Biserica



BISERICA.

I. Înţelesul termenului

Cuvântul englezesc „church" (biserică) este derivat din adjectivul gr. kyriakos, folosit în unele expresii cum stat kyriakon doma sau kyriake oikia, care înseamnă „casa Domnului", adică, un loc de închinare pentru creştini (în limba română cuvântul „biserică" este derivat de la cuvântul latin basilica n.tr.). În NT, însă, cuvântul „biserică" redă termenul gr. ekklesia, care desemnează cel mai adesea o adunare locală de creştini, dar nu desemnează niciodată o clădire. Deşi noi vorbim adesea despre aceste adunări în sens colectiv şi le numim biserici NT sau Biserica primară, nici un scriitor al NT nu foloseşte ekklesia în acest sens colectiv. O ekklesia era o întrunire sau o adunare. Cuvântul era folosit în mod obişnuit pentru adunările publice ale cetăţenilor convocate după necesitate, adunări care se ţineau în toate cetăţile din afara Iudeii în care a fost sădită Evanghelia (de ex. Faptele Apostolilor 19:39); termenul ekklesia a fost folosit de asemenea la evrei (LXX) pentru *„adunarea" lui Israel care a fost constituită la Sinai şi pentru adunarea care se întrunea înaintea Domnului la sărbătorile anuale, adunare alcătuită din bărbaţii care reprezentau familiile (Faptele Apostolilor 7:38).

În Faptele Apostolilor, Iacov, 3 Ioan, Apocalipsa şi în primele Epistole ale lui Pavel, „biserica" este întotdeauna o anumită adunare locală. Afirmaţia „Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galilea şi Samaria" (Faptele Apostolilor 9:31), poate părea o excepţie, dar s-ar putea ca singularul să fie distributiv (vezi Galateni 1:22) sau, mai probabil, singularul apare pentru că versetul încheie o secţiune despre felul în care „biserica din Ierusalim" (Faptele Apostolilor 8:1) a fost persecutată şi membrii ei au fost împrăştiaţi. Deşi fiecare adunare locală este „biserica lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1:2), Pavel nu foloseşte acest termen în legătura cu doctrina sa despre justificare sau mântuire, termenul remarcându-se prin absenţa sa din discuţia lui Pavel despre Israel şi despre Neamuri, în Romani 9-11. Dar în Epistolele de mai târziu, în Coloseni şi Efeseni, Pavel generalizează folosirea termenului „biserică" pentru a indica nu o biserică ecumenică, ci semnificaţia spirituală şi cerească a fiecărui „trup" local care îl are pe Cristos drept „Cap", şi prin care Dumnezeu demonstrează înţelepciunea Sa felurită prin crearea „unui om nou" din toate rasele şi clasele sociale. În planul lui Dumnezeu există o singură biserică, o singură adunare a tuturor sub conducerea lui Cristos. Dar pe pământ ea se manifestă într-o formă plurală, oriunde doi sau trei se adună în Numele Lui. Nu este nevoie să explicăm unicitatea şi pluralitatea bisericii. La fel ca şi credinciosul, biserica este atât locală cât şi „în cer". În Evrei 12:23 găsim o imagine a „adunării" (ekklesia) cereşti, dar aceasta este bazată pe modelul „adunării lui Israel" la Sinai şi nu se ştie cu certitudine dacă „întâi născuţi" care o alcătuiesc sunt oameni sau fiinţe cereşti. De asemenea, „biserica" despre care vorbeşte Isus în Matei 16:18 se poate să nu fie identică cu ceea ce înţelege Pavel prin „biserică". Se poate ca Isus să Se fi referit la întrunirea apostolilor Săi pentru a forma, sub conducerea Lui, casa restaurată a lui David (cf. Matei 19:28; Faptele Apostolilor 15:16), prin care avea să vină mântuirea la Neamuri (Romani 15:12) (în Matei 18:17 cuvântul „biserică" se referă la sinagogă.) Pavel compară biserica locală cu un *trup ale cărui mădulare sunt dependente unele de altele (1 Corinteni 12:12 ş.urm.) şi cu o clădire care este construită, în special cu un *templu pentru Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:10 ş.urm.). Sunt folosite metafore care se referă la creştere sau la imaginea unei turme care este hrănită (Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2). „Biserica" nu este sinonimă cu „poporul lui Dumnezeu"; dimpotrivă, este o activitate a „poporului lui Dumnezeu". Imagini cum sunt „străini şi exilaţi" (1 Petru 2:11) se aplică la poporul lui Dumnezeu în lume, dar nu descriu biserica, adică, oamenii adunaţi care îl au pe Cristos în mijlocul lor (Matei 18:20; Evrei 2:12).

II. Biserica din Ierusalim

Biserica, în sensul creştin, a apărut pentru prima dată în Ierusalim, după înălţarea lui Isus. A fost alcătuită din grupul de ucenici ai lui Isus, majoritatea lor fiind galileeni, împreună cu cei care au primit propovăduirea apostolilor în Ierusalim. Membrii bisericii s-au considerat rămăşiţa aleasă a lui Israel, destinată să găsească mântuirea în Sion (Ioel 2:32; Faptele Apostolilor 2:17 ş.urm.) şi să restaureze cortul lui David, pe care Isus Însuşi a promis că-l va construi (Faptele Apostolilor 15:16; Matei 16:18). Astfel, Ierusalimul a fost locul rânduit de Dumnezeu pentru cei care au aşteptat împlinirea finală a tuturor promisiunilor lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 3:21), Din punct de vedere exterior, grupul de credincioşi botezaţi au fost ca o partidă în cadrul iudaismului. Un orator de profesie a numit o „partida nazarinenilor" (Faptele Apostolilor 24:5, 14; cf. 18:22), în timp ce aderenţii au numit crezul lor distinctiv *„Calea". A fost tolerată într-o măsură mai mare sau mai mică de iudaism în timpul celor 30 de ani de existenţă în Iudea, cu excepţia ocaziilor când autorităţile evreieşti au fost neliniştite de fraternizarea cu bisericile celor dintre Neamuri din străinătate. Trebuie să remarcăm caracterul în esenţă iudaic al bisericii din Ierusalim. Membrii ei au acceptat obligaţiile Legii şi închinarea la Templu. Crezul lor distinctiv a fost că Isus din Nazaret este Mesia al Israelului, că Dumnezeu Însuşi a confirmat aceasta prin faptul că L-a înviat din morţi după ce a suferit pentru răscumpărarea Israelului, şi că „ziua cea mare şi înfricoşată" a Domnului a sosit deja şi avea să culmineze cu arătarea finală a lui Mesia în glorie, ca să judece.

Practicile caracteristice includeau botezul în numele lui Isus, participarea regulată la învăţăturile date de apostoli şi „părtăşia" în familii, pe care Luca o descrie ca „frângerea pâinii şi rugăciuni" (Faptele Apostolilor 2:41-46). Prima conducere a bisericii a fost alcătuită din cei doisprezece apostoli (galileeni), în special *Petru şi *Ioan, dar curând după aceea a fost înlocuită cu conducerea *bătrânilor, după obiceiul evreiesc, iar în fruntea lor era *Iacov, fratele Domnului (Galateni 2:9; Faptele Apostolilor 15:6 ş.urm.). Preşedinţia lui Iacov s-a întins pe durata celei mai mari părţi a vieţii bisericii din Ierusalim, începând probabil din anii 30 (Galateni 1:19; cf. Faptele Apostolilor 12:17) până la executarea lui în jurul anului 62 d.Cr. Se poate să fi fost asociată cu concepţiile mesianice ale bisericii. *„Tronul lui David" era între evrei o speranţă mai literală decât ne dăm noi seama, iar Iacov era de asemenea din „casa lui David". Oare a fost el considerat un Protector legitim, sau Prinţ moştenitor, până la întoarcerea lui Mesia în persoană? Eusebiu scrie că un văr al lui Isus, Simeon, fiul lui Clopa, l-a succedat pe Iacov în funcţia de preşedinte şi că Vespasian, după cucerirea Ierusalimului în anul 70 d.Cr. a poruncit să fie căutaţi toţi cei din familia lui David, ca să nu mai rămână printre evrei nici unul din familia regală (EH 3.11-12).

Biserica a crescut numeric (Faptele Apostolilor 21:20) şi a inclus între membrii săi chiar preoţi şi farisei (6:7; 15:5). La început a inclus de asemenea mulţi *elenizatori, evrei de limbă greacă din Diaspora care au venit ca pelerini la sărbători sau care, pentru diferite motive, locuiau la Ierusalim. Evreii aceştia erau adesea mai bogaţi decât cei din Ierusalim şi dădeau dovadă de evlavie prin aducerea de „milostenii pentru neamul lor" (vezi Faptele Apostolilor 24:17). Când biserica a adoptat practica ajutorării reciproce, un binefăcător din Cipru a fost *Barnaba (Faptele Apostolilor 4:34-37), iar când a fost nevoie de un comitet care să împartă ajutoarele, cei şapte bărbaţi aleşi au fost din această categorie, dacă judecăm după numele lor (6:5). Se pare că tocmai prin acest element elen a trecut Evanghelia dincolo de limitele înguste ale creştinismului iudaic şi a creat râuri noi în teritorii străine. *Ştefan, unul dintre cei şapte, a ajuns într-o dezbatere într-o sinagogă elenă din Ierusalim (în care Saul din Tars se poate să fi fost membru) şi a fost acuzat înaintea Sinedriului că ar fi hulit Templul şi Legea lui Moise. Cuvântul lui de apărare arată o atitudine liberală faţă de inviolabilitatea Templului, şi se pare că persecuţia care a urmat după moartea lui a fost îndreptată împotriva tendinţelor de acest gen dintre credincioşii eleni şi nu împotriva creştinismului apostolic care respecta Legea sau împotriva apostolilor care au rămas în Ierusalim când ceilalţi au fost „împrăştiaţi". *Filip, un altul dintre cei şapte, a dus Evanghelia în Samaria şi, după ce l-a botezat pe famenul străin în apropierea vechii cetăţi filistene Gaza, a continuat să predice în zona de coastă, până când a ajuns la Cezarea, care era în majoritate păgână şi unde, la scurtă vreme după aceea, Petru a constatat că acceptă la botez ne-evrei netăiaţi împrejur.

Este semnificativ faptul că elenizatorii sunt cei care au mers de la Ierusalim în Antiohia şi acolo au predicat celor dintre ne-evrei, fără nici o obligaţie faţă de Legea lui Moise. După Ştefan, se pare că elementul elen din biserica din Ierusalim a dispărut şi caracterul iudaic a fost dominant. Unii dintre membrii ei nu au aprobat faptul că Evanghelia a fost vestită Neamurilor, fără obligaţia de a respecta Legea, şi de aceea au mers la bisericile nou formate ca să-şi impună punctul lor de vedere (Faptele Apostolilor 15:1; Galateni 2:12; 6:12 ş.urm.). Oficial, însă, biserica din Ierusalim a aprobat nu numai misiunea lui Filip în Samaria şi botezul lui Corneliu la Cezarea, ci şi concepţia (politica) noii biserici din Antiohia şi a misionarilor ei. În jurul anului 49 d.Cr. a fost convocat în mod oficial un *Conciliu al bisericii de la Ierusalim pentru a decide ce ar trebui să li se ceară „acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu". S-a hotărât că, în timp ce credincioşii evrei aveau să continue să-şi taie împrejur copiii şi aveau să continue să respecte toată Legea, cerinţele acestea nu trebuie impuse credincioşilor dintre Neamuri, deşi acestora ar trebui să li se ceară să facă anumite concesii considerentelor evreieşti pentru a facilita părtăşia la masă a celor două grupuri, şi să li se ceară să respecte Legea în ce priveşte curăţia sexuală (Faptele Apostolilor 15:20, 29; 21:21-25). Desfăşurarea lucrărilor conciliului reflectă primatul Ierusalimului în probleme de credinţă şi morală. De fapt, în prima generaţie biserica din Ierusalim a fost, prin excelenţă, „biserica" (vezi Faptele Apostolilor 18:22, unde se referă la biserica din Ierusalim). Lucrul acesta poate fi observat în atitudinea lui Pavel (Galateni 1:13; Filipeni 3:6), pe care a imprimat-o în bisericile întemeiate de el (Romani 15:27). Ultima lui vizită la Ierusalim, cca. 57 d.Cr., a fost ca o recunoaştere a acestui primat spiritual. El a fost întâmpinat de „Iacov şi de toţi bătrânii" şi i s-a spus că mulţi membri ai bisericii erau „plini de râvnă pentru Lege". Scrupulozitatea bisericii însă, nu a ferit-o de suspiciunea de a fi lipsită de loialitate faţă de speranţa naţională a evreilor. Iacov „cel Drept" a fost condamnat la moarte pe nedrept, în urma instigărilor marelui preot, pe la 62 d.Cr.

Când a izbucnit războiul cu Roma în anul 66 d.Cr., biserica s-a împrăştiat. Eusebiu spune că membrii ei s-au refugiat la Pella, în Transiordania (EH 3.5). După aceea s-au împărţit în două grupuri: nazarinenii, care deşi respectau Legea, aveau o atitudine tolerantă faţă de credincioşii ne-evrei, şi ebioniţii, care au moştenit concepţia iudaizatoare cu privire la obligaţiile faţă de Lege. Creştinii de mai târziu i-au inclus pe ebioniţi între eretici.

III. Biserica din Antiohia

Credincioşii din Ierusalim nu au deţinut monopolul exclusiv asupra termenului ekklesia, în ciuda asocierilor acestuia cu VT, şi adunarea mixtă de credincioşi evrei şi ne-evrei formată la Antiohia, pe Orontes, a fost numită de asemenea fără nici o ceremonie „biserică"(Faptele Apostolilor 11:26; 13:1). În plus, *Antiohia şi nu Ierusalimul a dat modelul pentru „biserica nouă" care avea să apară peste tot în lume. Aici credincioşii au fost numiţi pentru prima oară *„creştini" sau „cristiţi" de vecinii lor ne-evrei (Faptele Apostolilor 11:26). Antiohia a devenit trambulina pentru răspândirea Evangheliei în tot Levantul. Personajul principal a fost la început *Barnaba, probabil el însuşi un elenizator care se bucura de încrederea deplină a liderilor de la Ierusalim care l-au trimis să cerceteze lucrurile. El este menţionat prima oară în rândul „prorocilor şi învăţătorilor", care sunt singurii slujitori despre care ştim că au fost în această biserică. El l-a adus pe Saul, fariseul convertit din Tars - o combinaţie interesantă! Barnaba a condus de asemenea două expediţii misionare în ţara sa, în *Cipru, şi împreună cu Pavel a făcut primele incursiuni în Asia Mică. Au existat legături importante între Antiohia şi Ierusalim. Prorocii de la Ierusalim au mers la Antiohia şi au predicat (Faptele Apostolilor 11:27), cum au făcut Petru şi cei trimişi de Iacov (Galateni 2:11-12), fără să-i mai menţionam pe vizitatorii farisei din Faptele Apostolilor 15:1. La rândul lor, cei din Anriohia au exprimat părtăşia lor cu biserica din Ierusalim prin trimiterea de ajutoare în timpul foametei (Faptele Apostolilor 11:29), iar mai târziu au cerut părerea bisericii din Ierusalim pentru a soluţiona controversa legată de lege. În conducerea bisericii, alcătuită din proroci, au fost incluşi un african numit Simeon, Lucius din Cirena şi un membru din anturajul lui Irod Antipa. Despre autorul cărţii Faptele Apostolilor se spune că ar fi fost din Antiohia (Prologul Anti-Marcionit). Dar faima cea mai mare a bisericii din Antiohia a venit în urma faptului că „a încredinţat" pe Barnaba şi Saul în grija harului lui Dumnezeu pentru lucrarea pe care o săvârşiseră" (Faptele Apostolilor 14:26).

IV. Bisericile înfiinţate de Pavel

Deşi este clar că *Pavel şi Barnaba nu au fost singurii misionari din prima generaţie, nu ştim aproape nimic despre lucrarea celorlalţi, nici măcar despre lucrarea apostolilor. Pavel însă, a afirmat că a predicat Evanghelia „de la Ierusalim până la Iliric" (Romani 15:19) şi ştim că el a înfiinţat biserici după modelul celei din Antiohia în provinciile de S ale Asiei Mici, în Macedonia şi Grecia, în V Asiei, unde şi-a stabilit o bază la *Efes; putem deduce din Epistola către Tit că a lucrat la fel şi în *Creta. Nu se ştie dacă a înfiinţat biserici în *Spania (Romani 15:24). Pretutindeni unde a mers a făcut din oraşe centrul misiunii, de unde el (sau asociaţii săi) a evanghelizat alte oraşe din provincie (Faptele Apostolilor 19:10; Coloseni 1:7). Cânda fost posibil, *sinagogile evreieşti au constituit punctul de pornire, întrucât Pavel predica acolo în calitate de rabin câtă vreme i se acorda ocazia. Cu timpul, însă, a luat fiinţă o ekktesia separată - cuvântul trebuie să aibă uneori înţelesul de synagoge (cf. Iacov 2:2) - alcătuită din evrei şi ne-evrei convertiţi, fiecare ekklesia având presbiteri proprii rânduiţi de apostol sau de un delegat al său din rândul credincioşilor bătrâni mai înţelepţi. *Familia a jucat un rol important în dezvoltarea acestor biserici. VT în greacă era Sfânta Scriptură pentru toate aceste biserici, iar cheia interpretării lui a fost indicată în anumite pasaje selectate, împreuna cu rezumat clar definit al Evangheliei (1 Corinteni 15:1-4). Alte „tradiţii" cu privire la lucrarea şi învăţătura lui Isus au fost transmise fiecărei biserici (1 Corinteni 11:2, 23-25; 7:17; 11:16; 2 Tesaloniceni 2:15), împreună cu tipare fixe de învăţături etice cu privire la obligaţiile sociale şi politice. Nu se ştie cine oficia de obicei *botezul sau cine împărţea *Cina Domnului, deşi amândouă sunt menţionate. Nu se ştie cât de frecvent sau în ce zile se întrunea biserica, întrunirea de la Troa „într-o sâmbătă seara" (Faptele Apostolilor 20:7) se poate să fie un model şi ar sprijini părerea potrivit căreia folosirea „zilei întâi a săptămânii" (sau „a primei zile după Sabat") pentru adunarea creştinilor a plecat de la folosirea orelor de seară care urmau după terminarea Sabatului (vezi H. Riesenfeld, „The Sabbath and the Lord’s Day in Judaism, the Preaching of Jesus and Early Christianity", The Gospel Tradition, 1970).

Dar nu se ştie exact dacă a existat o biserică la Troa; se poate ca întâlnirea să fi avut loc doar cu ocazia plecării însoţitorilor lui Pavel, iar timpul întrunirii să fi fost impus de aranjamentele pentru călătorie. Totuşi, nu se poate ca prima zi a săptămânii să fi fost ţinută ca un Sabat, întrucât nu era o zi de sărbătoare pentru ne-evrei, iar Pavel nu a vrut să stabilească reguli obligatorii cu privire la ţinerea unor zile petru Domnul (Romani 14:5). Evreii care erau membri ai bisericii probabil că au respectat multe obiceiuri la care nu participau şi fraţii lor ne-evrei. Mărturia cea mai completă pentru ceea ce avea loc atunci când se întrunea biserica o găsim în 1 Corinteni 11-14. Nu a existat nici o legătură organizatorică între bisericile înfiinţate de Pavel, deşi existau afinităţi fireşti între bisericile din aceeaşi provincie (Coloseni 4:15-16; 1 Tesaloniceni 4:10). Toate aceste biserici erau supuse autorităţii lui Pavel în probleme de credinţă - vedem astfel rolul scrisorilor lui Pavel şi al vizitelor lui *Timotei - dar această autoritate era spirituală şi cu scop de povăţuire, fără să fie forţată (2 Corinteni 10:8; 13:10). Administrarea locală şi disciplina locală erau probleme autonome (2 Corinteni 2:5-10). Nici o biserică nu a avut superioritate faţă de alta, deşi toate au recunoscut Ierusalimul drept izvorul „binecuvântărilor spirituale" (Romani 15:27), iar adunarea de ajutoare pentru sfinţi a fost un semn al recunoaşterii acestui fapt.

V. Alte biserici

Originea celorlalte biserici menţionate în NT nu este cunoscută, dar poate fi dedusă. Au existat credincioşi evrei şi ne-evrei în Roma în jurul anului 56 d.Cr. când Pavel le-a scris Epistola. „Vizitatori din Roma, evrei şi prozeliţi" au fost prezenţi la Rusalii (Faptele Apostolilor 2:10), iar printre salutările din Romani 16 este una pentru doi oameni „însemnaţi între apostoli", *Andronic şi Iunia, rudeniile lui Pavel care au fost convertiţi înaintea lui. Este aceasta o referire care indică faptul că ei au dus Evanghelia la Roma? Mai mulţi „fraţi" au venit să-l întâmpine pe Pavel şi pe însoţitorii săi când au mers la *Roma, dar cunoştinţele noastre despre biserica de acolo, despre alcătuirea şi statutul ei sunt limitate.

*Întâia Epistolă a lui Petru arată că exista un grup de biserici de-a lungul coastei de S a Mării Negre şi în interior („Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia"), alcătuite din evrei sau din evrei amestecaţi cu Neamuri. Acestea sunt ţinuturile în care Pavel a fost împiedicat să intre (Faptele Apostolilor 16:6-7), fapt care poate da de înţeles că acolo a lucrat altcineva, poate chiar Petru. Dar din Epistolă nu aflăm nimic precis despre aceste biserici. Supravegherea şi responsabilitatea pentru „hrănirea turmei" din fiecare loc era în sarcina presbiterilor (1 Petru 5:1-2).

Aceasta epuizează cunoştinţele noastre despre întemeierea anumitor biserici în vremea NT. Încă puţine amănunte cu privire la bisericile din V Asiei reies din Apocalipsa. Se crede că în secolul întâi au fost înfiinţate biserici cel puţin în Alexandria şi în Mesopotamia, dacă nu chiar mai departe înspre E, dar nu există nici o dovadă sigură.

În ce priveşte viaţa şi organizarea acestor biserici, în general, ştim foarte puţin, cu excepţia bisericii din Ierusalim, care nu era o biserică tipică. Cu toate acestea, ceea ce ştim ne dă certitudinea că unitatea lor rezulta din Evanghelie, din acceptarea Scripturilor VT şi din recunoaşterea lui Isus ca „Domn şi Cristos". Diferenţele cu privire la *conducerea bisericii, formele de *slujire, tiparele de gândire şi nivelul realizărilor morale şi spirituale probabil că au fost mai mari decât ne dăm noi seama. Nici o biserică din NT, nici măcar totalitatea bisericilor luate împreună - cu toate că ele nu au format o unitate vizibilă - nu exercită vreo autoritate asupra credinţei noastre de astăzi. Această *autoritate divină aparţine numai Evangheliei apostolice care este conţinută în Scripturi. (*PUTEREA CHEILOR; *PETRU, IV.)

BIBLIOGRAFIE
F. J. A. Hoit, The Christian Ecclesia, 1897; R. Newton Flew, Jesus and His Church, 1938; K. L. Schmidt, TDNT 3, p. 501-536; BC; Hans Lietzmann, The Beginnings of the Christian Church, 1937; F. F. Bruce, The Spreading Flame, 1958; Gregory Dix, Jew and Greeko, 1953; E. Schweizer, Church Order in the New Testament, 1961; A. Cole, The Body of Christ, 1964.

D.W.B.R.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Cele mai citite articole: