună cu cerurile noi şi cu un pământ nou în care va locui neprihănirea, va fi instaurată potrivit cu scopul neschimbător al Dumnezeului atotputernic (vezi Faptele Apostolilor 3:20 ş.urm.; Romani 8:19 ş.urm.; 2 Petru 3:13; Apocalipsa 21-22). Astfel, prin harul lui Dumnezeu, tot ce a fost pierdut prin Adam, şi încă mult mai mult decât atât, este restaurat în Cristos. (*PĂCAT.)

BIBLIOGRAFIE
N. P. Williams, The Ideas of the Fall and of Original Sin, 1927; J. G. Machen, The Christian View of Man, 1937, cap. 14; J. Murray, The Imputation of Adam’s Sin, 1959.

P.E.H.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: