blasfemie, hulă
BLASFEMIE, HULĂ
I. În Vechiul Testament
Înţelesul de bază al cuvântului este un afront, o acţiune
prin care onoarea lui Dumnezeu este insultată de om. Obiectul acţiunii verbului
îl constituie Numele lui Dumnezeu, care este blestemat sau insultat în loc să
fie onorat. (Comparaţi expresia biblică şi rabinică obişnuită: „Binecuvântat
eşti Tu, o, Doamne".) Pedeapsa pentru blasfemie era moartea prin împroşcare
cu pietre (Levitic 24:10-23; 1 Împăraţi 21:9 ş.urm.; Faptele Apostolilor 6:11;
7:58).
În primul text, omul care păcătuieşte în felul acesta este
doar pe jumătate evreu; în general, blasfemia este comisă de păgâni (2 Împăraţi
19:6, 22 = Isaia 37:6, 23; Psalmul 44:16; 74:10, 18; Isaia 52:5), determinaţi
uneori de exemplul rău şi de lipsurile morale ale poporului lui Dumnezeu (2
Samuel 12:14). De aici rezultă că, atunci când poporul lui Dumnezeu cade în
idolatrie, este considerat vinovat de blasfemie, ca şi păgânii (Isaia 65:7;
Ezechiel 20:27). Destinul special al poporului Israel este să slăvească numele
lui Iahve (vezi G. F. Moore, Judaism, 2, 1927-1930, p. 103), dar numele
lui Iahve este profanat de poporul necredincios şi neascultător.
II. În Noul Testament
Aici întâlnim o extindere a sensului cuvântului. Dumnezeu
poate fi hulit şi în reprezentanţii Săi. Cuvântul este folosit în sensul acesta
de Moise (Faptele Apostolilor 6:11), Pavel (Romani 3:8; 1 Corinteni 4:12;
10:30) şi în special de Domnul Isus, în lucrarea Sa de iertare (Marcu 2:7 şi
textele paralele), la *judecata Sa (Marcu 14:61-64) şi la Calvar (Matei 27:39;
Luca 23:39). Deoarece aceşti reprezentanţi întruchipează adevărul lui Dumnezeu
Însuşi (într-un mod unic, în cazul Domnului nostru), o insultă la adresa lor şi
a învăţăturii lor este îndreptată de fapt împotriva lui Dumnezeu, în numele
căruia vorbesc (vezi Matei 10:40; Luca 10:16). Saul din Tars a tunat şi a
fulgerat împotriva primilor urmaşi ai lui Isus şi a încercat să-i oblige să hulească,
adică, să blesteme Numele Mântuitorului (Faptele Apostolilor 24:17) şi în felul
acesta să renunţe la jurămlntul de la botez când au mărturisit că „Isus este
Domnul" (cf. 1 Corinteni 12:3; Iacov 2:7). Zelul său, greşit direcţionat,
nu a fost îndreptat doar împotriva Bisericii, ci împotriva Domnului Însuşi (1
Timotei 1:13; cf. Faptele Apostolilor 9:4).
Termenul este de asemenea folosit, într-un sens mai puţin drastic, cu referire la vorbirea batjocoritoare la adresa oamenilor (de ex. Marcu 3:28; 7:22; Efeseni 4:31; Coloseni 3:8; Tit 3:2). În acest caz traducerea cea mai potrivită este „batjocură, abuz". Aceste versete condamnă un viciu răspândit; dar avertismentul poate fi încadrat într-un context teologic şi etic, dacă ţinem cont de Iacov 3:9. Nu este permis ca oamenii să fie blestemaţi deoarece în ei, ca oameni, este întipărit „chipul" lui Dumnezeu şi omul este, într-un anumit sens, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ (cf. Geneza 9:6).
Există două texte problematice. 2 Petru 2:10-11 vorbeşte
despre blasfemia împotriva „dregătoriilor" în altă traducere, „cei
slăviţi", pe care îngerii nu îndrăznesc să-i vorbească de rău. Probabil că
aici textul se referă la forţele angelice rele împotriva cărora se presupune că
îşi îndreptau insultele învăţătorii falşi (cf. Iuda 8). Blasfemia împotriva
Duhului Sfânt (Matei 12:32; Marcu 3:29) atrage după sine sentinţa îngrozitoare,
potrivit căreia păcătosul este „vinovat de păcatul etern" care nu poate fi
iertat, Versetul acesta este un avertisment solemn împotriva respingerii
persistente şi deliberate a chemării Duhului Sfânt la mântuirea în Cristos.
Lipsa de răspuns din partea omului duce în mod inevitabil la o stare de
insensibilitate morală şi la o confuzie cu privire la problemele morale, în
care răul este îmbrăţişat de parcă ar fi bine („Vai de cei ce numesc răul
bine", cf. Isaia 5:18-20; Ioan 3:19). Un exemplu de o asemenea atitudine
este atitudinea fariseilor, care au atribuit lui Satan lucrările milostive ale
lui Isus. Cu o asemenea atitudine, pocăinţa nu este posibilă pentru inima
împietrită, deoarece nu mai este posibilă recunoaşterea păcatului iar oferta
îndurării lui Dumnezeu este refuzată categoric. A fi în această stare
periculoasă înseamnă a te separa de sursa iertării. Herbert adaugă o notă
pastorală folositoare: „Oamenilor care sunt tulburaţi în suflet de teama că au
comis păcatul împotriva Duhului Sfânt ar trebui să li se spună, în majoritatea
cazurilor, că tulburarea inimii lor este o dovadă că nu au comis acel
păcat" (TWBR, p. 32).
BIBLIOGRAFIE
HDB, 1, p. 109; H.W.Beyer, TDNT 1, p. 621- 625; H. Währisch,
C. Brown, W. Mundle în NIDNTT 3, p. 340-347.
R.P.M.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu